În estul Europei, oamenii și liderii politici par că se pregătesc de război. Joi, Rusia a lansat exerciții militare comune cu Belarusul, la care participă 30.000 de soldați ruși, forțe de operațiuni speciale Spetsnaz, dar și armament militar precum avioane de luptă și sisteme de apărare aeriană.
În paralel, primul detașament militar, denumit Task Force (TF) Cougar, a ajuns, miercuri seara, în România. Primii soldați, alături de echipamentele militare ce i-au însoțit la graniță, fac parte din contingentul de aproximativ 1.000 de trupe americane, promise de Statele Unite săptămâna trecută. Coloana militară se va îndrepta spre baza militară americană de la Mihail Kogălniceanu, aflată în județul Constanța.
Consilierul Secretarului de Stat american, Derek Chollet, aflat în vizită la București, a reafirmat într-o conferință de presă sprijinul dat de SUA aliaților săi în situația tot mai tensionată de la granița Ucrainei cu Rusia.
„Avem obligația solemnă ca Statele Unite să fie alături de aliații noștri NATO. Și acesta este, din nou, unul dintre motivele pentru care forțele noastre militare sosesc în România acum”, transmis Chollet.
Acesta a reamintit că NATO nu poate trimite trupe în Ucraina datorită rolului său pur defensiv.
„Nu avem aceeași obligație legală și pentru Ucraina (de a trimite trupe pe teritoriul ei, n.r.), dar avem obligația să facem tot ce ne stă în putere să îi ajutăm să treacă prin această criză, o criză profundă ce nu li se datorează”, a adăugat acesta.
Cum ajută NATO Ucraina
Statele Unite, pe departe cel mai mare susținător al apărării ucrainene, a sprijinit autoritățile de la Kiev cu peste 2,5 miliarde de dolari în proiecte de apărare, din 2014 până în prezent.
Polonia a anunțat, de asemenea, săptămâna trecută că oferă Ucrainei „zeci de mii de gloanțe și muniție de artilerie, sisteme portabile de apărare aeriană, mortare și vehicule UAV de recunoaștere și alte tipuri de arme defensive”. Prim-ministrul Mateusz Morawiecki nu a dezvăluit termenii și condițiile impuse.
Prim-ministrul britanic, Boris Johnson, reamintea că Regatul Unit a trimis Kievului 2.000 de rachete anti-tanc și un ajutor financiar în valoare de 88 de milioane de lire pentru a sprijini țara să capete o anumită dependență energetică față de Rusia.
Iar alături de acestea, alte state europene, precum țările baltice, Spania, Olanda sau Danemarca au ales să trimită ajutor militar Ucrainei sau să-și mobilizeze propriile trupe pe flancul estic al NATO.
Deși enumerarea cuprinde doar o mică parte din resursele dislocate în eventualitatea unui conflict militar, un element vizibil lipsește din această comasare de armament și oameni: trupele sau forțe navale NATO trimise preventiv în Ucraina.
Sunt multe ipoteze privind felul în care această situație tensionată ar putea escalada. Pe departe, două scenarii militare rămân, în continuare, cele mai presante pentru liderii lumii, și anume ce s-ar întâmpla dacă:
- NATO ar trimite prima trupe și armament militar în Ucraina.
- Rusia ar face primul pas și ar ocupa o parte/toată Ucraina, fără ca NATO să aibă timp să reacționeze.
Europa Liberă a încercat să răspundă la aceste întrebări, vorbind cu istorici și experți politici din domeniu.
Situația trupelor NATO în Ucraina – antrenament militar versus „ocupație”
Motivul pentru care NATO nu intervine militar în Ucraina pare unul simplu – țările din Vest nu doresc o generalizare a unui posibil conflict și a nu vor să provoace o reacție și mai ostilă din partea Rusiei (în afară de mobilizarea celor peste 130.000 de trupe de-a lungul graniței cu Ucraina).
În schimb, absența trupelor NATO pe teritoriul Ucrainei nu înseamnă că NATO nu a trimis vreodată trupe în țară. Canada, spre exemplu, are un contingent de 200 de trupe terestre în țara est-europeană, trimise pentru a oferi antrenament militar soldaților ucraineni. Peste 33.000 de soldați ucraineni au luat parte la antrenamentele militare canadiene, iar Executivul de la Ottawa a anunțat că are în plan extinderea misiunii militare din regiune.
