Lagărele lui Ceaușescu, ep. 6 | Politologul Daniel Șandru: Copiii din orfelinate, etichetați irecuperabili, au fost scoși din sfera umanului

Aproape jumătate dintre români consideră că, în epoca de dinainte de 1989, „era mai bine”, arată un sondaj INSCOP, care a apărut chiar în perioada în care Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a făcut publice rezultatele unei cercetări-mamut: istoricii au documentat morțile din cinci cămine-spital pentru copii cu dizabilități care au funcționat în România comunistă.

Numărul morților suspecte cauzate de foame, frig și lipsă a îngrijirilor medicale în cele cinci astfel de așezăminte cercetate de IICCMER depășește 2600. E vorba despre copii.

Numărul estimat pentru cele 27 de spitale-cămin care au existat în România în perioada 1954-1989 este de 15 mii.

Într-un interviu pentru Europa Liberă, profesorul universitar Daniel Șandru, președinte al IICCMER, explică cum a primit societatea o astfel de investigație, cum a crescut atât de mult valul neocomunist în România și care e rolul intelectualității în manifesătările extremei stângi.

Principalele idei ale interviului:

• Au fost cinci plângeri întocmite de către istoricii-anchetatori, cele pentru căminele-spitale Sighet, Plătărești, Siret, Păstrăveni și Chighid, unde au murit peste 2.600 de copii. Plângerile au fost trimise către Parchetul General începând din 2017. Procurorii au închis deja unul dintre ele - Dosarul Siret - în ciuda faptului că IICCMER a indicat persoanele responsabile.
• Tragerea la răspundere penală a celor responsabili de crimele comise de regimul comunist nu este tardivă. Există precendent: torționarii Ion Ficior și Alexandru Vișinescu au fost condamnați (în 2016 și 2017) pentru crimele din închisorile politice de până în 1964.
• Copiilor din orfelinate li s-a pus eticheta de IRECUPERABILI și au fost scoși din sfera umanului.

Copil internat în anii 80 la Căminul-spital nr.4 Plătărești, jud. Călărași. Imaginea este tipărită în albumul „Images of Romania”, foto: John Behets

• Societatea românească are un trecut în ceea ce privește dezumanizarea și lipsa tragerii la răspundere - pogromul de la Iași, anihilarea evreilor sau cazul Gheorghe Ursu.
• Intelectualitatea de stânga actuală promovează comunismul ca formă de modernizare a societății, ignorând ororile comise înainte de 1989.
• La scrierea manualelor de Istoria Comunismului ar trebui să participe și societatea civilă, profesorii de liceu ș.a.m.d., nu numai universitari.

Interviu cu Daniel Șandru, președinte IICMER

Europa liberă: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) derulează de câțiva ani o anchetă în privința căminelor -spital în care au fost „tratați” în perioada comunistă copiii cu dizabilități fizice și psihice din România. Vorbim deja de peste 2.600 de morți documentate de istoricii institului dvs. și despre câteva dosare trimise Parchetului General, dintre care unul a fost deja închis. Cum comentați această închidere în condițiile în care investigația dvs. este cumva la început?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Este vorba despre investigația legată de Spitalul de Neuropsihatrie Infantilă de la Siret unde, în intervalul 1965-1991, au murit 1.533 de copii. Este absolut de neînțeles pentru noi cum s-a decis la nivelul Parchetului General clasarea acestui dosar, în condițiile în care credem că și ancheta realizată (de către Parchet - n.r.) acolo nu a fost una tocmai aprofundată.

În denunțul pe care colegii mei l-au depus în 2018, pe cazul de la Siret, erau stipulate clar numele celor care ar fi putut da relații despre ce s-a întâmplat: de la foști directori, medici, asistente, infirmiere și chiar supraviețuitori ai acelui regim pe care astăzi am ajuns să îl considerăm, elaborând o conjectură- o ipoteză, unul de exterminare.

Ca atare, am înaintat Parchetului, imediat după anunțarea clasării acestui caz, o solicitare de a relua ancheta. Asta s-a întâmplat undeva în luna iunie a acestui an. Încă nu am primit niciun răspuns, dar ne exprimăm convingerea în continuare că se va reveni asupra situației de acolo. Nu e vorba numai despre numărul mare de victime, e vorba, practic, de o formulă prin care, instituțional, statul român trebuie să accepte că ce s-a întâmplat acolo a fost crimă.

