Judecătorii Curții Constituționale (CCR) au arătat că guvernul condus de Ludovic Orban a greșit, încălcând Constituția, atunci când a decis să legifereze prin ordonanță de urgență mărirea amenzilor pentru încălcarea prevederilor legii stării de urgență, precum și introducerea unor pedepse suplimentare (confiscări, interdicții), care afectau drepturi fundamentale, prevăzute de Constituție.
Nu faptul că amenzile erau prea mari a fost principalul argument care a dus la decizia CCR de miercuri. De altfel, în minuta deciziei CCR de miercuri prin care se anunță neconstituționalitatea OUG 34/2020, nu există nicio referință la cuantumul amenzilor, lucru care ar putea fi însă atins în motivarea extinsă a deciziei.
Argumentele judecătorilor CCR, care au luat decizia în unanimitate, au fost două alte aspecte total diferite, care țin strict de cum a ales guvernul Ludovic Orban să legifereze aceste sancțiuni, așa cum reiese din minuta deciziei.
Primul, că drepturile constituționale ale cetățenilor (circulație, proprietate, informare, protecție socială, etc) nu pot fi restrânse prin ordonanță de urgență, ci doar printr-o lege aprobată de Parlament, lucru prevăzut de Constituția României la articolul 115.
Al doilea, că faptele sancționate cu amenzi în starea de urgență erau prevăzute atât de vag în legea respectivă (OUG 1/1999, care reglementează starea de urgență și pe care a modificat-o OUG 34/2020, declarată neconstituțională), încât polițiștii puteau stabili după bunul plac ce fapte amendează și mai ales cu cât.
Diana Hatneanu, avocată specializată în drepturile omului și jurisprudența CEDO, a explicat pentru Europa Liberă că nu cuantumul amenzilor a fost un factor determinant în decizia CCR.
„Ordonanța de urgență nr. 34/2020 a fost declarată neconstituțională în ansamblul ei, pentru că încălca art. 115, alin. 6 din Constituție, care nu permite restrângerea unor drepturi prin ordonanță de urgență. Motivarea, așa cum se întrevede din comunicat, are mai degrabă legătură cu nestabilirea concretă, diferențiată a comportamentului sancționat și cu marja mare de apreciere în aplicarea sancțiunilor. Deci, nu în mod special cu valoarea amenzilor”, explică avocata.
Ce se întâmplă cu amenzile date și cu cele care se vor aplica de acum încolo
Autoritățile nu îi vor mai putea sancționa pe cei care încalcă prevederile ordonanțelor militare date în perioada stării de urgență, pentru că decizia CCR a desființat nu doar ordonanța de mărire a amenzilor, ci și articolul din vechea lege a stării de urgență (OUG 1/1999), care reglementa amenzile respective în sine.
Un alt efect al soluției de legiferare aleasă de guvernul Orban și sancționată de CCR este că persoanele amendate, care au comis până acum într-adevăr fapte care au pus în pericol sănătatea publică sau eforturile de limitare a pandemiei cu coronavirus, pot scăpa nepedepsite.
Amenzile nu pot nici să revină la cuantumul inițial, anterior ordonanței dată de guvernul Orban, pentru că CCR a desființat și articolul cu sancțiuni din legea stării de urgență, fiind neconstituțional.
Premierul Ludovic Orban a opinat joi, în vizită la fabrica Ford de la Craiova, că amenzile vor reveni la cuantumul dinainte de mărirea la 2.000-20.000 de lei, adică la intervalul 100-5.000 lei, pentru persoanele fizice. Acest lucru este contrazis de specialiști.
„A fost declarat neconstituțional și art. 28 din OUG nr.1/1999, care este chiar temeiul legal al aplicării oricărei amenzi pentru nerespectarea măsurilor din starea de urgență, chiar și fără majorarea amenzilor prin OUG nr. 34/2020”, a explicat avocata Diana Hatneanu, pentru Europa Liberă.
În opinia fostului președinte al CCR, Augustin Zegrean, amenzile ar mai putea fi date totuși până când decizia CCR este publicată în Monitorul Oficial și intră practic în vigoare, însă autoritățile trebuie să țină cont că aceste sancțiuni nu mai au practic acoperirea legală a Constituției, a arătat Zegrean pentru Hotnews.
Asta și fac polițiștii și jandarmii, arată G4Media – continuă să dea amenzi până la publicarea deciziei CCR în Monitorul Oficial.
Nu este însă clar ce se va întâmpla cu amenzile date deja în baza acestor legi declarate neconstituționale: ori cetățenii și firmele amendate în starea de urgență trebuie să își caute singuri dreptatea în instanțe, contestând amenzile, ori statul (Parlamentul, Guvernul) poate adopta un act normativ care să anuleze aceste amenzi neconstituționale.
Până la începutul lunii mai, autoritățile au amendat peste 300.000 de persoane cu o sumă totală care depășește 600 de milioane de lei (peste 120 de milioane de euro), conform ministrului de Interne, Marcel Vela.
În realitate, suma nu este de fapt atât de mare, pentru că oamenii au la dispoziție 15 zile lucrătoare să achite jumătate din amendă. Iar cei mai mulți nici nu le-au plătit, după cum a spus ministrul Finanțelor, Florin Cîțu, conform Agerpres: „Nu erau bani pe care să îi luăm în considerare la buget. Şi, oricum, să ştiţi că nu au fost plătite foarte multe dintre ele”.
Mai multe voci solicită acum o amnistie fiscală pentru ștergerea în masă a acestor amenzi, în ideea că dacă toți oamenii vor contesta în instanță amenzile primite, judecătorii ar fi supraîncărcați inutil cu atât de multe solicitări.
