Revoluția din februarie, fără de care aceea din octombrie nu poate fi nicicum înțeleasă, a fost înfrântă, iar acest lucru a dat naștere la și mai multe polemici și interpretări.
Există însă suficient de multe dovezi pentru a susține cel puțin două cauze majore ale evenimentelor: pe de-o parte, teza protestului condus de soldații și cetățenii patrioți împotriva catastrofalei strategii de război a guvernului țarist; pe de altă parte, teza potrivit căreia (și îmbrățișată, printre alții, și de Lenin) răzmerițele din Petrograd care s-au transformat în revoluție au fost alimentate de sentimentele anti-război ce n-au mai putut fi ținute în frâu. Era vorba, de fapt, de continuarea revoluției din 1905, catalizată, ca și atunci, de înfrângeri militare și disperare socială.
Convingerea lui Miliukov a fost că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar.
Pavel Miliukov (1859–1943), liderul kadeților (Partidul Constituțional Democratic), istoric de meserie și ministru de Externe în guvernul provizoriu de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea (pe 15 martie 1917), considera că războiul a fost cel care a dus deopotrivă la revoluțiile din februarie și octombrie. El și-a scris versiunea de poveste la câțiva ani după evenimentele din 1917 și a accentuat asupra faptului că revoluția a fost prilejuită de defectuoasa administrare a efortului de război de către birocrația țaristă.
În pofida numeroaselor critici care i-au fost aduse, cert este că a fost unul din puținii oameni ai vremii care au știut exact ce doreau și au acționat cu mână forte: anume, o politică imperialistă condusă de un guvern burghez, din care să lipsească reprezentanții stângii. În cele din urmă, singurul personaj de stânga pe care l-a acceptat a fost eserul (socialist-revoluționarul) moderat Alexandr Kerenski (1881–1970), care a ajuns ministru al Justiției în același organ de stat provizoriu (până în octombrie același an, când bolșevicii preiau frâiele puterii, acesta avea să mai ocupe funcțiile de ministru de Război și premier; Kerenski și-a trăit apoi întreaga viață în exil, în Statele Unite, până în 1970, când moare la New York ca unul din ultimii supraviețuitori ai tumultului istoric din 1917; este îngropat la Londra, deoarece Biserica Ortodoxă rusă din New York i-a refuzat înmormântarea, pe motiv de apartenență la Francmasonerie). Este una din acele stranii coincidențe din istorie faptul că Aleksandr Kerenski și Vladimir Ulianov s-au născut în același oraș, la Simbirsk, și că tatăl lui Kerenski a fost directorul liceului unde a studiat cel care avea să semneze ulterior „N. Lenin”.
Menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în intelighenția epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică
Convingerea lui Miliukov a fost așadar că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar. Să adaug că menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în intelighenția epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică. Fapt e că deciziile guvernului provizoriu trebuiau susținute și de Comitetul Executiv al Sovietelor, ceea ce a dus la și mai multe blocaje în funcționarea puterii.
Acest tablou s-a tradus în practică prin următorul lucru: în lunile care au urmat revoluției din februarie, adică în martie și aprilie, guvernul burghez a încercat să implementeze politici socialiste. Era imposibil ca așa ceva să funcționeze. Guvernul provizoriu n-a avut practic altceva de făcut decât să tolereze imixtiunile sovietelor. După ce Miliukov a renunțat la poziția sa guvernamentală, pe 2 mai 1917, ca urmare a poziției sale inflexibile privind continuarea războiului și a protestelor pe care le-a stârnit din partea militarilor și cetățenilor din Petrograd, s-a ajuns la situația paradoxală, în fond un ecou al Revoluției Franceze, în care socialiștii moderați apărau revoluția liberal-burgheză (cea din februarie) împotriva atacurilor din ce în ce mai violente ale socialiștilor radicali!
Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari
În perioada mai-iunie 1917, dar și la începutul lui iulie, atunci când bolșevicii ratează prima oportunitate de a prelua puterea, socialiștii moderați au aplicat în toate domeniile fostul program politic al lui Miliukov. Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari. Să precizez că radicalismul bolșevic fusese declanșat odată cu revenirea lui Lenin din exilul elvețian și a lui Lev Troțki din acela american. Marele critic literar american Edmund Wilson (apropiat prieten al scriitorului Vladimir Nabokov) a scris, în anii ’30, o carte superbă purtând titlul To the Finland Station, despre reîntoarcerea lui Lenin și efectul electrizant al „Tezelor din aprilie” pe fondul unei analize a întregii tradiții a stângii revoluționare. Este ceea ce accentuează și Slavoj Žižek în mega-prefața antologiei scrierilor lui Lenin din perioada dintre cele două revoluții (Revolution at the Gates, Verso, 2002).
Opiniile autorului nu corespund, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă