Duminică 4 martie 1979
„Povestea Vorbei”, nr. 195, la doi ani de la cutremurul din 1977
de Virgil Ierunca.
Virgil Ierunca: „La microfon Virgil Ierunca.”
Alain Paruit: „Și Alain Paruit.”
Virgil Ierunca: „Am primit din partea unui arhitect din România un text pe care credem că e bine să vi-l comunicăm şi dumneavoastră acum, când se împlinesc doi ani de la cutremur. Deoarece, în cea mai mare parte, priveşte tocmai felul în care s-a înţeles a se face faţă, la nivelul autorităţilor, urmărilor seismului. Textul are două capitole, primul intitulat „4 iulie 1977 – cutremurul neştiut” – al doilea: „Noul Persepolis”.
Extras din prima pagină a scriptului emisiunii lui V. Ierunca realizată pe baza unei scrisori primite din România de la inginerul Gheorghe Ursu (Foto: Hoover Archives/Prof. Sergiu Musteață)
Să începem cu această dată, „4 iulie 1977”. În ce sens a avut loc atunci un „cutremur neştiut”?”.
Alain Paruit: „Dacă 4 martie 1977 a rămas în conştiinţa românilor o dată evocând cataclismul, prezenţa hâdă şi uriaşă a morţii, data de 4 iulie 1977 nu spune nimic neiniţiaţilor. Pentru un număr restrâns de oameni, ingineri constructori şi responsabili la diverse niveluri cu lichidarea efectelor cutremurelor, 4 iulie 1977 a însemnat un fel de al doilea cutremur.
Îndată după 4 martie, chiar în dimineaţa următoare, s-au mobilizat toate forţele profesioniştilor competenţi, ingineri proiectanţi, constructori, cadre universitare, cercetători în domeniul construcţiilor, spre a expertiza starea clădirilor avariate de cutremur.
Trebuie spus că prima etapă a expertizei a dus la nişte concluzii alarmante. Printr-o fugă de răspundere specifică salariatului socialist, imensa majoritate a clădirilor expertizate în aceste prime două-trei zile au fost declarate nelocuibile. Cauza acestei exagerări poate că nu era doar fuga de răspundere, poate că starea de panică, prezenţa peste tot a maldărelor de ruine să fi împins pe specialişti spre verdicte aproape unanim alarmante.
A intervenit atunci, în mod salutar, conducerea statului prin tovarăşul Gh. Cioară, care a anulat toate fişele de expertizare adunate în acele prime zile de panică şi a dat câteva indicaţii mai precise asupra modului cum trebuie făcută expertizarea. În limbaj tehnic trebuie răspuns la o întrebare clară: dacă clădirea „ţine” la sarcini statice, adică la încărcarea din greutate proprie şi din sarcinile utile. Să ignorăm, cu alte cuvinte, ce s-ar întâmpla dacă mâine ar avea loc un nou cutremur. Evident că această decizie de sus comporta un anume risc, dar, în situaţia de atunci, era unica atitudine acceptabilă, contrariul însemnând evacuarea marii majorităţi şi a locuitorilor capitalei, exodul, haosul, cu implicaţii poate mai grave decât însăşi cutremurul.
S-a reluat, deci, expertizarea clădirilor avariate conform noilor directive. Timp de o lună de zile s-a examinat casă de casă, s-au clasificat clădirile după gradul de urgenţă al intervenţiei, după importanţa lor socială (prioritate spitalelor, de pildă), după înălţime (întâi clădirile înalte) şi s-au centralizat datele. Au rezultat următoarele:
- 350 de clădiri necesitând consolidarea în primă urgenţă (dintre care 120 cu deschidere imediată a şantierului şi cu elaborarea proiectului de consolidare paralel cu începerea efectivă a lucrărilor);
- alte aproximativ 2000 de clădiri, cu mai mult de 4 niveluri, necesitând consolidări de mai mică amploare;
- și mii de alte case scunde, intervenţii minore într-o etapă următoare.