APADOR-CH solicită Guvernului o amnistie fiscală pentru a șterge aceste amenzi: „În condiţii normale, APADOR-CH nu ar susţine amnistia fiscală, dar în faţa unei astfel de gafe a autorităţilor, amnistia fiscală pentru cei amendaţi pentru nerespectarea măsurilor stabilite în stare de urgenţă pare a fi singura măsură rezonabilă”.
„Nu mai există temei pentru a plăti acele amenzi și ar trebui să gândim, pentru a fi o soluție unitară și a nu-i obliga pe mii de români să facă cereri în instanță și a aglomera foarte mult rolul instanțelor cu astfel de procese, putem să gândim probabil o ștergere a acestor sancțiuni prin act normativ”, a spus și deputatul USR Stelian Ion, la RFI.
ALDE, PSD și Pro România au pregătit deja un proiect de lege prin care amenzile date în baza legilor neconstituționale să fie anulate din oficiu, a anunțat miercuri Călin Popescu Tăriceanu, liderul ALDE.
Augustin Zegrean, fostul președinte al CCR, nu este însă așa de sigur că aceste amenzi ar fi anulate în instanță, dacă ar fi contestate, pentru că ele au fost date în baza unei legi în vigoare la comiterea faptelor sancționate, iar deciziile CCR nu au caracter retroactiv în acest domeniu (nu funcționează ca la dreptul penal), a arătat el pentru Hotnews.
Ce urmează după 15 mai
O problemă și mai mare pentru autorități este cum vor gestiona situația după „relaxarea” de după 15 mai, când starea de urgență expiră și ar urma să fie declarată stare de alertă, reglementată diferit. Mai ales în urma deciziei de miercuri a CCR, varianta stării de alertă prin care să se impună niște restricții care restrâng drepturi fundamentale devine mai puțin fezabilă, pentru că judecătorii CCR au arătat că acest lucru se face doar prin lege în Parlament, iar starea de alertă este reglementată tot printr-o OUG (21/2004) cu prevederi la fel de vagi – nu există fapte sancționabile și restricții descrise explicit.
Experții consultați de Europa Liberă au arătat înaintea anunțului CCR, că restricțiile din starea de alertă și sancționarea faptelor care contravin acestora, după 15 mai, ar trebui reglementate printr-o lege inițiată de Guvern în Parlamentul României, și nu prin OUG.
Argumentația CCR. De ce au picat amenzile date în starea de urgență
Judecătorii CCR au declarat, în unanimitate, că OUG 34/2020 este neconstituțională în ansamblul ei. Această ordonanță emisă de guvernul Ludovic Orban în martie 2020 mărea amenzile prevăzute în legea stării de urgență (OUG 1/1999) și introducea unele sancțiuni complementare noi, precum confiscări de bunuri, interzicerea accesului, suspendarea activității firmelor, desființarea sau refacerea unor lucrări.
Mai mult, OUG-ul emis de guvernul Orban mai adăuga niște restrângeri de drepturi la legea stării de urgență: procesul de transparență decizională în cazul actelor normative era suspendat pe perioada stării de urgență.
Judecătorii au declarat neconstituțională această OUG, dar și articolul modificat prin aceasta, în legea inițială – OUG 1/1999, care stabilea însuși cadrul de sancțiuni.
Textul desființat de CCR prevedea următoarele: „Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice.
(2) Pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție; b) interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate ;c) suspendarea temporară a activității; d) desființarea unor lucrări; e) refacerea unor amenajări”.
CCR arată, în minuta decizie sale, că legea în care sunt prevăzute faptele sancționate (OUG 1/1999) este vagă și nu stabilește clar ce se sancționează și cum se face diferența în gravitatea faptelor.
„(...) Actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Or, Curtea constată că dispozițiile art.28 alin.(1) prin sintagma ”nerespectarea prevederilor art.9 constituie contravenţie” califică drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională”.
Prin acest fapt, polițiștii puteau da sancțiuni după bunul plac.
„În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor”, arată CCR.
Mai mult, în cazul contestării amenzilor respective, nici măcar judecătorii nu ar fi putut să clarifice situația.
„Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei”, arată CCR.
Judecătorii mai arată un al doilea aspect de neconstituționalitate – restrângerea de drepturi fundamentale prin OUG, nu prin lege, lucru interzis de Constituție. CCR a constatat că și legea inițială a stării de urgență OUG 1/1999 suferă de același neajuns, dar cum ea a fost adoptată înainte de modificarea Constituției din 2003 și cum nu această lege era supusă controlului de constituționalitate, legea rămâne în picioare.
- „Actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Cu alte cuvinte, rațiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, în acord cu imperativul constituțional stabilit în art.53 alin.(1), precum și temeiul legal al măsurilor excepționale care pot viza inclusiv atribuții ale instituțiilor fundamentale ale statului.
- „Reținând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție, Curtea a constatat că, în actualul cadru constituțional, un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.
- „Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată în temeiul art.114 alin.(4) din Constituția României din 1991, deci anterior revizuirii Constituției prin Legea nr.429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003) care a introdus dispozițiile art.115 alin.(6), Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată cu respectarea cadrului constituțional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor și libertăţilor fundamentale”.
- „În schimb, în ceea ce privește Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție, întrucât prin conținutul său normativ a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică)”.
Judecătorii CCR au mers chiar mai departe de examinarea prevederilor OUG 34/2020 și au ales să evalueze și decretul prin care președintele Klaus Iohannis a instaurat starea de urgență. Ei au considerat că acesta și-a depășit atribuțiile, introducând restricții care nu erau prevăzute de legea stării de urgență, și că Parlamentul ar fi trebuit să sancționeze acest lucru, atunci când a votat decretul prezidențial.
- „În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” (achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.). Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze”.