La începutul acestei luni romanul Crudo de Olivia Laing a câștigat prestigiosul premiu pentru ficțiune James Tait Black Memorial.
Laing nu mai scrisese vreun roman înainte, iar structura volumului său este departe de romanul clasic unde autorul ne prezintă personaje, povești și stiluri narative, scriind și re-scriind pe măsură ce își explorează și dezvoltă ideile.
Autoarea a mărturisit că este incapabilă să inventeze vreo narațiune și nu a înțeles niciodată rostul ficțiunii. Pe 1 august 2017 a anunțat pe Twitter: „Cherchelită la cină, mi-a venit ideea unui cvartet de romane pe care am de gând să le scriu în primii ani ai următoarelor patru decenii. Sau să le dau uitării pînă la micul dejun. Aaarrghh, titlurile sunt atât de bune!!!!!! (...)Voi scrie un roman la începutul fiecărui deceniu... iar titlurile se vor referi la diferite etape ale gătitului - crudo înseamnă crud în italiană.”
Conținutul cărților nu ar fi planificat sau gîndit dinainte, ci pur și simplu decis de diferite întîmplări din viața autoarei. Regulile creației pentru primul roman al seriei au fost simple: „Trebuia să scriu în fiecare zi și nu aveam voie să editez și nici măcar să recitesc ... Avea să fie expresia experienței pure care te lovește brusc, contabilizarea exactă a trăirilor mele într-o perioadă foarte tulbure. Cartea... este o relatare absolut brută și absolut crudă, zi cu zi - și uneori oră cu oră - a evenimentelor.” Pe scurt, Olivia Laing și-a propus să-și transforme feedul Twitter într-un roman.
Personajul principal, „Kathy, adică vreau să zic eu”, este un hibrid proteiform între autoare și scriitoarea punkistă americană Kathy Acker, care a murit în 1997. Romanul începe cu însemnarea din 2 august 2017. „Kathy, adică vreau să zic eu”, tocmai a coborât din avionul de New York și lenevește pe un șezlong în hotelul exclusivist din Italia unde scriitoarea chiar locuia la acel moment împreună cu viitorul ei soț. Povestea se termină pe 23 septembrie 2017, în terminalul 3 al aeroportului Heathrow, unde autoarea așteaptă avionul spre America. Romanul este un exemplu perfect de auto-ficțiune - transpunerea propriei vieți în literatură. În acest caz, transformarea ficțională are loc prin îmbinarea conștiinței imaginare a răposatei punkiste Kathy Acker cu cea a foarte realei autoare, formând o identitate polimorfă prin care va fi vizualizat fluxul de evenimente din perioada celor șapte săptămâni ale romanului.
Roman ce devine politic deoarece întâmplările pe care personajul central, care este și autoarea cărții („Kathy, adică vreau să zic eu”) le relatează includ atât evenimente personale, cum ar fi căsătoria ei iminentă, cât și evenimente politice semnificative din 2017, precum Brexitul și președinția lui Trump. Întrebată dacă privește Crudo ca pe un roman politic, autoarea spune: „Oh, Doamne... da, absolut. Chiar despre asta este vorba. E despre politică, dar și despre felul în care politicul se interpune constant în, și interacționează cu, viața personală. Am vrut să le împletesc într-un roman - cam așa cum sunt în viața noastră de zi cu zi cam tot timpul.”
Ideea de „politică în acțiune” face ca romanul să devină interesant. Volumul e construit ca un flux expandat de tweeturi care înregistrează reacțiile lui „Kathy, adică vreau să zic eu” atunci cînd descoperă că e „parte din istorie, parte din schimbările sociale cataclismice; mai ales, în acel an 2017, Brexitul, Trump, ascensiunea extremei drepte, criza refugiaților.”
Dar cititorii care se așteaptă la vreo revelație cu privire la oricare dintre aceste evenimente vor fi crunt dezamăgiți. Scriitura e agitată, evenimente deconectate succedându-se într-o secvențiere rapidă, deseori în același alineat și uneori în aceeași propoziție. Dr. Alex Lawrie, președinta Comitetului de acordare a Premiului James Tait Black, a lăudat Crudo tocmai pentru această calitate dezarticulată, pe care a considerat-o politică; „arată cum e să trăiești în ritmul frenetic al unui ciclu de 24 de ore, în care nu ai timp să-ți recalibrezi cadrul de referință înainte să apară următoarea criză.”