Dosarul Plătărești, întocmit de IICCMER, are 1.800 de pagini

Europa liberă: Există mai multe voci care spun că ar fi prea târziu, la 34 de ani, ca aceste crime să mai fie investigate și persoanele care lucrau în căminele-spital respective, cele care mai trăiesc, să fie trase la răspundere. Este prea târziu din punct de vedere istoric și din punct de vedere social pentru ca acești oameni să fie trași la răspundere? Și cum ar trebui să arate această răspundere? Vorbim de o răspundere penală clasică?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Niciodată nu e prea târziu. Uitați-vă la ce s-a întâmplat cu procesul de denazificare și de urmărire a foștilor criminali ai Partidului Național Socialist German din perioada dictaturii lui Hitler, din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial: și astăzi sunt vânați, pentru că ăsta e terenul jurnalistic până la urmă, dar și istoric, folosit.

S-a spus că e prea târziu și atunci când institutul (IICCMER -n.r.), în urmă cu 12 ani, a început investigațiile privindu-i pe torționarii Vișinescu și Ficior și nu a fost târziu, au fost condamnați.

Ca atare, spun tranșant că nu e niciodată prea târziu. Cred că cei vinovați trebuie aduși în fața instanțelor democratice. Și aceste instanțe - pe baza probelor pe care le-a documentat institutul și a probelor pe care le pot obține procurorii ca urmare a anchetelor profesionale - îi pot trage la răspundere.

Da, e vorba despre o răspundere penală. E și asta o formă, până la urmă, de a arăta că nu poți, în orice regim ai fi, să te deresponsabilizezi, spunând simplu: domnule, așa era sistemul, urmam niște ordine, pentru că e exact ceea ce a făcut Adolf Eichmann, cel care a gândit soluția finală, cel care a pus-o în aplicare și care, așa cum bine știm, a fost adus în fața unei instanței din Israel și a fost judecat și condamnat.

E ceea ce Hanna Arendt numea banalizarea răului. Nu a fost deloc întâmplător, pentru că ea a scris chiar un reportaj, era jurnalist atunci în Statele Unite, care a devenit ulterior o carte cu chiar acest titlu - „Eichmann la Ierusalim, Raport asupra banalității răului”.

Punerea în termenii aceștia - „domnule, prea târziu” - e tot o formulă a oamenilor vechiului sistem pentru a nu se descoperi aceste crime și abuzuri și mai ales pentru a nu se descoperi că, de fapt, nu putem vorbi în termeni abstracți la nesfârșit despre un sistem.

Acest sistem a fost format din oameni, oameni care au nume, care au prenume. Știu că e dureros, dar au fost români de-ai noștri, bravi și verzi. Directori de spitale, medici, asistente, infirmiere, care probabil erau tați, care probabil erau mame, și care cu ochii larg deschiși au acceptat și au contribuit la aceste crime și abuzuri.

Europa liberă: Există această dilemă: oamenii, copiii aceia, unii bolnavi, majoritatea bolnavi cu probleme psihice, unele grave, erau tratați ca oameni? Pentru că apare această dilemă - și am auzit mai multe comentarii legate de acest lucru - că nici măcar nu erau tratați ca ființe umane, ci mai degrabă ca niște obiecte.

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Știți ce am observat eu analizând structura regimurilor totalitare fie de dreapta, fie de stânga? În tipurile acestea de sisteme, cuvintele construiesc realități.

Atunci când au vrut să scoată din lumea umanului anumite categorii, fie pe bază de rasă, fie pe bază de clasă, au utilizat cuvinte care să dezumanizeze, care să surclaseze. Unul este „Inter menschen” - termenul preluat de la Nietzche și teoretizat în ideologia rasistă a nazismului. Altul e „dușmanul de clasă”, nu teoretizat, ci văzut ca atare în plan social, în ideologia criminală a comunismului. Aceste cuvinte au format realități.

Acestor copii, la fel, li s-a pus o etichetă - IRECUPERABILI, în condițiile în care mulți dintre ei puteau fi recuperați. Dincolo de asta, s-a umblat la sistemul legislativ. Au fost scoși de sub ocrotirea Ministerului Sănătății și puși la Ministerul Muncii tocmai pentru ca nimeni să nu răspundă pentru ce li se întâmpla acolo.

