O vedem pe artistă „prezentă” în fotografiile vechi de familie, privindu-i pe strămoșii din Tomnatic cu tandrețe, în fața cărămidăriei așa cum era în anii '40, sau lângă trăsura cu bunicii proaspăt cununați. Inserțiile digitale în imaginile de arhivă trădează o dorință de a înțelege de aproape o istorie pe cale să se piardă și de a recupera o identitate.
Numele Renée înseamnă „renăscută”, ceea ce s-a întâmplat prin exercițiul de memorie unit cu actul artistic. Este un joc al destinului, așa cum a apărut și ideea proiectului, printr-un joc al sorții:
„În urma unei operații am aflat că nu voi putea avea copii. Și atunci m-am gândit că nu pot lăsa în aer istoria familiei, să nu știe nimeni”, ne-a mărturisit artista.
Recent, Renée Renard a expus la Centrul Multicultural din Brașov o versiune a proiectului faBRIQUE, expoziție organizată prima dată în Timișoara și itinerată internațional.
Pentru Renée era important ca poveștile cenzurate de istorie ale strămoșilor săi să circule în toată lumea, libere. Din Timișoara, în Belgia, Germania și până în China.
Tomnatic, locul francezilor din Banat
Căutarea rădăcinilor a început cu o cutie conținând câteva fotografii și acte lăsate de bunica, câte s-au păstrat în atâtea deportări și izgoniri. A continuat cu amintirile estompate din istorisirile mamei, Cristina Renard, născută Prinz, cu extrasele din registrul bisericesc, cu monografia potcovarului Treffil, cronicar al satului la începutul sec.al XX-lea, cu arhivele din Bonn unde se găsește planul cărămidăriei înființate de stră-străbunicul Sebastian Haman.
„Un drum cât 100 de vieţi este povestea familiei mele cu rădăcini în Lorena şi Schwarzwald-ul secolului al XVIII-lea. O istorie reconstituită din fotografiile, documentele şi scrisorile dintr-o cutie veche pe care ani de-a rândul nu am avut puterea să o deschid. O târzie, dar absolut răvăşitoare înţelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat deportările bunicilor în URSS, ale străbunicilor în Bărăgan, ale tatălui la Canal. Dedublarea la care eşti în permanenţă supus, atunci când eşti nevoit să trăieşti după cum vrea ISTORIA”, avea să scrie artista într-un eseu publicat în volumul Smarandei Vultur, Francezi în Banat, bănățeni în Franța, tradusă și în franceză.
Strămoșii săi au sosit cu al doilea val de coloniști francezi care au fondat în 1772 localitatea Tomnatic, numită inițial Triebswetter, după numele inginerului care a trasat hotarele comunei și a făcut proiectele primelor 200 de case. Primii coloniști din familie înregistrați în 1774 se numeau Bourgeois și Amand (patronim devenit Haman prin germanizare), loreni veniți din satul Parroy.
Stră-străbunicul matern al artistei, Sebastian Haman a înființat în 1911 o fabrică de cărămidă, investiție riscantă care a funcționat însă, mai ales că prin curte trecea calea ferată. Fabrica producea 800.000 de cărămizi și 100.000 de țigle anual. Afacerea a fost preluată de fiul învățător de limbă germană și maghiară, Dominic Haman.
1951 este anul dramatic al deportărilor în Bărăgan. Peste 40.000 de persoane din jurul frontierei iugoslave au fost deportate în Bărăgan. Străbunicul Dominic și soția Margareta erau aproape septuagenari, dar au fost nevoiți să-și facă sălaș într-o groapă săpată în pământul Bărăganului.
„Nu vreau să mă gândesc ce a fost în sufletul lor: să lași la primărie actele și cheile casei, să te îndrepți spre gară fără să știi dacă te vei mai întoarce”, ne-a mărturisit Renée Renard.
Lăsaseră în urmă fabrica de cărămidă, casa cu bibliotecă, parcul, trăsura, animalele. La întoarcere nimic nu a mai fost al lor. Nici după Revoluție familia nu a putut recupera aproape nimic.
Rugăciunile se spuneau în franceză, germană, maghiară și română
Biserica era locul unde se întâlneau oamenii Tomnaticului, când nu poposeau după muncă la birturile care aveau rânduiala lor, după rangul social. De altfel, în 1885 unul din membrii familiei a construit noul han, Csarda cum i se spunea în maghiară, iar străbunicii paterni, Johannes și Rosina Renard, ținuseră în proprietate restaurantul Zum Golden Stern (La steaua de aur), și acestea închise sau luate de regimurile succesive care i-au deposedat.
Slujba se oficia în franceză și germană, mai târziu în maghiară, iar după Marea Unire și românește. Până în 1947 a existat și scoală în limba franceză, mama artistei, Cristina Prinz, măritată Renard, absolvind trei clase în franceză.
În expozițiile sale, Renée Renard a inserat și Tatăl nostru în aceste limbi. Rugăciunea era modul lumii vechi de a nu-și pierde credința și speranțele.