Marea Britanie a făcut același lucru și ia în calcul continuarea sprijinului militar. La fel și Statele Unite. Cu toate acestea, trupele mobilizate în Ucraina au un rol diferit și nu sunt văzute cu aceiași ochi de către Kremlin cum ar fi văzută o posibilă mobilizare a trupelor NATO pentru a descuraja un conflict ruso-ucrainean.
Samir Puri, Senior Fellow la Institutul Internațional pentru Studii Strategice (IISS), explică de ce Rusia nu a tratat antrenamentele militare ale statelor NATO din Ucraina cu o asemenea notă de suspiciune.
„Forma Ucrainei este precum a unei mingi de rugby (alungită, n.r.). Distanța de la est către vest este mai mare decât cea dintre nordul și sudul țării. Dacă vă uitați la locul unde NATO și statele occidentale și-au trimis personalul de pregătire militară, acesta a fost doar în vestul țării, în apropierea orașului Lvov, aflat în apropierea graniței cu Polonia. Deci departe de Rusia. Aceste mișcări sunt calculate cu mare atenție pentru ca NATO să facă cel mai puțin antagonizant pas în ochii Rusiei”, a precizat Puri pentru Europa Liberă.
Expertul precizează că asemenea exerciții militare, ca de altfel și dialogul diplomatic dintre statele din Vest și Ucraina sunt tratate cu seriozitate de către Moscova. Acestea, însă, nu reprezintă un factor ce ar putea schimba regulile de joc impuse de Rusia.
„Cred că o prezență mai mare și serioasă a NATO în Ucraina, precum cea din statele Baltice, România sau Polonia, ce poartă denumirea de Enhanced Forward Presence Battle Groups ar fi nepermisă de Rusia”, a continuat acesta.
Istoricul Cosmin Popa confirmă că o intervenție NATO ar fi dincolo de sfera sa de acțiune și ar transforma Alianța în ceea ce Rusia și alte țări pretind că este: un agresor.
„De aceea intervenția este exclusă, dar nu și asistența organizațională către un partener aflat în pericol, care poate fi acordată atât colectiv, prin mijloace neletale cât și prin mijloace letale individuale de către statele membre în numele unor valori și a unor angajamente ce țin de dreptul internațional și de valorile care stau la baza Organizației”, a punctat acesta.
Popa a mai spus că, la nivelul Ucrainei, o intervenție militară NATO ar fi totodată dificilă datorită diferențelor etnice și culturale ce i-au împins pe o parte din populație să îmbrățișeze politicile și valorile Rusiei.
„Atitudinea populației este departe de a fi univocă în privința relației între Ucraina și NATO”, a afirmat istoricul. „Adică există un procent de populație care susține și apartenența și o eventuală intervenție directă sau indirectă în conflict a NATO, dar există și un procent consistent de populație care respinge acest lucru în virtutea diverselor explicații”.
Argumentul precedentului, demontat
Orice intervenție militară, fie că vorbim de ocuparea unui teritoriu străin, fie de acțiuni ale armatei în interiorul statelor (precum conflictele civile), creează un precedent de urmat la scară internațională.
Este și unul din motivele pentru care referendumurile pentru independență din anumite state, precum referendumul pentru separarea Cataloniei de Spania în 2017, au fost invalidate de autoritățile centrale ale statului respectiv.
Intervențiile militare cu potențial de conflict internațional ar seta, însă, în mod vizibil, un precedent cu impact mult mai grav de urmat. Întrebarea în contextul de față este: ar fi o posibilă intervenție NATO în Ucraina un precedent de urmat pentru alte state cu interese teritoriale, precum cele ale Chinei?
„În ceea ce privește China, sigur că ea urmărește cu mare atenție tot ce se întâmplă în Europa. Sigur că orice pretext poate fi folosit, însă planul chinez de revenire a Taiwanului acesteia este o chestiune deja existentă care nu este creată acum. Ea poate fi influențată în funcție de timp și modalitate de rezolvare. Dar planul, în mare, există”, a explicat Popa pentru Europa Liberă.
În cazul Rusiei, Popa spune că, indiferent de ce trupe NATO mobilizează în sau în jurul Ucrainei, aceasta și-a creat singură un precedent ce ar justifica o nouă intervenție militară în țară odată cu anexarea Crimeei în 2014.
