Limba română, la fel ca toate celelalte limbi, se află într-o schimbare continuă, dar nu e în niciun pericol, chiar dacă nu toți românii vorbesc corect gramatical, spune cercetătoarea în lingvistică Rodica Zafiu într-un interviu pentru Europa Liberă.
Cuvintele împrumutate din limba engleză, care sunt deja în DOOM3, „nu strică” limba română, ci limba le strică pe ele, pentru că ele se depărtează de fapt de original prin adaptare, a mai spus Rodica Zafiu.
Din interviu pe scurt
- Despre „englezisme”: „Există o adaptare fonetică parțială, că nu pronunțăm noi exact ca în ca în engleză. Până la urmă ele devin cuvinte ale limbii române.”
- Cacofonii vs. „ca și”: „S-au creat niște mijloace de așa-zisă înlocuire a cacofoniilor care sunt mai nefirești în limbă.”
- „Cu drag” în loc de „Cu plăcere”: „Există tot timpul o anumită tendință de reîmprospătare a formulelor. Acest «Cu drag», e destul de șocant pentru că e prea afectiv.”
- Despre gramatica în școală: „Se învață pe de rost vorbele altora, se copiază din internet frazele altora. Și cumva asta dă și o lipsă de independență.”
1. Doamnă profesoară Rodica Zafiu, ca lingvistă și cercetătoare a limbii române, cunoașteți foarte bine schimbările care au avut loc în ultimii ani. Este limba română în pericol în zilele noastre?
Rodica Zafiu: Limba română e la fel de în pericol cum e franceza, germana sau spaniola, adică nu e în pericol. Pentru că, în fond, o limbă vorbită de foarte mulți, care are o cultură, are instituții, e limba unui stat național, se dezvoltă, se învață în școală, are mass-media, are științe și cercetări în limba respectivă nu are cum să fie în pericol.
Sunt în pericol limbi vorbite acum de 200 de oameni și care oameni abandonează limba aceea pentru o alta. Există conceptul de „limbi în pericol”, dar pentru cu totul alte situații.
În general, oamenii au această spaimă de schimbare în limbă. Lingviștii știu că schimbarea e inerentă. Toate limbile se schimbă în permanență, în ritmuri diferite, în componente diferite ale limbii.
Structura gramaticală se schimbă foarte greu, în schimb lexicul, inventarul de cuvinte se înnoiește extrem de rapid în orice situație, și mai ales în anumite momente culturale, istorice, care favorizează asta.
În plus, o limbă e un ansamblu de varietăți. Există o limbă română colocvială, există jargoane, argou, limbă română dialectală și există limba standardizată numită limbă literară, limbă de cultură, care se schimbă mai încet, dar în care se văd totuși niște niște modificări în timp.
2. Vorbesc românii corect limba română? Cum vedeți acest lucru din perspectiva dvs. de specialist?
Rodica Zafiu: Când vorbim despre limba română, pericole, corectitudine, ne gândim doar la acea ultimă ipostază a ei - limba română literară, limba de cultură. Pentru că, în rest, orice grai e vorbit foarte corect. Nici nu se pune problema corectitudinii, are propriile trăsături, reguli care se învață din mers, nu din cărți, odată cu formarea, deprinderea limbii.
Sigur că limba română literară nu e niciodată vorbită perfect de toată lumea.
Cred că ceea ce ne sperie în momentul de față e că vedem mai multe texte sau mai multe mesaje ale unor vorbitori inculți.
Dacă ne aplecăm peste niște documente mai vechi, scrisori ale unor oameni simpli de pe front sau cărți poștale cu ortografie aproximativă sau alte notițe și scrieri de uz intern, vedem că dintotdeauna au fost oameni care au făcut mai puțină școală, au învățat mai puțin regulile, regulile limbii române literare corecte.
Dar aceștia de obicei scriau într-un cerc restrâns, pentru ei, pentru familia și prietenii lor, câte o carte poștală. Astăzi postează pe internet, în mod masiv, indiferent de gradul de cultură, și ajung la noi texte pe care altădată nu le-am fi știut, nu le-am fi băgat de seamă. Și sigur că ne speriem văzând atâtea abateri.