Când bunicul Peter Prinz, proprietar de croitorie în Piața Sf. Gheorghe din Timișoara, a fost deportat în Rusia ca „inamic” german, a lăsat o scrisoare de adio în limba germană, recuperată din cutia moștenită:
„Dragă Mutti și Matzi, tot ce am mai scump pe lumea asta. Te rog Mutti să fii tare și să nu-ți faci griji fiindcă tu trebuie să rămâi aici și să ai grijă de Matzi. Dumnezeul nostru va avea grijă de mine, pentru că el știe că nu am greșit cu nimic și îmi va fi alături. Micul meu îngeraș, fii cuminte și ascultă de draga noastră Muttilein, roagă-te pentru tăticul tău, am să mă întorc și atunci vom fi din nou fericiți și veseli”.
Bunica Aurelia născută Haman a scăpat de deportare cu certificatul genealogic care arăta că e de etnie franceză.
Bunicul Prinz s-a întors, dar anii comunismului nu le-au permis să fie fericiți și veseli: croitoria a fost naționalizată, iar Cristina, fiica sa, a fost dată afară în 1956 de la Facultatea de Arte din Cluj pe motive politice.
Bunicul patern al artistei, Nicolae Renard, a fost deportat în Rusia în 1946 de unde nu s-a mai întors. Bunica Renard a aflat că se sinucisese. Tatăl artistei, Nicolae Renard, a fost dus ca deținut politic la Canal timp de 4 ani. A murit departe de țară în 2003, în Canada, unde emigrase.
„La noi în familie nu s-a vorbit despre deportări și traume. Bunicii aveau o limbă secretă, maghiara, pe care copiii nu o înțelegeau, așadar poveștile amare au rămas în memoria lor”.
Închiderea cercului
Francezii germanizați din Banat, primind nume maghiarizate sau românizate după cum a vrut istoria, au emigrat în masă în Germania. Puținii care s-au întors în Franța au fost considerați „bănățeni”.
Dezvelirea crudă a memoriei și tragica navigare între identități a atins coarda sensibilă a artistei: „Încerc să-mi țin sub control emoțiile, am fost ani de zile bulversată de suferințele alor mei, până când am găsit calea să spun poveștile lor în imagini. Fiindcă așa știu eu să le spun”, mărturisește Renée.
Imaginile sunt când pur document, cu intervenții fine, abia perceptibile, când adevărate opere picturale cu mijloace digitale.
Personajele reale din fotografii prind rădăcini imense, casei familiei devenită sediu CAP după naționalizare îi cresc rădăcini spre cer, motivul dezrădăcinării domină expozițiile din proiectul „Un drum cât 100 de vieți”.
În 2016, proiectul a fost premiat la Trienala europeană de stampe contemporane de municipalitatea Portet sur Garonne din Franța.
Spațiile expoziționale sunt alese autobiografic: în 2021 un studiu al cărămizilor, al prafului care s-a ales din fabrica de cărămidă, este expus împreună cu schița cărămidăriei desenată din memorie de bunicul la Halele TIMCO, fosta intreprindere „6 Martie” din Timișoara, unde tatăl Nicolae Renard lucrase ca muncitor.
Memoria cărămizii este recuperată ca martor tăcut al unor existențe.
Expoziția faBRIQUE din 2022 de la Casa Artelor din Timișoara a fost așezată într-un context provocator, fiindcă pereții galeriei sunt din cărămidă.
Într-o firidă se află un îngeraș din porțelan așezat cu spatele la traumele unor generații care „n-au greșit cu nimic”. Lucrarea Ultima cină este o masă cu tipsii aurite, sugerând averea în aur pe care străbunicii ar fi ascuns-o în coșul fabricii de cărămidă, comoară niciodată regăsită.
Parcursul profesional al artistei urmează o traiectorie care împlinește golurile lăsate de istoria brutală: a studiat Artele la Timișoara, a făcut o expoziție la Cluj, de unde mama sa fusese exmatriculată politic.
Un master în ceramică închide un alt cerc, care are în centru lutul cărămizilor și cuptorul.
Zilele trecute, canalul de televiziune France 3 difuza un reportaj de știri cu titlul Insolit: lorenii din Banat, odiseea incredibilă a 15.000 de loreni emigrați în România în secolul al XVIII-lea.
Reportajul reconstituia, cu ajutorul documentelor din Arhiva Departamentală Meurthe-et-Moselle, drumul făcut de francezii din Lorena spre Banat, atrași de promisiunea de pământ și case a împărătesei Maria Theresa a Austriei.
Rememorarea vine în contextul unui eveniment din Lunéville, organizat în 13 aprilie, când familii americane au sosit să își caute strămoșii în Lorena.
Pentru Renée Renard un cerc se va închide odată cu drumul spre Lorena, spre sătucul Parroy din Vatimont, de unde au plecat spre Banat strămoșii ei. Un cerc al memoriei, nu și al artei vindecătoare.
În cimitirul Tomnaticului încă sunt morminte și secrete nedezlegate din trecutul familiei Amand/Haman, Prinz și Renard care pot stimula imagini artistice emoționante.
