Lagărele lui Ceaușescu, ep. 11 | Când toate vocile te cheamă acasă – o poveste despre abandon, speranță și dorul de casă

Poză făcută de Marlys Ruckel, mama adoptivă a lui Izidor (1991).

Dacă ai avea ocazia să uiți o parte din viața ta, ai face-o? Este una dintre întrebările pe care Izidor Ruckel și le-a pus de-a lungul timpului și a ajuns la concluzia că nu, nu ar vrea să uite sau să schimbe fie și cel mai mic lucru legat de viața lui.

Izidor este unul dintre supraviețuitorii Căminului pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației.

S-a născut în 1980, în județul Maramureș, fără vreo problemă de sănătate. S-a îmbolnăvit când avea doar șase luni, iar părinții biologici l-au dus la spital, în Baia Mare. Acolo a luat o boală necunoscută, după cum le-au spus doctorii rudelor lui, iar unul dintre picioare i-a paralizat. Din acel moment, Izidor a fost abandonat.

A stat peste doi ani într-un leagăn de copii, după care a fost transferat în Căminul pentru minori deficienți din Sighet, unde a stat până la 11 ani. A trăit opt ani într-un mediu inuman și vitreg, care - își amintește el - te dezumaniza.

În urma căderii comunismului, presa străină - venită în țară să descopere o lume nouă - a dat și peste ororile petrecute în căminele-spital, iar relatările emisiunii 20/20 de la ABC News au produs un val de adopții internaționale. Aceasta a fost șansa lui Izidor de a experimenta o realitate despre care nici nu știa că există.

A plecat din căminul din Sighetu Marmației în toamna lui 1991. A fost primul lui contact cu lumea normală, a descoperit conceptul de familie și a văzut ce înseamnă cu adevărat viața, în afara porților înalte ale Căminului.

Simplitatea celei mai fericite amintiri

Când se gândește la Cămin, prima imagine care îi vine în minte lui Izidor e una cu angajatele de acolo. De una dintre ele își aduce aminte în mod special; ea părea să iasă în evidență față de celelalte prin bunătate.

„Ei îi păsa de mine și mă proteja de restul angajatelor, care mă băteau.”

Numele ei era Maria Petreuș.

Se atașase de ea, dar Izidor nu s-a bucurat mult timp de grija ei. Într-o zi, în timp ce se afla acasă, Maria s-a electrocutat și a murit.

A avut noroc când, în locul ei, a venit Maria Onișa, care avea aceleași trăsături: era o persoană bună, care nu îi bătea.

„Ceea ce îmi amintesc clar despre această femeie este că îi plăcea să le cânte copiilor. Și copiii iubeau să-i audă vocea. Crescând și părăsind România, nu am uitat niciodată asta. La 20 de ani distanță, când am vizitat-o pe Onișa, am aflat că vocea ei avea un scop. În anii '80 fusese cântăreață de muzică populară.”

Blândețea și bunăvoința Mariei depășeau limitele cu care fusese obișnuit și au reușit să-i aducă lui Izidor cea mai frumoasă amintire pe care acesta o are, din perioada în care a stat la Sighet.

Într-o noapte, după ce fusese bătut cu o coadă de mătură de o altă angajată, Onișa avea să-i ofere lui Izidor prima experiență autentică de afecțiune.

„Știi, răul e deja făcut. Nu poți repara asta. Dar la felul în care privesc acum lucrurile, trebuie să profiți cât de mult poți de viața și de lucrurile care ți se oferă”, spune Izidor.

„Corpul mă durea foarte tare și nu puteam să mă opresc din plâns. A reușit să mă calmeze, după ce mi-a spus că mă va lua cu ea acasă, dar doar dacă nu voi mai plânge. Așa că m-am oprit. Între timp, am uitat de promisiunea ei și câteva zile mai târziu, în noiembrie, de Ziua Morților, am mers la ea acasă, așa cum promisese. Aveam 8 ani. A fost pentru prima dată când ieșeam din clădire”, povestește Izidor Ruckel, pentru Europa Liberă.

Spune că își amintește totul de parcă s-a petrecut ieri. Este o întâmplare pe care nu a putut să o uite, iar detaliile îi apar în minte în mod constant.