Dar eu nu cred că sunt, statistic vorbind, mai multe decât în orice altă perioadă. E drept că faptul că le vedem scrise e îngrijorător, pentru că într-un fel se pierde linia de demarcație între ceea ce era altădată, limba scrisă mai îngrijită, mai atentă la respectarea regulilor și o vorbire neglijentă.
3. Credeți că cei care scriu cu greșeli, fără diacritice, pe internet sau pe rețelele sociale, fac așa și în viața de zi cu zi? Sau pur și simplu e vorba de o folosire inadecvată a tehnologiei?
Rodica Zafiu: Din păcate, nu putem să știm. Am putea face niște niște cercetări mai sistematice, pe cazuri concrete. Pentru că aveți dreptate, o abatere în internet poate fi o greșeală de tastare, poate fi o neatenție, poate fi lipsa de obișnuință cu instrumentul sau condițiile mai grele în care se scrie, sau lenea cuiva de a pune o cratimă, sau să folosească diacriticele.
Poate fi uneori chiar o ironie, pentru că sunt și oameni cultivați care în anumite cercuri sau pe anumite rețele produc în mod parodic și voit niște abateri. Deci nu putem ști decât văzând că niște lucruri se repetă sau confruntând ceea ce găsim acolo cu ceea ce, de pildă, văd mai des profesorii când corectează lucrări.
4. Ați observat niște schimbări mai profunde în limba română ca urmare a comunicării din mediul online?
Rodica Zafiu: La un moment dat, îmi povestea o profesoară că a găsit foarte des în lucrarea scrisă de mână a unui elev lipsa semnelor diacritice.
Era o influență directă și care într-adevăr ne îngrijorează. Nu știu dacă fenomenul are proporții mai mari, dar sunt dovezi că există.
Însă, ceea ce mi se pare că se schimbă mai mult, dincolo de fenomene anecdotice, este faptul că sunt preluate niște prescurtări, de pildă „Sal” pentru „Salutare”. Se pare că a apărut în comunicarea online și apoi a trecut în cea vorbită.
Deci, dincolo de cuvinte glumețe sau prescurtări cum e „cu plă”(n.r, pentru „cu plăcere”), s-a răspândit în ultimele decenii un tip de trunchiere care e specific în mai multe vorbiri colocvial-argotice. Noi aveam înainte BAC, prof și puține altele. Acum avem „grădi”, „plicti”, „obo”. Se răspândește acest tipar care e al vorbirii, nu neapărat al scrisului.
Mi s-a semnalat, de pildă, prescurtarea „csf-ncsf”- „ce să faci, n-ai ce să faci”. E o glumă care o să rămână probabil până se va plictisi lumea de ea și în internet, și poate și rostită ca atare. Însă e o dovadă că vorbitorii tind tot să simplifice, să scurteze, sunt întotdeauna grăbiți în ceea ce spun și superficiali.
Există și tendința opusă de a amplifica, de a crea combinații expresive cât mai lungi, pentru că formula aceasta(n.r. „csf-ncsf”) e destul de lungă, chiar ca abreviere. Și totuși lumea o folosește pentru că se amuză.
Dar dincolo de aceste schimbări, cred că există totuși una destul de profundă, și nu privește limba română, privește comunicarea în orice limbă în momentul de față. Este vorba despre tendința către fragmentarism, dificultatea de a construi fraze mai lungi, texte mai ample, cu legăturile foarte bine făcute.
Comunicarea aceasta rapidă - mesaje, comentarii scurte, reacții imediate, plus modul de a naviga în internet și de a citi o frază de aici, una de colo, titlul, finalul - ne îndepărtează și de lectura atentă, și de redactare atentă. Asta e până la urmă un pericol.
5. „Care” în loc de „pe care” îl vedem pe rețelele de socializare, în mass-media, îl vedem frecvent și la politicieni. Dar acest „care” se folosea așa în urmă cu 100 de ani. „Care” de azi era „carele” de atunci. Românii de atunci spuneau „femeia carele”. Cum vedeți aceste greșeli de astăzi?