Pe 10 mai 2018, cu doar șase săptămâni înainte de apariția lui Crudo, a fost publicată o altă carte - Cum sfârșește democrația - scrisă de David Runciman, directorul Departamentului de Politică și Studii Internaționale al Universității Cambridge. Așa cum e de așteptat de la un academician al prestigioasei universități, este o încercare serioasă de a analiza implicațiile pe care interacțiunile pe rețelele sociale, precum Facebook și Twitter, le au pentru democrația contemporană. Autorul consideră că social media diminuează serios capacitatea oamenilor de a se implica în evenimente politice reale. Pe scurt, cartea lui Runciman poate fi citită ca o cuprinzătoare respingere a conceptului de politică oferit de autoarea lui Crudo.
Academicianul consideră că trăim „un moment de frustrare maximă privind democrația reprezentativă. Democrația modernă este ca un șvaițer - plină de găuri. Mulți oameni se simt neglijați. Opiniile lor contează prea puțin și cei pe care i-au ales să îi reprezinte nu sunt interesați să-i asculte.” Pe de altă parte, social media oferă un spațiu în care oamenii își împărtășesc gândurile și reacțiile nu numai cu privire la viața personală ci și la evenimente politice, cu o acuitate și rapiditate pe care democrația reprezentativă tradițională nu poate nici măcar visa să o copieze. „Una dintre cele mai profunde acuzații pe care contemporaneitatea le aduce democrației reprezentative”, spune Runciman „este lentoarea și stângăcia pe care le manifestă în comparație cu satisfacțiile imediate disponibile online. Comunitățile online se mișcă mult mai repede.... Democrația, cu verificări și bilanțuri, cu birocrație și proceduri învechite, de multe ori pare prea greoaie pentru secolul al douăzecișiunulea. Rețelele sociale au făcut ca democrația reprezentativă să pară falsă.”
Acest fenomen nu e neapărat pozitiv. Viteza cu care oamenii pot să răspundă sau să reacționeze și felul în care o fac nu implică neapărat și întotdeauna reflecție sau gândire atentă. Lungimea medie a unui tweet este de 33 de caractere. Și chiar o postare pe Facebook oferă prea puțin spațiu pentru o argumentare echilibrată. Social media, spune Runciman, nu are de oferit decât „instantaneitatea experienței umane trăite, ceea ce face ca reflectarea calmă să fie aproape imposibilă”. Rețeaua Twitter poate părea antrenantă și mobilizatoare, tinerească și proaspătă. Pare să ofere o platformă unde fiecare spune lumii ce crede el; dar, „mai degrabă decât să crească implicarea politică, se transformă într-o batjocură la adresa democrației. Twitter nu este o modalitate viabilă de a face politică. În cel mai bun caz, oferă o imitație vagă a democrației, în care oamenii ajung să-și exhibe public frustrările fără să fie nevoiți să facă față consecințelor.”
Democrația este un proces cu desfășurare lentă tocmai fiindcă necesită compromisuri. Argumentele trebuie evaluate, și interesele - echilibrate. Este frustrant să afli că nici un grup social nu primește vreodată exact ceea ce își dorește. Dar tocmai nevoia de a găsi soluții universal valabile pentru problemele cu care ne confruntăm este punctul său forte. Crearea și implementarea de soluții viabile sunt domenii în care democrația reprezentativă excelează, în pofida lentorii instituțiilor guvernamentale. Pentru a funcționa la parametri optimi, democrația reprezentativă are nevoie de politicieni și funcționari publici înalt calificați, care înțeleg argumente concurențiale și au răbdare să soluționeze diferențele de perspectivă - pe scurt, tot ceea ce lipsește unui tweet.
În măsura în care Crudo oferă o viziune asupra politicii, aceasta este politica de tipTwitter și Facebook - politica celor care nu pot accepta ritmul lent și frustrările inerente procesului de funcționare al democrației reprezentative. E ceea ce Runciman numește „o versiune găunoasă” a acesteia, în care publicarea unei reacții imediate ia locul travaliului intelectual dificil pe care îl implică orice încercare de a înțelege lumea în care trăim. În cazul în care socotim că fenomenul Twitter, cu a sa auto-fagocitare instantanee a fluxului evenimentelor, este o barieră în calea înțelegerii mai degrabă decât un mijloc de a conștientiza evenimentele politice, Crudo nu poate fi o carte politică, ci una profund anti-politică.