„În ziua în care a spus că mă va duce la ea acasă, nu toți angajații au fost încântați. Asistentele, în special, credeau că ideea e rea. Dar și-a ținut promisiunea și m-a îmbrăcat în haine de iarnă. Afară ningea. Vântul nu bătea deloc, puteai să vezi cum fulguia. Mi-a fost foarte greu să umblu, pentru că tot cădeam. Dar ea mă ridica și mă ajuta. Drumul de la cămin până la apartament a părut să dureze patru ore, deși, în realitate, a fost de vreo 15 minute.”

„Nu știam că oamenii sunt îngropați”

Ajuns în apartamentul de la primul etaj, Izidor a descoperit universul numit „acasă”: în jurul său, totul era decorat după specificul maramureșean. Covoarele erau tradiționale, tablourile aveau motive folclorice, la fel și așternuturile de pe pat.

„Dacă îți era frig, Maria avea suficiente pături. Era frumos și liniște, locul îți inspira calm.”

Spre seară, copiii Mariei au venit de la liceu. La scurt timp, a venit acasă și soțul ei, cu o căruță. Au mers cu toții afară, iar Izidor a fost întrebat dacă vrea să se plimbe puțin. A spus „da” pe loc.

„Așa că a acoperit căruța cu o pătură și ne-am îndreptat către cimitir - era 1 noiembrie, Ziua Morților. Am mers la cimitir, unde erau foarte multe lumânări aprinse. Nu mai văzusem vreodată un loc atât de luminat - a fost frumos. Dar, în jurul meu erau gropi, ca și cum ar urmau ca acolo să fie puse persoane. Atunci, nu știam că oamenii sunt îngropați. Eram doar familiarizat cu cuvântul «cimitir», fără să știu ce înseamnă”.

- Îți amintești de băiatul care a murit? Ivașcu? - a întrebat Maria.

- Da, îmi amintesc. De ce? - a răspuns Izidor.

- Aici este îngropat.

Pe moment, Izidor s-a panicat și a prins-o de mână pe Maria, sperând să nu cadă în acea groapă.

După cimitir, grupul s-a îndreptat spre casa unei prietene de-ale Mariei, care îi aștepta cu supă și cu prăjituri. Avea și un copil, căruia îi plăcea să se joace cu mașinile. În timp ce Maria Onișa a stat la povești cu prietena ei, Izidor s-a alăturat băiatului.

Prima lună petrecută de Izidor în America, octombrie 1991.

„Voiam să ne jucăm cu mașinile. Dar eu nu știam să mă joc cu mașinile, pentru că nu știam ce sunt jucăriile. Nici măcar nu știam ce ar trebui să fac cu o mașină. Tot ce făceam era să mă uit la el, în timp ce se juca, precum un copil idiot care nu mai văzuse o jucărie în viața lui”, mărturisește el.

Întorși acasă, Izidor a luat cina și s-a culcat. Ziua în care a avut cea mai frumoasă amintire din viață se terminase. Iar realitatea de peste câteva ore avea să-l copleșească.

Un vis nu durează prea mult

„Vrei să vii cu mine la muncă? Sau vrei să rămâi aici cu copiii mei și te pot aduce mai târziu?” au fost întrebările pe care le-a auzit Izidor în dimineața următoare. „Vreau să merg cu tine, la muncă. Vreau să văd unde lucrezi”, i-a răspuns băiatul cu entuziasm.

„Mergând înapoi spre cămin, am mers pe același drum. Dar pentru mine nu s-a simțit așa.”

În acele momente, mintea lui Izidor era captivată de tot ce vedea în jur, blocuri și magazine.

„Când mi-am dat seama că mergeam de fapt la orfelinat, am izbucnit în lacrimi, realizând în acel moment că lucra acolo. Am plâns ore întregi în ziua aceea, iar modul în care a reușit să mă oprească a fost că mi-a spus că nu voi mai putea merge la ea acasă dacă continui să plâng”.

„Așa că am înțeles și am încetat. Am intrat într-o stare de déjà vu, unde retrăiam toate experiențele pe care le avusesem înainte, toate peisajele pe care le văzusem.”

