Probabil că lucrul cel mai nimerit e să vorbim de cultură. Nimic nu poate face mai mult pentru umanitate decît cultura și nimic n-o poate clătina mai periculos decît schimbările de cultură. Dacă verm să înțelegem mecanismul de bază care poate rupe în două o societate, atunci e cazul să privim spre cultură și mutațiile ei.
Însă, în acest caz, cultură nu înseamnă erudiție sau dotare intelectuală, deși amîndouă sînt incluse. Cultură înseamnă, mai degrabă, suma convingerilor, experienței, tradițiilor, educației și cercetărilor pe care le trăiește și cucerește o societate și, mai larg, o civilizație. În lipsa acestei definiții generale, discuția e, aproape cert, sortită erorii. Așa de pildă, argumentul după care Președintele Trump nu poate fi prins într-un război cultural, dată fiind evidenta lui lipsă de educație intelectuală. Așa e. Donald Trump nu e un om de cultură și nici măcar un om solid educat. Dar reprezintă o cultură, dacă admitem că nici o cultură nu se poate reduce la elementele ei livrești, profesioniste și intelectuale. Trump și mulți din susținătorii lui, la fel ca mulți dintre susținătorii Brexitului, sînt oameni fără studii superioare. Argumentul care le impută asta e copilăresc și vicios. Căci, deși lipsiți de diplome și erudiție, acești oameni au și aparțin unei culturi.
Ei au valori, instituții și convingeri, în aceeași măsură cu cei ce îi contestă sau îi disprețuiesc. Așadar, ambele tabere încap într-o definiție largă și fundamentală a culturii, ca sumă de valori și instituții. Problema apare în momentul în care una din părți contestă cultura celilalte. De cele mai multe ori și, poate, chiar fără excepție, contestația vine din partea părții „cultivate” a culturii care adoptă valori noi și, pe baza unei teorii generale a progresului uman, încearcă să le impună ca nouă regulă de bază.
Asemenea epoci și episoade nu sînt deloc o noutate. Ele au marcat în mod repetat istoria civilizațiilor, marcînd apariția, victoria sau căderea unei noi formule de existență. Și Iluminismul și așa numita Contra-Reformă și valurile politice radicale ale iacobinismului francez, bolșevismului rus sau nazimului german au urmat acest ciclu. De ce apar sau de ce nu apar asemenea salturi spre restructurări culturale e greu de explicat. Însă, o lungă experiență istorică, egală cu existența sistemelor de viață organizată, spune că ele sînt inevitabile. Ce se întîmplă acum în lumea occidentală nu e, deci, o excepție.
Bineînțeles, de fiecare dată, acest tip de febră ideologică lasă impresia unei noutăți fără precedent, deși repetă o dramă jucată de atîtea ori înainte. Și tocmai precedentele istorice ne spun cîteva din lucrurile pe care le putem presupune cu destulă certitudine. Astfel, contestația va atinge un moment apoteotic și, urmîndu-și logica, va încerca să ia în stăpînire tot ce se numește cultură, pînă la cel mai mărunt detaliu. De regulă, în acest moment se produce și ciocnirea decisivă cu cei ce vor să își păstreze neschimbate instituțiile și valorile. Una din forțe o va doborî pe cealaltă și, orcine va fi învingătorul, lumea se va schimba. Ciocnirea va lăsa în urmă cel puțin cîteva elemente ce vor fi încorporate de toată lumea. Dar adevărata consecință a războaielor culturale sau, mai corect spus, pentru dominație culturală, e cu totul alta: o lungă perioadă de nesiguranță și, de multe ori, o slăbiciune care anunță căderea întregului edificiu. Dăuă culturi în luptă pot duce la niciuna.
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor
Facebook Forum