Autoamăgiri - gânduri la moartea lui Eliade

Autoamăgiri - gânduri la moartea lui Eliade

„Avem deseori talentul, noi românii, să ne amăgim transformând, de pildă, înfrângerile în victorii.

Vorbim, de exemplu, despre victoria de la Rovine, dar uităm să spunem că îndată după bătălie Mircea cel Bătrân și-a pierdut pentru doi ani tronul și că s-a refugiat peste hotare.

Vorbim de victoria de la Călugăreni, dar uităm că a doua zi Mihai Viteazul s-a retras în munți, iar turcii, celebrul Sinan Pașa, cu toți dinții lui pierduți în mocirlă, au ocupat Bucureștii și Târgoviștea, transformând bisericile în moschei.

Lăudăm patriotismul și spiritul luminat al lui Brâncoveanu, dar uităm că boierii și supușii lui nu au mișcat un deget atunci când vreo duzină de turci, nu mai mulți, l-au ridicat și dus la Constantinopol ca să-l omoare.

Vorbim despre marele entuziasm al contemporanilor pentru Tudor, dar uităm că eteriștii l-au arestat în mijlocul pandurilor săi, care n-au făcut nimic ca să-l apere.

Și vorbim despre eroismul pompierului Zăgănescu din Dealul Spirii la 1848, care a fost într-adevăr eroism, dar uităm că armata mult mai bine organizată a lui Magheru, retrasă la Câmpul lui Traian, s-a risipit fără să tragă măcar un foc.

Mi-au venit toate aceste autoamăgiri în minte acum la moartea lui Eliade, pentru că Eliade este și el un exemplu al felului în care ne-am îngăduit noi românii de mai multe ori în istorie să ne automutilăm omorându-ne moral, spiritual, și nu rareori chiar fizic, cărturarii și oamenii de bine.

Suntem, poate, între neamurile europene, cei care ne-am decapitat cel mai violent pe noi înșine. Iorga, Madgearu, Nae Ionescu sunt numai câteva exemple luate din istoria contemporană. Li se adaugă, după eliberare, hecatomba provocată de partidul lui Dej și Ceaușescu.

Dar li se adaugă, din istoria mai veche, și capetele căzute ale unui Stolnic Cantacuzino, Miron Costin, Antim Ivireanul, precum și personalitățile pierdute prin emigrare ale unui Cantemir, Dosoftei, Neculce. Dramatic mi se pare a fi faptul că cel puțin de două ori în istorie, în momente care au fost probabil cruciale pentru direcția progresului nostru, cei mai mulți dintre cărturarii mari cu adevărat au fost fie uciși, fie exilați, fără a avea în acest fel urmași direcți, sau un impact imediat asupra generațiilor mai tinere.

Știința lor s-a pierdut vreme de câteva generații. Lucrările lui Cantemir nu s-au tradus în românește și nu s-au publicat în țara lui decât în veacul trecut. Integral nu-i publicat nici până astăzi. Contemporanii săi, Costin, Stolnicul, atât de mari, atât de importanți, au fost și ei practic necunoscuți până în secolul trecut. Ca și Neculce de altfel, obligat la întoarcerea din exil să-și pună cenușă pe cap și să se pocăiască. Eu cred că se poate socoti decapitarea culturii române de la începutul veacului al 18-lea drept una din explicațiile modernizării întârziate și incomplete a societății noastre.

Celălat tragic moment de ruptură culturală a început la sfârșitul anilor 1930 și s-a continuat până astăzi. Extrema stângă a desăvârșit ceea ce a început să facă extrema dreaptă. Ca urmare, o întreagă generație tânără, care ar fi fost probabil de aur, a fost distrusă - așa au pățit cei rămași - sau a fost risipită prin lume în loc să rodească în patria ei. Eugen Ionescu, Brâncuși, Eliade, Cioran, Lupașcu, Palade, citez aproape la întâmplare, s-au dus să îmbogățească alte culturi decât pe a noastră și pe a lor. Era probabil prima generație de cărturari și artiști români care ieșea din provincialism, din coordonatele înguste ale unei culturi naționale pentru a trece în universal. Într-un universal care nu era în fond deloc incompatibil cu românismul profund.

Vom asista probabil în săptămânile și lunile care vin în țară la o orgie de eliadism. Va fi recuperat, valorificat, naționalizat. Fără a se explica - probabil - de ce a fost Eliade vreme de 40 de ani în țara lui un necunoscut, așa cum nu s-a explicat nici de ce a refuzat guvernul lui Dej atelierul lui Brâncuși, nici de ce Ionescu, Cioran rămân și ei, asemeni lui Eliade, în ciuda unor vorbe aruncate în vânt, a unor încercări timide, a unor forme fără fond, de fapt ostracizați. Cultura modernă română nu se poate lipsi de opera acestor oameni mari fără a fi mărunțită și sărăcită.

Traversăm din păcate o perioadă de primitivizare intelectuală, pricinuită inițial de cauze externe, dar pe care acum o întărim și noi cu propriile noastre greșeli. Nu toate păcatele se pot pune în spinarea străinilor. Moartea lui Eliade ar trebui să ne îndemne la reflecție, să ne facă să ne întrebăm de ce aproape toate contribuțiile noastre majore la cultura universală au fost rodul unor exilați?

Avem, cred, nevoie - noi românii - de un duș rece, care să ne scoată din euforia în care ne complacem și prin care nu facem decât să ne amăgim. Ne-am omorât, la propriu și la figurat, prea mulți cărturari. Iar pe alții i-am scos dintre noi cu condamnabilă inconștiență. Și ne reîntoarcem mereu de unde am mai plecat o dată.

Se cheamă aceasta progres ?”

(Editorial publicat în volumul „România anilor '80” de Vlad Georgescu. Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München - București, 1995, pp. 171-173. O arhivă sonoră din colecția și prin bunăvoința dnei Mary Georgescu).