Pentru Izidor, acesta a fost începutul sfârșitului, căci din cauza abuzurilor petrecute în cămin, Maria Onișa nu a mai făcut față sarcinilor pe care le avea. A fost afectată fizic și mental, așa că a renunțat la locul ei de muncă.

Pus într-un sac și tras pe scări

Vizita de la casa Mariei a una dintre puținele clipe de fericire pe care Izidor a avut ocazia să le trăiască în cei opt ani pe care i-a petrecut la Sighet.

Într-o zi oarecare, bătaia era ceva așteptat, era viața obișnuită. Ca să fie ținuți sub control, copiii erau bătuți cu mături, crengi de copac sau pantofi, povestește el. Uneori, băieții mai mari ripostau și erau puși în cămăși de forță.

„Unii dintre oamenii care lucrau acolo nu aveau niciun fel de remușcare față de copii. Erau două asistente medicale, dintre care una era cât se poate de rea. Odată m-a pus într-un sac și m-a tras pe scări, două etaje, până când o altă asistentă medicală a întrebat-o ce face. «Îl pun în mașina de spălat». «Ești nebună, scoate-l imediat de acolo», i-a spus cealaltă asistentă”.

„Apoi m-au scos și m-au lovit în spatele capului cu un lanț mare, care avea un set de chei, ceva ce ar avea un paznic. Asta mi-a lăsat o cicatrice în spatele capului, pe care o am și în ziua de azi.”

Izidor își aduce aminte de o altă angajată, pe nume Felicia, care acum locuiește în Italia.

„Iubea să abuzeze copiii… Sunt câțiva oameni pe care încă aș vrea să îi întâlnesc, nu pentru a-i critica, ci doar pentru a afla ce s-a întâmplat cu viețile lor – au copii, au familie, au învățat ceva din tot?”

Izidor alături de actorul Morgan Freeman (2017).

O altă formă de control găsită de angajați a fost medicația. Pentru a-i calma pe copii, angajații le dădeau pastile, deși în mod normal nu ar fi avut nevoie. A fost și cazul lui Izidor.

„Mie nu îmi fuseseră prescrise medicamente. În zilele obișnuite, nu luam medicamente, decât atunci când eram rău. Vomitam mereu din cauza lor. Petreceam mereu câteva zile în pat, simțind că o să mor, chiar dacă nu știam ce era moartea.”

„În unele zile stai și chiar te întrebi cum ai reușit să supraviețuiești”, adaugă el.

După mulți ani în care a reflectat la primii ani ai vieții sale, Izidor a ajuns la concluzia că angajații Căminului de la Sighet erau puși în fața unei situații dificile.

În instituție erau internați între 400 și 500 de copii, iar personalul era depășit de situație.

„Nu încerc să le găsesc o scuză, dar vine un moment în care intervine frustrarea. Nu a fost dificil doar pentru copii, ci și pentru angajați”, spune Izidor.

Schimbarea de după '90: cum arată, de fapt, lumea?

După 1989, calitatea vieții copiilor din cămin s-a îmbunătățit în comparație cu condițiile de dinainte de Revoluție.

Schimbarea de sistem a venit cu o nouă conducere și, cu ajutor din partea voluntarilor din alte țări, mai multe sectoare au fost renovate.

Copiii beneficiau de activități școlare și puteau forma primele legături cu noii angajați care urmau să aibă grijă de ei.

„Copiii erau mult mai funcționali și se trezeau entuziasmați. Cu noii educatori, nu știam niciodată ce aveau să ne învețe - muzică, poezie... Cred că cel mai bun lucru a fost că, odată cu venirea educatorilor, copiii au început să creeze un atașament și erau fericiți să îi vadă zilnic pe acești oameni”, spune Izidor Ruckel.

Tot după '90 a avut loc prima ieșire organizată în afara căminului. Unii dintre ei aveau 10-12 ani, alții 15-18 și nu puseseră piciorul în afara instituției vreodată.

Prima oară când Crăciunul a fost sărbătorit la căminul-spital din Sighet, decembrie 1991.

„Eram luați și duși la gară. Tot ce făceam era să stăm pe iarbă, să privim trenurile și oamenii care lucrau pământul din spate. Asta a fost atât de entuziasmant pentru noi. Întorcându-ne la orfelinat, am venit pe partea cealaltă și am văzut magazine. Am văzut blocuri. Ne-am întâlnit cu muncitorii care erau liberi în ziua respectivă, dar erau plecați din oraș la cumpărături. Ne-am oprit și i-am salutat.”

