Este vorba despre vasta experiență diplomatică și viclenia Kremlinului sau despre o lipsă de iscusință a omologilor europeni?
Ar putea fi o combinație a ambelor, dar există și un alt aspect demn de adus în discuție – acea tentație a unei „politici a consensului” [post-politics], apărută după Războiul Rece.
Uniunea Europeană nu ar fi capabilă să facă față chestiunilor antagonice, fie că acestea vin din interiorul sau exteriorul blocului comunitar.
De asemenea, experiența din 7 februarie 2022 a lui Emmanuel Macron aduce aminte de cea a șefului UE pentru politică externă, Josep Borrell. Acesta a fost aspru criticat după întâlnirea din urmă cu un an de la Moscova cu ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov.
Borell a părut că nu reacționează când Lavrov a spus despre Uniunea Europeană că nu ar fi un partener de încredere.
În urma acestui eveniment, politicieni europeni, în special membri Parlamentului European, i-au cerut lui Borrell să își dea demisia și l-au chemat în plan pentru explicații.
Macron nu a părut la fel de încurcat ca Borrell în timpul conferinței sale de presă, dar era clar că a plecat fără vreun rezultat concret.
La retorica agresivă și la declarațiile provocatoare ale lui Vladimir Putin, președintele Franței nu a părut să găsească alte replici decât că este important ca părțile implicate să mențină dialogul viu. El a arătat chiar o oarecare înțelegere pentru interesele Rusiei.
E, desigur, riscant, să compari statutul lui Borrell și pe cel al lui Macron. Primul, un birocrat neales ce conduce corpul diplomatic al Uniunii Europene, iar următorul - președintele celui de-al doilea stat membru UE ca mărime, ales de o majoritate covârșitoare a compatrioților săi.
Ca atare, și având în vedere că Franța are acum președinta prin rotație a Consiliului Uniunii Europene, Macron a mers în Rusia vorbind nu numai în numele Franței, ci și - prin extensie - în numele Uniunii Europene.
Probabil, la fel ca Borrell, a considerat că aceasta este o sarcină imposibilă, dat fiind că a mers la Moscova fără să ofere nimic în afară de dialogul continuu. Dialogul pare să fie tot ce poate oferi UE în prezent.
Iar aceasta este și marea problemă a Bruxelles-ului. Indiferent cine ești, chiar și cineva la fel de puternic ca Macron, nu poți fi cel care ia decizia finală. Ești doar unul dintre cei câțiva jucători dintr-un grup în care nicio decizie nu e simplă.
Liderii autoritari precum Putin sau Recep Tayyip Erdoğan din Turcia știu acest lucru, la fel ca lideri din interiorul blocului comunitar, precum Viktor Orbán.
Franța are o greutate diplomatică semnificativă, dar ea singură, în calitate de stat membru al UE, nu poate impune Rusiei sancțiuni cu impact major.
Franța nu poate decide singură excluderea băncilor rusești din sistemul internațional de plăți SWIFT și nici blocarea certificării finale a gazoductului Nord Stream 2 sau sancționarea oligarhilor și familiilor acestora.
În NATO, o altă instituție în care noțiunea de consens este vitală, situația este aceeași.
Chiar dacă Statele Unite ale Americii sunt disproporționat mai puternice decât celelalte țări, nu își pot forța aliații să acționeze împotriva voinței lor.
La fel cum nu au reușit, cel puțin deocamdată, să obțină un plan concret pentru aderarea Ucrainei sau Georgiei și nici invitarea liderilor de la Kiev și Tbilisi la summitul NATO de la Madrid din iunie.
Mai este și exemplul Marii Britanii. Brexitul ar putea face țara mai săracă, dar a făcut-o și mai agilă din multe puncte de vedere (de exemplu, vaccinarea împotriva Covid, coordonată independent de UE).
Marea Britanie poate plănui și pune în aplicare propriile sancțiuni chiar dacă acestea nu pot avea același impact precum unele impuse de cele 27 de state membre UE.
Revenind însă la UE și la incapacitatea acesteia de a juca un rol geopolitic major, așa cum mi-a spus odată un diplomat cu experiență: „E o chestiune de structură. UE este un proiect care vizează pacea. Nu inițiază războaie. Am făcut asta timp de secole și acum doar ne vedem și discutăm fără oprire”.
Mi-a amintit puțin de marile summituri ale UE.
Adesea, cel mai important aspect nu sunt sesiunile în care toți cei 27 de șefi de stat sau de guvern se află într-o sală citind declarații, ci, mai degrabă, ceea ce poartă numele de „confesiuni” – discuții private între un lider sau grup de lideri naționali și președintele Consiliului.
Asemănătoare mărturisirilor în fața unui preot, acesta este momentul în care cu toții își pot revărsa frustrările și pot spune ce îi deranjează (la ei în țară sau în afara acesteia).
Poate că oamenii nu merg la biserică să se spovedească prea des în zilele noastre, dar când studiază politica UE, unul din profesorii mei a oferit o descriere mult mai actualizată a clubului: e precum canapeaua unui psiholog.
Vii acolo cu grijile și anxietățile tale, iar psihiatria nu dă ordine, doar pune întrebări și oferă indicații politicoase despre ce și cum poți îmbunătăți la situația ta. Însă funcționează doar dacă vrei să asculți și să te schimbi.
Deci, pentru UE este perfect normal să meargă și să povestească despre cum a reușit să convingă Franța și Germania să se reconcilieze odată pentru totdeauna; despre cum Spania, Portugalia și Grecia au reușit să scape de dictatură și cum sunt acum ancorate toate în democrație și prosperitate relativă; despre cum membrii din estul Europei se bucură de beneficiile statutului de membru UE după decenii de captivitate.
Toate, construite în urma a ani de compromisuri și de dialog minuțios.
Toate acestea au funcționat când UE se bucura de creștere economică și politică, iar democrația liberală era la ordinea zilei. Dar nu mai sunt suficiente într-o lume în care ascensiunea Rusiei lui Putin și cea a Chinei readuc în actualitate o junglă geopolitică.
Acum, răspunsurile date de Uniune lasă de dorit atât în afara, cât și în interiorul acesteia, dominat încă de cultura politică a dialogului rațional și a compromisului.
Iar acest lucru este adevărat chiar și pentru un francez elocvent și energic, a cărui ascensiune la putere a trasat parelele cu cea a atotputernicului zeu roman, Jupiter.