Ce poate face Rusia în Marea Neagră
Potrivit unui raport publicat de expertul de la IISS intitulat „România: Securitatea la Marea Neagră și a frontului sud-estic NATO”, politicienii români au semnalat, încă din 2014, nevoia de a spori prezența militară și navală a NATO în zonă.
Portul din Constanța se află la o distanță de doar 230 de kilometri de peninsula Crimeea. Pentru România, Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană reprezintă un „triunghi al supraviețuirii”, așa cum se arată într-un interviu pe care Samir Puri i l-a luat lui Mihail Ionescu, fost general-maior specializat în istorie militară, citat în raport.
Concentrarea efortului NATO în statele baltice și ignorarea nevoii de a mobiliza mai mult ajutor în restul țărilor din Europa de Est a fost adesea criticată de diplomații români.
„Oficialii români au fost dornici să sublinieze că Marea Neagră este o sursă de îngrjorare mai mare în ceea ce privește militarizarea rusă a acesteia, având în vedere că peninsula Crimeea se află în Marea Neagră, nu cea Baltică”, a notat Samir Puri.
Tocmai de aceea, un moment important în sporirea prezenței militare din Europa de Est l-a reprezentat summitul de la Varșovia din 2016, când secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, anunța că „Alianța va transforma brigada NATO din România într-una internațională pentru a consolida prezența NATO în sud-estul Europei”.
În schimb, Convenția de la Montreux, semnată în 1936 de statele cu ieșire la Marea Neagră, interzice o militarizare a Mării Negre și a estului Mării Mediterane.
Mai precis, înțelegerea prevedea ca Turcia să-și consolideze controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Acest lucru le-a interzis astfel rușilor să își întărească propria lor prezență navală în estul Mării Mediterane și limitând totodată accesul statelor din Vest asupra Mării Negre, aflată în mare parte sub dominație sovietică.
„Convenția a limitat ceea ce NATO poate face pentru România în zona Mării Negre. România a cerut Alianței ca mai multe nave de luptă ale acesteia să patruleze permanent Marea Neagră, iar Convenția de la Montreaux, în opinia mea, îi impune NATO-ului limite când vine vorba de acest lucru”, a afirmat expertul IISS pentru Europa Liberă.
Puri a precizat că distanța dintre porturile rusești din Crimeea și coasta sudică a Ucrainei este una mică, iar o intervenție militară navală a Rusiei în regiuni precum Marea Azovului sau în regiunea Odesei nu ar lua mult timp.
„Principala grijă a Rusiei este Turcia. Rusia se bazează pe rolul de mediator al Turciei în această criză cu Occidentul și cred că Moscova nu își dorește să enerveze Ankara prin a adopta o atitudine provocatoare în regiunea Mării Negre”, a continuat Puri.
Rusia, în schimb, nu renunță la antrenamentele militare din cele două mări. Pe 8 și 9 februarie, șase nave de război rusești au traversat canalul Bosfor, ce leagă Marea Neagră de estul Mării Mediterane pentru o serie de exerciții militare anunțate în Marea Mediterană.
NATO și Articolul 5 – cât de defensivă a rămas alianța trans-atlantică
Articolul 5 NATO prevede că un atac asupra unui stat membru NATO reprezintă un atac asupra întregii alianțe, justificând o reacție militară venită din partea acesteia.
Articolul are rolul de a puncta faptul că o asemenea agresiune militară din partea oricărui stat sau organizație determină o reacție NATO doar în condițiile în care alianța este atacată, nu vreun stat partener al acesteia, precum Ucraina.
În schimb, acțiunile din ultimele decenii întreprinse de NATO, precum intervenția alianței în Balcani, în timpul războiului din Iugoslavia, sau bombardamentele NATO din Libia, par să contrazică ideea că NATO se apără doar în fața unor atacuri venite din exterior.
„NATO este percepută de majoritatea locuitorilor din afara lumii occidentale ca o platformă de exprimare a puterii militare a Statelor Unite, inclusiv de aliați ai acesteia. Spre exemplu, putem să analizăm intervenția militară a NATO în Afganistan sau Libia, dar rușii ar cita și Balcanii în ceea ce privește NATO. NATO spune că este defensivă, dar această afirmație va fi supusă unei examinări amănunțite în următoarele luni sau chiar ani”, a mai spus Samir Puri.