Orizonturile tuturor începeau să se extindă și să vadă că lumea e mult mai mare decât și-ar fi imaginat. Apoi, pe 1 iunie, de Ziua Copilului, toți copiii aui fost duși în parc și au primit sucuri, prăjituri, portocale și banane.

„Acea zi a fost o aventură. Și toate costurile au fost acoperite de angajați, nu de instituție. A fost prima dată când toți acei copii au băut vreodată suc sau au mâncat o prăjitură. Înainte de asta, nu știam ce este sucul sau prăjitura. Eram obișnuiți cu apă, lapte și ceai”, mai spune bărbatul care acum are 44 de ani.

Adopția: „A fost extrem de emoționată și părea că de fiecare dată când mă uitam la ea, plângea și mai mult”

Dacă pentru acești copii căderea comunismului însemna să bea pentru prima oară suc, pentru jurnaliștii din străinătate însemna să descopere o lume șocantă.

Reportajele ziariștilor străini au schimbat soarta multora dintre copii. În cazul lui Izidor a fost vorba de echipa emisiunii 20/20, de la televiziunea americană ABC News.

La patru zile de la difuzarea episodului Rușinea unei națiuni (Shame of a Nation), americanul John Upton a venit în vizită la Sighet, pentru a vedea cum poate să ajute.

„Încetul cu încetul, a început să găsească familii pentru copii în Statele Unite. Îmi găsise o familie, Marlys și Dan Ruckel, în San Diego”, povestește Izidor.

Așa a intrat familia Ruckel în contact cu John Upton, care i-a informat, pe baza fișei medicale din România, că Izidor are o dizabilitate, însă acesta nu a fost un motiv de refuz.

«Noi îl vom lua. Nu ne pasă ce probleme are, vom trece peste ele și vom găsi o soluție», rememorează Izidor cuvintele spuse de părinții adoptivi.

La scurt timp după, Marlys, mama adoptivă a lui Izidor și Debby, o prietenă apropiată, au venit în România.

„Prima dată când au intrat pe ușă, îmi amintesc că una dintre doamnele care mă băteau a venit și a spus: «Ciprian și Izidor, veți merge în America!»”

Vara anului 1991, când Izidor a aflat că urmează să fie adoptat. În stânga se află mama lui, Marlys.

Intrat în biroul asistentelor, Izidor a stat acolo cel puțin o oră, unde și-a cunoscut viitoarea mamă adoptivă.

„Ea a plâns cel mai mult. A fost extrem de emoționată și părea că, de fiecare dată când mă uitam la ea, plângea și mai mult. Am crezut că cineva a murit, așa de mult plângea. Era atât de fericită. Nu a mai existat nicio întrebare: «Îl luăm, îl vreau și gata».

În 8 octombrie 1991, după o perioadă de așteptare, în care Marlys și Debby l-au vizitat constant, în timp ce stătea pe o bancă din curtea căminului, una dintre asistente a venit în grabă la Izidor și i-a spus că a sosit momentul plecării.

„M-au ajutat să mă îmbrac repede. Parcă mă grăbeau să plec. Mai târziu, am aflat de ce - pentru că directorul ieșise să ia prânzul. Se temeau că, dacă ar fi fost acolo, nu le-ar fi permis să mă ia. Și am plecat. Am luat o mașină și am mers direct la Baia Mare, iar noaptea am luat un avion spre București”, povestește el.

„Mi-era atât de frică. Am prins mâna pilotului când a trecut pe lângă mine și i-am spus «Poți să conduci te rog? Mi-e foarte frică»”.

„Traducătoarea mi-a explicat că avionul zboară. După un timp, pilotul a ieșit din cabină: «Vreau să vii cu mine». M-am uitat la traducătoare și ea a spus «E în regulă, e sigur să mergi cu el». Așa că am mers. Mi-a arătat întreaga cabină și cât de frumos era peisajul. Magnific. De atunci înainte, nu mi-a mai fost frică să zbor.”