Rodica Zafiu: Cazul „care” e foarte interesant. Pe de o parte, s-a redus în timp flexiunea lui „carele”. „Carea”, „cari”, încă se mai foloseau pe la începutul secolului 20 de către unii autori. Însă, reducerea aceasta s-a produs în absența unor norme explicite, într-o vreme când nu existau gramatici de tip normativ și învățământul nu avea preocuparea aceasta la noi, unde lucrurile s-au dezvoltat ceva mai târziu, de a insista că ceva e corect, ceva e greșit. Deci s-a produs acea simplificare pur și simplu prin uz.
Cu „pe care” e problema ușor diferită, pentru că aici variația există de când există scris în limba română, ba chiar „pe” nu exista de la început. A apărut la un moment dat ca marcă de diferențiere a complementului direct de subiect în cazul lui „care” și a fost o inovație care a prins și care foarte târziu a devenit chiar o normă a limbii literare. A fost învățată în școală, s-a spus că nu e cazul să lipsească „pe”.
În același timp, în paralel cu limba cultă, în limbajul popular „pe” nu se folosea. E un studiu foarte bun al Magdalenei Vulpe, o dialectoloagă foarte importantă, care a scris negru pe alb că în cercetările ei pe texte dialectale din anii 60, nu a găsit construcția cu „pe”: omul pe care l-am văzut.
Norma actuală nu numai că impune folosirea lui „pe” când e vorba de un complement direct, dar e asociat deja cu o stigmatizare. Deci pentru noi astăzi nu numai că e greșit să spui „cartea care ți-am dat-o”, dar cine spune asta deja primește eticheta incult, în cel mai rău caz neglijent.
Odată ce s-a fixat o asemenea etichetare, ar fi un scandal uriaș și o reacție îngrozitoare din toate zonele societății dacă cuiva i-ar trece prin cap să impună ca norma numai „care” și nu „pe care”.
Vă dau un exemplu cumva similar, dar e din ortografie și din pronunțare. Știm cu toții că în româna vorbită „l”-ul de la articol de foarte multe ori nu se pronunță. Spunem „capu”, „omu”, „microfonu” în loc de „capul”, „omul”, „microfonul”.
Au fost oameni de cultură care au presupus că n-o să-l mai scriem pe acest „l”. Și există un celebru dicționar al lui August Criban, cred că era din anii 40, care a decis să redacteze un dicționar întreg - care se numea „dicționaru limbii române” - unde să nu mai marcheze pe „l”, pentru că el considera că n-o să se mai folosească. Și un alt lingvist, Alexandru Graur, spunea că el crede că acest „l” va dispărea. N-a dispărut de fapt, pentru că păstrăm în continuare o diferență între modul cum vorbim și modul cum scriem.
6. Să ne ferim de cacofonii sau de „ca și”?
Rodica Zafiu: Am spus la un moment dat că aș înființa o ligă de apărare a cacofoniei în limbă, pentru că e foarte ciudat ce s-a întâmplat la noi. În fond, cacofonia nu e o greșeală de limbă propriu-zisă, nici de gramatică, nici de lexic. E pur și simplu, o inabilitate stilistică, deci se plasează doar la nivel stilistic.
E cu totul altceva decât virgula dintre subiect și predicat, care e o normă de punctuație întemeiată pe gramatică. E cu totul altceva decât scrierea cu mai mulți sau mai puțini „i” sau cu absența cratimei. N-o să găsiți niciodată în cărțile serioase de lingvistică vreo vorbă împotriva cacofoniei.
Ceea ce acum 30 de ani nu se gândea nimeni că ar fi caracterizat drept cacofonie, încet, încet a ajuns să fie.Rodica Zafiu
S-a creat un fel de folclor, dar foarte puternic și care s-a amplificat văzând cu ochii. Ceea ce acum 30 de ani nu se gândea nimeni că ar fi caracterizat drept cacofonie, încet, încet a ajuns să fie, pentru că au ajuns unii să vadă cacofonii grafice acolo unde poate se face o pauză, nu se pronunță secvențele respective cu c.