Evenimentele politice sunt doar fundalul fluxului de gânduri care trec prin capul lui „Kathy, adică vreau să zic eu”, dar nimic nu sugerează că ar fi interesată să înțeleagă vreunul din ele. Este un fluviu de cuvinte și imagini, unele șocante, altele banale, în care nimic nu reține atenția foarte mult timp; o cultură a impermanenței, în care ideile și imaginile, fie ele glumețe sau serioase, defilează fără a lăsa loc interpretării: „Au mâncat pui Zsa Zsa și salată, au mâncat foie gras, au băut bere și Riesling, au râs toată noaptea, a fost noaptea în care președintele l-a concediat pe directorul FBI, au fost speriați și îngrețoșați. Jim a spus – tocmai a făcut un uriaș rahat pe națiunea noastră. Nu era chiar cald, mai devreme cumpărase înghețată de mentă de la o bodega și chinezul din spatele tejghelei nu înțelesese cuvântul plasture, vrei să zici Band-Aid”. Este un stil de gândire pe care Joanna Biggs, scriind în London Review of Books, îl descrie ca „un fel de zigzag printre anxietăți, unde nimic nu ne reține atenția prea mult timp.”
Rețelele sociale permit satisfacerea nevoii imediate de a ne exprima opiniile și de a le vedea validate de ceilalți, care le consideră importante. Runciman caracterizează astfel mentalitatea politică de tip Twitter: „Ființele umane au structural tendința de a aprecia gratificația imediată în detrimentul beneficiilor viitoare; de a căuta valorizarea propriilor convingeri; de a supraestima importanța pe care o au în ochii celorlalți; precum și de a subestima măsura în care eul lor viitor va diferi de cel prezent. Rețelele sociale sunt create pentru a satisface aceste impulsuri. Ne verificăm în continuu telefoanele ca să aflăm ce mai e nou, atâta timp cât noutățile concordă cu adevărul nostru personal”.
Democrația reprezentativă funcționează însă diferit. Acolo unde oamenii dau frâu liber frustrărilor, democrația reprezentativă caută modalități de a le afla cauzele și de a găsi compromisuri care le pot rezolva. Ne permite să preferăm beneficiile pe termen lung satisfacției pe termen scurt, pentru că ne forțează să ne asumăm consecințele propriilor decizii. Funcționează cel mai bine atunci când deciziile sunt bine gândite și iau în considerare interesele tuturor. Și după cum subliniază tot Runciman, una dintre marile virtuți ale democrației reprezentative este că „lasă loc pentru remușcarea cumpărătorului - dacă nu-ți place guvernul, îl poți schimba la următoarele alegeri.”
Crudo nu este o încercare de a analiza mentalitatea politică de tip Twitter. Dacă doriți să aflați mai multe despre acest fenomen contemporan, va trebui să citiți cartea lui David Runciman. Crudo doar evidențiază, uneori dureros, limitările unei vieți trăite ca un tweet prelungit. Este un exemplu al genului de politică creată și promovată de platformele social media - rapid reactivă, fără a înțelege sau a analiza subiectul la care se referă, dar sigură de corectitudinea propriilor opinii și așteptându-se ca toți cititorii săi să i le împărtășească. Deși problemele pot să nu fie banale, modul în care sunt abordate este. Este politică pentru cei care preferă să reacționeze instantaneu, la nivel emoțional, mai degrabă decât să gândească. Politică virtuală, pentru cei care nu sunt interesați să înțeleagă modul în care deciziile politice din lumea reală le afectează viața.
Cuvântul politică provine din Grecia antică, unde îi desemna pe toți cei angajați activ în viața publică pentru a promova binele general - nu doar pe politicieni. Definea cetățenii preocupați, implicați și bine informați. Opus acestora, „persoana privată” nu era interesată de problemele comunității, și urmărea fenomenele sociale doar în măsura în care acestea se pliau pe propriile interese. Termenul pe care Aristotel l-a folosit pentru a descrie astfel de persoane este idiotes. Cei care aleg să folosească relațiile și afacerile publice doar ca modalitate de a-și explora și exprima propriile sentimente și reacții reduc politica la nivel de idioție. În acest sens, Crudo este un manual de politică pentru idioți.
După Runciman, cei care cred că Twitter și Facebook consolidează democrația deoarece sporesc capacitatea oamenilor de a se face auziți pur și simplu nu înțeleg cum funcționează zisa democrație, și nici nu pricep de ce implicarea publică e necesară în politica din lumea reală. De unde și avertismentul: „Mark Zuckerberg reprezintă o amenințare mai mare la adresa democrației americane decât Donald Trump.”
Probabil acesta a fost ultimul lucru pe care Olivia Laing l-a avut în minte când și-a scris cartea; dar citind Crudo începem să înțelegem de ce Runciman are dreptate.
IAN BROWNE este scriitor și eseist britanic care locuiește în prezent în București. Licențiat în Filosofie al Universității Cambridge, cu studii postdoctorale la Universitatea St. Andrews, e coautor al volumului recent apărut Orwell, intelectualul anti-intelectual. Contribuie în mod regulat cu articole și eseuri la jurnale și reviste academice din România.
Facebook Forum