Unul din textele sale finale se intitula Despre ipocrizia autocriticii. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci „capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea „blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului.
Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce și, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist
Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în Principalele curente decât aceea despre Lukács ori Marcuse, cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce și, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel și la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard și Fichte.
Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea „lungului marș prin instituții”, a unei societăți civile care cucerește treptat, mai întâi cultural, puterea politică. În chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit în textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stânga radicală de azi se identifică, la rândul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.
Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, cred, sensul formulei sale: „Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Îi repugna fatalismul și se regăsea în mitul Partidului ca „Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin și un propagator al ceea ce s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.
Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă.
În lumea ideilor, este dezirabil să fim foarte circumspecți când generalizăm. Tânărul Lukács, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un gânditor excepțional în tradiția filosofiei neokantiene, dar nu mai puțin conștient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din Muntele vrăjit, dar și din Doktor Faustus. Thomas Mann a fost romancierul preferat al lui Georg Lukács. În egală măsură, scriitorul german l-a prețuit imens pe Lukács (nu ca filosof marxist, ci ca estetician și critic literar). Capitolul despre antinomiile gândirii burgheze din Istorie și conștiință de clasă, capodopera marxismului occidental apărută în 1923 și anatemizată imediat după publicare de Grigori Zinoviev, președintele Cominternului, este o sinteză de marxism și weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizaționale simbolizată de Primul Război Mondial și de consecințele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar și un critic drastic al abdicărilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat să scrie o carte exegetică, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul Le Siècle de Sartre.
Discuția despre Lukács trebuie conectată la marea temă a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse și Michael Löwy, și pe care îl găsim nu doar la stânga, ci și la dreapta (ex: Ernst Jünger). Tema reificării subîntinde demersul heideggerian de căutare a autenticității pierdute în labirintul modernității birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisă și publicată în plină catastrofă militară, socială, politică și morală) este o expresie a acestui spirit sfâșiat. În acea carte (tradusă în românește de N. Tertulian), Lukács îl cita pe Fichte.
Când Lukács a îmbrățișat marxismul, în 1918, el a crezut că a reușit să iasă din starea aceasta de păcat, de nemernicie, că a găsit calea spre salvare
Traducerea românească („epoca deplinei culpabilități”) nu era fidelă nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. În 1804, filosoful german, anticipând ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastră drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a „unei stări de păcat și de vinovăție”. Cuvântul „păcat” trimite spre religie, spre creștinism, spre o metafizică religioasă. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept „starea nemerniciei absolute”.
Când Lukács a îmbrățișat marxismul, în 1918, el a crezut că a reușit să iasă din starea aceasta de păcat, de nemernicie, că a găsit calea spre salvare. Mai târziu, Maurice Merleau-Ponty, în Humanisme et terreur și în Les Aventures de la dialectique a apelat la cartea hegeliano-marxistă a tânărului Lukács spre a-și legitima propriul pariu politic și metafizic.