După cum spun stiliștii, cacofonia n-are nimic de-a face cu cuvinte vulgare sau cu anumite sau câteva cuvinte tabu, ci e pur și simplu o repetare neplăcută auzului de sunete. Dar asemenea cacofonii sunt inerente în limbă, pentru că gândiți-vă la multe verbe, la mai mult ca perfectul românesc- merseserăm -asta e o cacofonie într-un anumit sens. Ce-o să facem? O să schimbăm structura gramaticală a cuvântului ca să evităm niște sunete care ni se par nouă că sună repetitiv sau urât? E absurd!
E o spaimă absurdă care nu există în alte limbi. Căutați în cazul limbii engleze sau franceze dacă există asemenea reguli să vedeți că ele nu există. De fapt, ele nu există nici în cazul limbii române decât într-un fel de folclor.
Așa-numita excepție la cacofonie umblă prin școli de decenii, și anume faptul că trebuie evitate cacofoniile, dar că sunt niște cazuri precum Biserica Catolică ce sunt acceptate. N-o să găsiți asta în nicio carte serioasă de lingvistică. Se întâmplă, din păcate, în orice limbă, ca aceste idei false să aibă efect, pentru că oamenii le iau în serios.
A scris foarte frumos Lucian Boia despre România lui „ca și”. S-au creat niște mijloace de așa-zisă înlocuire a cacofoniilor care sunt de fapt ele mai nefirești în limbă. De aici s-a ajuns la o extindere cu o mare viteză și astăzi auzim unde vrem și unde nu vrem pe acest „ca și”, chiar la oameni cultivați. Pentru că asta se întâmplă uneori în limbă: auzind foarte des un lucru ne obișnuim cu el.
7. Așa cum ne obișnuim și cu unele cuvinte care nu sunt românești, precum offline, online, fake, fake news, care au fost introduse și în noul dicționar ortografic și ortoepic (DOOM3). Ne îmbogățesc cuvintele din engleză limba sau o strică?
Rodica Zafiu: Sigur de stricat nu au ce strica, dacă vrem să folosim termenul ăsta care mie nu-mi place în materie de limbă. Limba le strică pe ele, pentru că ele se depărtează de fapt de original prin adaptare.
În momentul de față nu atât prin adaptare grafică, cum se întâmpla pe vremuri. Însă, chiar în lipsa unei adaptări ortografice, există o adaptare fonetică parțială, că nu pronunțăm noi exact ca în ca în engleză, sunt mici modificări fonetice și există mai ales adaptarea inerentă morfologică. Iată „a share-ui”, „a downloada”. Avem destule din seria aceasta. Deci până la urmă ele devin cuvinte ale limbii române.
Dacă într-adevăr vor rămâne în circulație, pentru că asta va fi singura problemă. Unele cuvinte rămân și se adaptează și peste câteva generații nimeni nu le mai simte ca cuvinte străine. Altele sunt abandonate, fie că sunt înlocuite cu altceva, fie că denumesc realități care nu mai au circulație, pentru că s-a schimbat tehnologia, s-au schimbat relațiile dintre oameni.
8. Aceste cuvinte sunt folosite mai ales de tinerii care folosesc tehnologia. Cum vorbesc tinerii de azi?
Rodica Zafiu: Sigur că ce numim „limbajul tinerilor” e mult mai lipsit de respect față de norme, pentru că manifestă o atitudine de nonconformism. Împrumută destul de mult din variantele non-standard, din argou, din limbajul colocvial, uneori chiar împrumută regionalisme și, sigur, mai ales din limbile care sunt la modă în momentul respectiv.
În fond, bonjuriștii erau acuzați că își împănează limbajul de „franțuzisme”, era epoca respectivă. Astăzi e normal, și nu numai la noi, să găsim foarte multe anglicisme și chiar elemente din slang în limbajul tinerilor. Ele creează și o identitate de grup, o diferențiere față de alte generații și un mod de a de a-și găsi o identitate puțin în răspăr cu cea a generațiilor trecute.