Când familia biologică te vrea înapoi, dar e prea târziu

Cu puțin timp înainte de a pleca în America, familia biologică a lui Izidor a aflat de americanii care voiau să-l adopte pe fiul lor. Ideea nu le-a plăcut.

„Nu le plăcea cum sună asta. Mai ales că se răspândise un zvon conform căruia americanii răpeau copiii, pe care îi ucideau pentru organe. Ana Ostaș a fost prima care a plecat și după aceea a apărut și zvonul. Oamenii chiar credeau asta.”

În mod normal, băiatul se așeza în fiecare zi în fața ferestrei, la ora 14:00, pentru a vedea schimbul de ture al angajaților. Voia să știe cine pleacă și cine vine. Într-o zi, a observat o activitate neobișnuită: un bărbat în vârstă, foarte slab, care purta în spate un sac de haine a intrat pe poarta căminului. Nimeni nu l-a oprit. Nimeni nu l-a întrebat cine este. După care a intrat în cămin.

Masa cu noua familie a lui Izidor, anii '90.

„Următorul lucru pe care l-am auzit: «Izidor, tatăl tău este aici să te vadă». M-am dus să văd cine e. Sigur era el, bărbatul care intrase pe poartă. Nu a existat aproape niciun schimb de cuvinte. Hainele pe care le adusese pentru mine erau bune unei persoane înalte de peste 1,80 metri. Eu aveam 10 ani atunci și eram foarte slab. Dar din anumite motive, tatăl meu credea că voi fi înalt ca el, la vârsta de 10 ani.”

Nu hainele erau motivul vizitei, ci dorința tatălui de a-și lua fiul acasă din cauza zvonurilor despre copiii adoptați.

Directorul i-a spus că e nevoie și de prezența soției, a mamei biologice, pentru ca Izidor să poată fi lăsat acasă. Peste câteva zile, părinții biologici au revenit, însoțiți de alți doi copii - un băiat și o fată nou-născută - frații lui Izidor.

De această dată, directorul căminului și-a schimbat părerea despre plecarea lui Izidor, împreună cu părinții biologici.

«Nu, nu-l luați nicăieri, pentru că am un sentiment că o să faceți ce au făcut deja majoritatea părinților. Veți folosi dizabilitatea lui ca scuză, și îl veți pune să cerșească bani pentru a vă face treburile murdare» - ar fi spus directorul căminului.

La următoarea vizită a familiei, Izidor era deja plecat în Statele Unite. Era prea târziu pentru a mai face ceva. Avea noi părinți și alt nume de familie.

„Așteptam bătaie, nu dragoste. Așa eram obișnuit”

„Tot ce ți-ai putut dori vreodată era acolo”, au fost primele impresii ale lui Izidor despre noua lui viață. În ciuda acestui sentiment, parcă era chemat înapoi de trecut, de cămin; se atașase de vechiul său stil de viață și îi era greu să se obișnuiască cu viața de acolo.

La vârsta de 12 ani a început să meargă la școală, dar sistemul educațional de peste ocean considera că dizabilitatea lui Izidor nu îi permitea să învețe ceva. Mai era considerat și prea „bătrân” pentru asta.

„Dar părinții mei nu au crezut niciodată asta. Ei credeau că pot să mă educe și că pot să-mi ofere oportunități în viață. Așa că mi-au îndeplinit dorința. Voiam să merg la o școală publică. Nu voiam să fiu educat acasă. Și cred că după șase luni de școală publică mi-am dat seama că aveau dreptate. Am renunțat și am început să învăț de acasă. Mama mea fusese profesoară, așa că ea a fost profesoara mea.”

Când ceilalți elevi se bucurau de vacanța de vară, Izidor a început să studieze matematica și engleza. Era hotărât să reușească, deși avea momente în care voia să renunțe la tot.

Își amintea de vorbele pe care le auzise în România și pe care nu și le putea scoate din minte: „Sunt doar un retardat, nu pot face nimic”.

Izidor alături de tatăl lui, Dan Ruckel, la sosirea în San Diego (octombrie 1991).

După trei luni de vară, Izidor știa să citească și să facă matematică de clasa a 7-a. „Nu puteam să cred că reușisem”.

Dar degeaba. Chiar și așa, acesta se gândea în continuare la România și, la vârsta adolescenței, a început perioada sa de rebeliune.