În ultima investigație, cea dedicată situației de la Plătărești, unde au murit 436 de copii, avem în scripte însă 474, dar am găsit documente de deces doar pentru 436. Este pentru prima dată când am adus alături de noi experți în domeniul medical, doi doctori care au atestat faptul că acei copii puteau fi recuperați.

Dar, punându-li-se această etichetă, practic erau scoși din lumea umanului, tratați ca suboameni, tratați ca niște forme de existență, să le spunem așa, față de care statul nu mai poate face oricum nimic, față de care statul, prin oamenii săi, repet, pentru că e vorba de oameni, nu mai are nicio responsabilitate.

Căminul-Spital Plătărești. Foștii angajați vorbesc despre condițiile de trai ale copiilor (1)

Au fost tratați, practic, ca o categorie, dacă vreți, inexistentă, ca o categorie care nu are nevoi umane, ca o categorie față de care te poți raporta într-o manieră total lipsită de morală.

Nu mai funcționau principiile morale, nu mai funcționau principiile sociale și, ca atare, asta le ușura cumva conștiința. Dar asta nu înseamnă că ceea ce au făcut acolo a fost mai puțin crimă.

Europa Liberă: Faptul că ne raportăm la ele ca evenimente trecute, de mult apuse, „despre morți numai de bine” este o prelungire a banalizării răului în societatea actuală?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Societatea românească încă întoarce capul, spunând că e prea târziu, gândindu-se că lucrurile astea nu mai trebuie scoase la lumină acum, că trebuie lăsate acolo, sub preș.

Se întâmplă așa cum societatea românească a întors capul și când a fost vorba să recunoaștem Pogromul de la Iași ( Pogromul de la Iași a avut loc între 27-30 iunie 1941 și a fost unul dintre cele mai violente din istoria României care au avut ca urmare moartea a 13.266 de evrei, la comanda mareșalului Ion Antonescu - n.r.), și când a fost vorba să recunoaștem contribuția statului român la uciderea în masa a evreilor, și când a fost vorba despre cei care au pierit în închisorile comuniste ale regimului Dej, și când a fost vorba de cazul Ursu, și atunci când a trebuit să ne aplecăm cu atenție asupra a ceea ce se întâmpla în ceaușismul târziu al anilor 70-80, unde opresiunea într-o formă disimulată a continuat exact ca în anii 50-60.

Lagărele lui Ceaușescu ep. 2 | Cum au fost folosiți copiii cu dizabilități psihice pentru certificarea medicamentului Aslavital. Cazul Siret

Lumea nu vrea subiecte dureroase, lumea preferă o privire spre viitor și, într-adevăr, o pasteizare trecută în penumbră a ceea ce s-a întâmplat în trecutul nostru foarte recent. Dar ce trebuie să înțelegem, pe de altă parte, e că, atâta vreme cât vom marșa pe acest tip de discurs, conștiința noastră societală va fi una în permanență încărcată.

Europa liberă: Credeți că lumea nu știe, nu poate sau nu are suficiente informații despre asta? Din toată reacțiile pe care le-a avut societatea referitoare la materiale publicate de Europa Liberă au existat inclusiv oameni în vârstă care au spus „nu pot să citesc, mintea mea este incapabilă să realizeze astfel de orori care s-au întâmplat practic sub ochii noștri, fără să conștientizăm, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmpla în societate și făcând parte, în același timp, din această societate. Ce ar trebui să facem ca oamenii, pe de o parte, să conștientizeze ce se întâmpla, și, pe de altă parte, să accepte asta ca parte a procesului de vindecare societală despre care vorbeați?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: În primul și în primul rând - și asta implică inclusiv viitorul traiect discursiv al institutului pe care îl conduc - ar trebui să trecem dincolo de cercetările academice ale istoricilor. Ele sunt binevenite, fără doar și poate, inclusiv colegii mei experți de la institut au scris o grămadă de studii despre ceea ce însemna comunismul în România.

Căminul-Spital Plătărești. Foștii angajați vorbesc despre condițiile de trai ale copiilor (2)

Din nefericire, toate aceste studii și cărți se învârt într-un cerc restrâns, este o nișă academică a specialiștilor în istorie recentă. Sigur, ele pot fi discutate, prezentate și internațional, dar problema noastră, ca agenție guvernamentală care are drept scop principal investigarea crimelor comunismului, este să ajungem la straturile profunde ale societății.