În plus, e și faptul că tinerii, într-adevăr folosesc foarte mult internetul și în mod natural multe dintre cuvintele pe care le găsesc acolo, expresiile pe care le folosesc curent trec și în alte zone ale limbajului lor.
9. Vedem în fiecare an „perlele” elevilor de la examenele naționale. Cum vi se pare că învață elevii de astăzi gramatică?
Rodica Zafiu: Cred că ar trebui mult mai devreme să se fixeze lucrurile cu adevărat importante, simple și care se automatizează. Pentru că, într-adevăr, și eu sufăr când într-o lucrare a unui student găsesc idei foarte interesante, găsesc o gândire matură, dar mă izbesc de felul în care pune virgulele.
Și îmi spun că, de fapt, nu e atât vina lui, pentru că virgule ar fi trebuit să știe să le pună automat cam prin clasa a 5-a cel mai târziu. Cred că uneori, făcându-se foarte multe lucruri, se pierde puțin exercițiul acesta de bază, care pe urmă se dobândește mult mai târziu.
Depinde foarte mult pe ce anume decidem să punem accentul? Pe subtilitatea unor comentarii care, din păcate, de atâtea ori s-au învățat pe de rost? Sau pe buna practică a unei exprimări simple, clare și corecte? Și asta începe să fie și mai grav în anii următori de după primele clase.
Ce ar trebui să facă școala până la nivelul universitar, și ar fi foarte important că nu mai încercăm noi să reparăm asta apoi, ar fi să le dea cu adevărat elevilor curajul și capacitatea de a exprima idei simple în cuvinte simple, a căror proprietate s-o aibă. Nu să învețe tot felul de mituri și metafore și cuvinte frumoase.
Important ar fi să-și poată exprima o idee în cuvinte simple, să caute sensurile cuvintelor atunci când nu le cunosc și, mai ales, să aibă acest curaj de a-și exprima singuri ideile, de a nu fi certați dacă ideea poate nu e la cine știe ce înălțime de critică literară sau de lingvist, pentru că asta ar fi și o soluție împotriva plagiatului.
Aș elimina foarte multe lucruri din programă tocmai ca profesorii să se poată concentra în mod real pe dezvoltarea competențelor de comunicare orală, dar și de scris.Rodica Zafiu
Aș elimina foarte multe lucruri din programă tocmai ca profesorii să se poată concentra în mod real pe dezvoltarea competențelor de comunicare orală, dar și de scris.
10. De ce folosesc românii atât de des „Cu drag” în loc de „Cu plăcere”?
Rodica Zafiu: Sigur, mi-a atras și mie atenția, pentru că e o schimbare destul de recentă. Noi îl foloseam foarte mult pe „Cu drag” ca formulă de încheiere epistolară a unor mesaje, a unor scrisori. Acolo deja se fixase ca formulă colocvial standard. A pătruns foarte rapid pentru a înlocui niște formule ca pe care probabil vorbitorii le simțeau cumva uzate.
Asta se întâmplă de multe ori în formulele de politețe, în formulele de salut: ele se automatizează. Dar la un moment dat vorbitorii simt că cele automatizate nu spun suficient, nu sunt la fel de pline de conținut.
„Bună ziua” s-a generalizat. A spune „O zi bună” deja e un fel nu numai de a prelua puțin un tipar străin, dar și de a remotiva, de a aduce ceva nou și odată cu formula nouă un plus de expresivitate, de afectivitate. Și cred că asta explică și intrarea în seria lui „Cu drag”, pentru că e clar o formulă afectivă și care a înlocuit pe „Cu plăcere”, care cumva era standardizat, banalizat. Formele mai vechi care se foloseau mai puțin- „Pentru nimic”, „Pentru puțin”- deja se cam învechiseră. Deci există tot timpul o anumită tendință de reîmprospătare a formulelor.
Acest „Cu drag” e destul de șocant pentru că e prea afectiv, și el în anumite situații produce puțină derută. Când pur și simplu cuiva căruia nu i-ai trântit ușa în nas, i-ai ținut-o, e o persoană absolut străină și îi spui „Cu drag” este transportat într-o altă situație decât cea normală a unui schimb de vorbe între necunoscuți.