„Se spune că cei mai apropiați oameni de tine sunt cei pe care îi vei răni cel mai mult. Și asta s-a întâmplat. Nu puteam comunica cu surorile mele. Cu mama mea... încercam să fiu atât de iubitor, atât de răbdător, atât de calm.”

Părinții săi adoptivi nu și-au pierdut niciodată speranța și îl încurajau, spunându-i că sunt acolo pentru el orice s-ar întâmpla. Izidor nu era obișnuit cu acest tip de comportament.

„Voiam să aud cuvintele cu care fusesem obișnuit în orfelinat: «Nu ești decât un ratat.» Faci ceva greșit - primești bătaie. Așa eram obișnuit. Și asta așteptam. Nu dragoste. Compasiune. Înțelegere”.

Vreme de șase ani, până în 2001, când a venit în vizită în România, Izidor a trăit în această stare de furie. Abia la întoarcerea în Statele Unite a realizat încercările părinților de a se apropia de el și că nu îi vor face rău. Atunci a reușit să restabilească relația cu ei.

***

Familia Ruckel trăiește în prezent în California, iar Izidor s-a mutat în Colorado. A avut doi prieteni care l-au ajutat cu mutatul și cu acomodarea. A locuit o perioadă și în România, în 2015. Spune că ar trebui să locuiască aici, doar că statul nu oferă prea multe șanse persoanelor cu dizabilități.

„Cred că pur și simplu nu mi-am dat seama cât de rea este situația până la ultima mea călătorie.”

Anul trecut, Izidor a vândut toate bunurile pe care le avea și a închiriat un apartament în Sighetu Marmației.

„Am crezut că pot să rămân acolo timp de doi ani și să găsesc un loc de muncă, o oportunitate, dar nu. După cinci luni mi-am dat seama că fie trebuie să mă întorc în SUA pentru un loc de muncă – nu aș fi avut niciun adăpost aici, în România”, spune el.

Prietenii l-au ajutat să-și cumpere un bilet de avion înapoi spre America, iar acum locuiește în Colorado și este manager adjunct la un lanț de restaurante.

Izidor vrea, în continuare, să se stabilească în România. Ar vrea să găsească un apartament de două camere în regiunea Maramureș - Satu Mare, pentru a fi aproape de fratele său biologic, cu care se înțelege bine. Dacă în următorii doi ani nu va reuși, va renunța la visul de a se întoarce acasă.

„România este casa mea și simt că voi muri în România. Obișnuiam să le spun părinților mei, din furie, rebeliune și aroganță, că dacă mor vreodată, să mă ducă înapoi în România și să mă îngroape la Sighet.”

„Problema mea este că încă sunt disperat să trăiesc în România. Dar România încă are probleme.”

***

O carte despre viața lui Izidor, care urmărește viața acestuia după experiența trăită de la Sighetu Marmației, va apărea în România în anul vara anului 2024.

Acest articol face parte din seria „Lagărele lui Ceaușescu” de la Europa Liberă:

Lagărele lui Ceaușescu

Europa Liberă publică un serial despre căminele-spital pentru copii cu deficiențe din România, din anii comunismului.

2.207 de morți suspecte ale unor copii cu dizabilități psihice au fost documentate până acum numai în patru din cele 29 de cămine-spital (Sighet, Siret, Păstrăveni, Cighid), care au funcționat în perioada 1954-1989.

Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vorbesc despre „exterminarea în masă” a unei comunități lipsite de ajutorare, adică a mii și mii de copii, pe baza unor dovezi de tip judiciar - acte, mărturii, posibilitatea unor deshumări.

Parchetul General închide însă dosarul Siret, invocând lipsa de probe.

În cei 34 de ani de la Revoluția Română, nimeni nu a răspuns pentru cruzimile la care au fost supuși zeci de mii de copii. Pare că e mult prea târziu pentru dreptate.

Pe 12 decembrie 2023, istoricii IICCMER au anunțat rezultatele investigației privind un alt cămin, cel de la Plătărești (Călărași), unde 436 de copii au murit în perioada februarie 1978-iunie 1991. IICCMER a depus un denunț la Parchetul General, prin care solicită cercetarea penală pentru tratamente inumane și degradante.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.