O putem face pe de o parte, prin programe educaționale - dar sunt insuficiente și trebuie să vă spun foarte sincer că avem și foarte puțini oameni - sunt 15 experți care nu pot acoperi toată misiunea acestui institut.

Pe de altă parte, cred că niște parteneriate public-private, pentru că sunt organizații neguvernamentale - nu foarte multe, dar sunt, ele există, ar putea să sprijine acest demers de însănătoșire mentală a societății românești.

În plus, sperăm noi, și formatul educațional al Istoriei Comunismului din România pentru licee, începând de anul viitor, ca disciplină obligatorie, va ajuta în sensul acesta. În mod cert trebuie să trecem de bariera strict academică, trebuie să fim cât mai prezenți în comunitate, să aducem în atenție astfel de cazuri.

Europa liberă: Majoritatea lucrurilor scrise despre comunism sunt într-o notă romanțată- sunt povești frumoase, sunt povești din tinerețea unor generații. Este și asta o cauză a modului actual de raportare la comunism?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Pe de o parte, există povești romanțate de familie care se transmit la o generație la alta. Pe de altă parte, există și un discurs public și academic în aceeași direcție al unei anumite elite intelectuale de stânga, care, spre exemplu, pune problema cam în termenii următori: de ce să discutăm despre opresiunea comunistă când putem discuta despre comunism ca formă de modernizare? Dar cred că una nu o exclude pe cealaltă.

Adică putem discuta despre faptul că era „extraordinar” că în Epoca de Aur se construiau 200.000 de apartamente - și astăzi abia „reușim” să facem câteva blocuri. Sigur, vedeți ghilimele, vă rog, pentru că toți indicatorii economici arată că lucrurile nu stăteau deloc așa.

Că vorbim de PIB, că vorbim de indicatori culturali, sociali, economici, epoca prin care trece astăzi România este, de departe, cea mai bună epocă din toată istoria statului român modern. În niciun caz comunismul nu e un reper din punctul ăsta de vedere.

Dar această stângă intelectuală vine cu această, să spunem disociere: „comunismul este, până la urmă, o formă de modernizare, haideți să discutăm despre viața cotidiană în comunism”. Ori, eu vin și spun: lucrurile astea sunt complementare. Putem avea și acest tip de discurs cu o stângă democratică și care are interesul de a vedea adevărul.

Dar putem discuta și despre opresiune, pentru că noi nu am terminat cu această poveste care durează de 34 de ani. Avem victime.

Spre exemplu, cazurile pe care le investigăm și urmează să le investigăm până ajungem la 27 de spitale - avem deocamdată cinci documentate. Până acum au fost cam 15.000 de victime sau poate mai mult, dar nu avem responsabili. Nu avem responsabili decât doi oameni, Vișinescu și Ficior, pentru opresiunea din perioada Dej. Nu avem niciun responsabili pentru ce s-a întâmplat în epoca Ceaușescu.

Europa liberă: Investigația dumneavoastră vine pe un fond în care societatea este nostalgică după comunism în proporție de aproape 50% - vorbim de asta la 34 de ani de la Revoluție și vorbim într-o societate în care, de exemplu, avortul, care a dus la ceea ce se întâmpla în căminele-spital, era interzis. Avortul este un subiect sensibil pentru societatea românească, dar cu toate astea vedem că asistăm la o reînflorire a ideii că era mai bun comunismul . Cum este posibil? Cum am ajuns aici, la 34 de ani de la Revoluție?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Am avut recent posibilitatea unui dialog moderat, desigur, cu sociologul Mircea Chivu și cred că el a dat una dintre explicațiile cu privire la la acest procent ce se regăsește în ultimul sondaj INSCOP.

Spunea domnia sa că, pe de o parte, există sigur factorul psihologic despre care ați amintit și dumneavoastră - nostalgia, o tinerețe pierdută care, bună-rea cum era, era totuși tinerețe a persoanelor în cauză; există, pe de altă parte, aș adăuga eu, ceea ce am mai numit în discuțiile cu dvs. nostalgia transgenerațională, cea transmisă de la bunici, părinți, tinerilor de azi, prin acele povești romanțate despre care spuneați.

Dar există și aici - era atenționarea sociologică a domnului Chivu -și o categorie a oamenilor care au acumulat frustrări în această perioadă a tranziției postcomuniste.

Oameni care nu se regăsesc, oameni care aveau o idee de siguranță în comunism, atât cât putea însemna acea marotă: partidul ne dădea casă, masă, serviciu. Oamenii care nu s-au adaptat la provocările societății postcomuniste și care astăzi, dintr-o furie exprimată social - și eu mă tem că intervine și spirala tăcerii - se manifestă în această manieră pe care noi o numim nostalgică.

Domnia sa (Mircea Chivu -n.r.) spunea că e posibil ca mare parte dintre acești nostalgic, în acest procent de 48% să fie, practic, oameni încă activi la o vârstă activă, dar care, repet, nu s-au adaptat societății hai să-i spunem capitaliste și democratice.

Și într-adevăr, datele sondajului relevă faptul că cea mai mare parte din acest procent provine din regiunile de est și de sud ale României, unde în continuare avem zone de sărăcie extremă. Există un sentiment de injustiție socială care iarăși poate fi o cauză explicativă pentru procentul nostalgicilor.

Dar, cu toate acestea, să asumi ideea unei perspective mitice a epocii Nicolae Ceaușescu, în care s-ar fi trăit extraordinar, mi se pare de-a dreptul aberant. Adică, toate aceste explicații posibile există, trebuie luate în considerare. Dar cred că o privire de asta, cum să zic eu, lipsită de orice critică față de ce a însemnat comunismul, este una eronată.

Europa liberă: Vorbeați de stânga academică, avem și o dreaptă academică. La rândul ei, are aceleași manifestări. Faptul că aceste extreme devin din ce în ce mai vocale atrage și ce se întâmplă în societate? Pentru că în ultimii ani vedem - și nu numai la nivelul României, ci la nivel european - o creștere a extremismului, în special al celui de dreapta. Dar pe fondul creșterii extremismului de dreapta apare și reacția societății, care cumva vede comunismul ca opus a ceea ce este fascismul.

Daniel Șandru, președinte IICCMER: E posibil, pentru că alunecările astea între extreme nu sunt o noutate în spațiul politic european.

Valul ăsta de extremism, care a început prin anii 2013-2014 în plan european, din cauza, să spunem, unei permanente distanțe temporale care a existat între noi și vest, a ajuns mai târziu în România. Iată, acum are un instrument politic care promite ca la alegerile viitoare să reseteze un pic societatea românească.

Eu vă mărturisesc că sunt realmente îngrijorat, dar cred încă în posibilitatea unui regim democratic, fie și imperfect, fie și doar funcțional, și nu consolidat, încă fragil ca atare, care să poată impune o barieră ascensiunii extremismului, până la a ajunge să devină un pol de putere decizională în România. Eu m-am întrebat de multe ori cum revine răul politic în societate, pentru că el, de fapt, nu dispare niciodată.

Intelectualii, și revin la întrebarea dumneavoastră, au un rol major în întreținerea răului - și asta s-a văzut pe parcursul secolului XX, acel secol al extremelor, cum l-a numit Eric Hobsbawm.

Și lucrul ăsta s-a văzut și în Germania nazistă, și în Italia fascistă, și în Ungaria, și în celelalte state centrale europene, și în România, după cum s-a văzut și atunci când toate aceste țări din estul Europei au intrat sub umbrela Moscovei. Au fost intelectuali care s-au așezat în primele rânduri, oportuniști care au pactizat imediat cu sistemul.

La noi, nu știu îmi vine în cap Mihail Sadoveanu. Mai e o serie întreagă, ei bine, intelectualii cred că au și azi o responsabilitate, pentru că răul politic rămâne recesiv în societate și în anumite condiții sociale, politice, economice, culturale - pentru că problema asta e una care ține de identitate - el poate deveni dominant, poate redeveni dominant. Și avem ocazia, în vremea din urmă, să vedem cum intelectuali de dreapta, altădată frecventabili, au ajuns acum să aibă, vorba lui Vladimir Tismăneanu, vecinătăți supărătoare.

Deci, s-au dus spre acest nou instrument politic care a capitalizat energiile răului politic din societate, energiile acelei frustrări, energiile nostaligicilor și care, într-un mix ideatic, de fapt, între comunism și naționalism, a reușit să devină un pol de atracție, inclusiv din perspectivă electorală.

Iar lucrul ăsta e în aceeași măsură și responsabilitatea intelectualilor de dreapta, intelectuali care, în anii 90, au redescoperit paradisul interbelic, iarăși un fals, o autoamăgire, o mare minciună. Pentru că România interbelică nu a fost niciodată o democrație.

De la momentul primelor alegeri libere de după România Mare - 1919, până în 1938, când Carol al II-lea își instaurează dictatura, e prea puțin timp, e infinit de puțin timp pentru a avea o societate democratică. Nu la nivelul instituțiilor copiate din Vest sau la nivelul procedurilor constituționale, la fel, copiate, ci la nivelul mentalului colectiv -acel strat profund al societății.

S-a guvernat în România interbelică, de cele mai multe ori, prin stare de urgență. Și apoi era rotativa, celebra rotativă guvernamentală.

Europa liberă: Ne pare cunoscut.

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Ne pare cunoscut pentru că retrăim asta. După 90, zona dreptei intelectuale a recuperat necritic trecutul interbelic.

Cumva, e de înțeles. Pentru că toate cărțile intelectualilor din interbelic erau interzise (în timpul comunismului - n.r.). Au fost recuperate, tipărite, iar intelectualii de dreapta au avut un rol major, cum să spun, de timonă, la acest demers. În primii ani postdecembriști, ei au lansat discursul public, ei l-au controlat, ei l-au orientat, iar toți scriitorii, intelectualii din perioada interbelică - care mai târziu s-au dovedit a fi afini cu altă ideologie totalitară prin legionarism - au fost preluați necritic.

Nimeni nu spune să interzici cărțile lui Cioran, Noica sau Eliade, dar, când ai în vedere trecutul politic al acestor oameni care au fost înregimentați în mișcarea legionară cu carnet de partid, nu poți să nu pui într-o notă de subsol că, dincolo de aura lor de eseiști, au avut o opțiune politică totalitară demonstrabilă prin ce au scris în presă, prin discursurile pe care le-au ținut la radio.

Europa liberă: Am mai avea trecut dacă i-am elimina?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Nu spun să eliminăm, Doamne-ferește! Departe de mine, nu sunt cu cancel culture. Trebuie însă o asumare critică. Eu asta spun, pentru asta pledez.

În pandant, a venit discursul tinerilor intelectuali de stânga - care sunt de vârsta noastră, foarte activi, dar și foarte puțini, e drept - și care acum, în loc să-și pună problema, spre exemplu - că tot încă suntem în an centenar Monica Lovinescu - rolului pe care femeia asta l-a avut în combaterea nebuniei, isteriei național-comunismului românesc în perioada ceaușismului târziu, fac judecăți estetice cu privire la recent inauguratul monument de for public din Cotroceni, care o reprezintă pe Monica Lovinescu.

Europa liberă: Vorbim de generația anilor '70-'80?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Dacă veți vedea rețelele de socializare în zilele din urmă, veți vedea că ei cu asta se ocupă: mută discuția dinspre o analiză etică -în virtutea acelei etici a neuitării despre care spunea Monica Lovinescu - înspre o judecată de natură estetică.

Europa liberă: Vorbim de o formă de propagandă, de manipulare, de whataboutism, cum îi spun americanii. Dar care ar fi scopul lor, adică ce ar urmări, pentru că în spatele acestui demers ar trebui să existe un scop?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Întâmplarea face să cunosc o bună parte din acești intelectuali. Unii sunt chiar prieteni și n-aș vrea să intru în zona opțiunilor private pe care le au, dar senzația mea este că e și o formă de non-conformism, de „hai să fim noi altfel decât ceea ce consideră discursul mainstream”, discursul mainstream fiind dominat trei decenii de intelectualii de dreapta, e adevărat.

E forma lor de a-și defula frustrările că nu sunt atât de vizibili precum au fost cei de dreapta în ultimii 30 de ani, este și acest pro-comunism postcomunist.

Europa liberă: Acesta cred că a fost și modul în care comunismul a ajuns la momentul T zero, cumva relevant în societate.

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Știți foarte bine simtagma lui Julian Benda lansată încă din anii '30 - „trădarea cărturarilor”.

Haideți să ne întrebăm de ce, spre deosebire de Germania anilor '50, de Budapesta anilor '50, de Cehoslovacia anilor '60, de Polonia anilor '70, decenii în care au fost revolte în toate aceste state, în România comunistă, pe tot parcursul existenței sale în anii '48-'89, nu a existat o solidaritate între muncitori și intelectuali.

Dacă veți citi jurnalul recent al Anei Blandiana, veți găsi această explicație - elitismul intelectualilor noștri. Nu s-a putut nici măcar la revolta muncitorilor din Valea Jiului în '77, nici la cea a muncitorilor brașoveni din '87.

Europa liberă: Revenind, în zilele noastre există o serie lungă de manifestări ale ceaușismului. Avem insigne, avem tricouri, avem afișe în toate spațiile publice. Știm că nu avem o lege care să condamne explicit astfel de manifestări, comparativ cu simbolurile naziste, pentru care există o lege, dar nu avem foarte multe dosare penale. Ce puteți face în aceste situații?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Din păcate, nu putem fi combativi decât prin proiecte educaționale. Altceva nu putem face. Iar, stricto-sensu, cu referire la persoana Nicolae Ceaușescu, ne putem preleva de un articol din legea 217, care spune că este interzis în România cultul persoanelor care au fost acuzate de genocid.

Ori, după știința mea, Nicolae Ceaușescu are o condamnare. Nu discutăm acum structura acelui proces. Era, așa cum o numesc politologi, o stare de excepție, dar nu intru în discuții juridice, pentru că nu sunt jurist.

Ce pot spune e că există acea condamnare și că, în baza acelei condamnări, noi putem face niște sesizări cu privire la grupuri sau persoane care aduc în spațiul public elemente ce țin de cultul personalității unei persoane acuzate și condamnate pentru genocid.

Europa liberă: Au existat din partea parchetului dosare penale sau trimiteri în judecată pentru aceste fapte?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: După știința mea, nu. Vreau să vă spun că, acum două luni, am trimis o sesizare către Parchetul din județul Sălaj ca urmare a unor fotografii care au fost în spațiul public pe rețele sociale cu un TIR care circula pe șoselele patriei și care avea imagini cu Nicolae Ceaușescu și în care el era prezentat ca fiind un erou salvator. Am făcut acea sesizare către Parchet, încă n-am primit niciun răspuns.

Europa liberă: Comunismul este prezentat în momentul de față din dublă perspectivă: că există o perioadă bună a comunismului, în care românii aveau de toate, în care găseai în magazine tot ce voiai, în care statul îți dădea casă, „servici” și toate cele. Și există un comunism rău, care a venit probabil odată cu nebunia lui Ceaușescu de a plătit datoria externă. Există un comunism bun și un comunism rău?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: Nu, din punctul meu meu de vedere, între '48 și '89, sistemul comunist fost o expresie a răului politic. Sigur că a existat o perioadă de destindere imediat după venirea lui Ceaușescu la putere, dar care, în 3-4 ani, s-a închis.

Europa liberă: La ce nivel vorbim de această destindere?

Daniel Șandru, președinte IICCMER: La nivelul contactului cu valori ale culturii occidentale, ale capitalismului decadent - cum era numit în epocă, la nivelul apariției posibilității de a pleca din țară, da, în excursie, la nivelul unei aparente, să spunem, îndestulări din punct de vedere economic, în sensul în care, da, erau magazinele bine aprovizionate, după care sigur că regimul a revenit la principala sa menire - controlul total asupra societății.

Europa liberă: Erau câțiva oameni care puteau face excursii la Leningrad, Moscova sau în Berlinul de Est - unde vedeau rafturi pline. Dar acasă, nu dispăruseră nici Securitatea, nici căminele - spital.

Daniel Șandru, președinte IICCMER: În niciun caz, nici opresiunea Securității nu a dispărut, în pofida a ceea ce s-a întâmplat în '64, când au fost eliberați toți deținuții politici.

Dar, în mod cert, Ceaușescu a venit pe un val de încredere și de entuziasm care a crescut mai ales după discursul său din '68, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia și a încercat să arate, în primii ani, că da, va fi o schimbare, că va fi, dacă vreți, un comunist cu față umană. Însă în mod evident că acest comunism cu față umană ar fi dus la degenerarea sistemului opresiv și totalitar mult mai repede decât s-a întâmplat.

Gândiți-vă că România, alături de Albania, au fost singurele state foste comuniste în care partidul unic era chiar unic, în care nu exista alternativă, nici măcar sindicală. Totul era controlat de partid - de la viața copiilor între 4 și 7 ani - 1.700.000 de copii au devenit în 1976 șoimi ai patriei, tot o formă de control - până la controlul nașterilor și controlul a ceea ce însemnau condițiile minimale de existență la nivel societal - gaz, lumină, apă - sau, nu mai spun, la nivelul căminelor- spital.