Pentru clădirile importante, din prima etapă a consolidărilor, au fost numiţi şefi de proiect, ingineri constructori cu experienţă şi personal tehnic din învăţământul universitar.
Totul trebuia făcut din mers, nu era timp de cercetări aprofundate, şeful statului spuse într-un discurs din martie, că...”
Virgil Ierunca: „…până la 1 mai 1977 trebuie lichidate complet urmările cutremurului”...
Alain Paruit: „Eufemistic vorbind, fixarea acestui termen putea fi considerat „mobilizator”. Pe româneşte însă termenul era absurd, fiind imposibil de respectat.
Toţi şefii de proiect s-au dat peste cap şi au prezentat, până la 10 aprilie, propunerile de consolidare. Câteva comisii de specialişti au avizat aceste propuneri, au eliminat de la început toate „soluţiile radicale”, adică cele care ar fi conferit clădirilor vechi o asigurare antiseismică analoagă cu cea a clădirilor nou proiectate. Cuvântul de ordine, venit de sus, a fost...”
Virgil Ierunca: „…să se redea clădirilor capacitatea portantă dinainte de cutremur”.
Alain Paruit: „Toate proiectele de consolidare au fost elaborate în acest sens şi s-au deschis şantierele. Dar la nici o lună după avizarea proiectelor „sobre”, „minimale”, o nouă comisie, condusă de Inspectoratul General de Stat pentru Construcţii, Mircea Georgescu, a reluat avizările, anulând avizele anterioare, ca prea largi, exercitând presiuni asupra şefilor de proiect, ameninţând, totul cu tonul dur specific altei instituţii de stat decât a tagmei tehnico-inginereşti.”
Virgil Ierunca: „A fost o luptă surdă şi inegală. Pe de o parte...”
Alain Paruit: „...inginerii, responsabili cu consolidarea blocurilor avariate, încercând să-şi apere proiectele, să confere structurilor o rezistenţă antiseismică acceptabilă, departe de certitudinea absolută, dar compatibilă cu bunul simţ ingineresc.”
Virgil Ierunca: „De cealaltă parte...”
Alain Paruit: „...şefii: inspectorul general de stat, vicepreşedintele capitalei, Iordache, şi câţiva specialişti de înaltă competenţă, obligaţi să susţină punctul de vedere de sus şi căutând argumente penibile, în care, evident, nu credeau, negându-şi propriile avize date cu o săptămână sau o lună înainte.
Pagină din „Povestea Vorbei”, programul realizat de Virgil Ierunca (Foto: Hoover Archives/Prof. Sergiu Musteață)
În cursul lunii iunie ofensiva înaltei comisii împotriva proiectelor de consolidare a devenit tot mai susţinută, mai dură, mai tranşantă. A început să se audă că tovarăşul Ceauşescu e nemulţumit de felul cum merg consolidările, că cere ca până la 23 august să fie gata totul etc., etc.
Iar la 4 iulie 1977, toate cadrele tehnice implicate în consolidări, directori de institute, şefi de catedre, şefii proiectelor de consolidare au fost chemaţi la sala de şedinţe a CC al PCR pentru marea şedinţă.
Preşedintele Consiliului Popular al Capitalei, Ion Dincă, a ţinut un raport statistic şi „autocritic” privitor la desfăşurarea activităţii de consolidare, evitând însă să se slujească de acest termen unanim folosit de la cutremur şi până atunci. Consolidarea? Ce-i aia? Reparaţii, asta se face, asta trebuie făcut. Au urmat nişte rapoarte ale celor opt primi secretari ai sectoarelor de partid ale capitalei. La un moment dat, tovarăşul Ceauşescu a început să întrerupă pe vorbitori cu nişte întrebări evident derutante. De pildă…”
Virgil Ierunca: „…câte comisii de astea, de specialişti, au fost pe teren în sectorul 1?”
Alain Paruit: „Primul secretar Gherghişan n-a ştiut din prima clipă dacă e bine să spună un număr mai mare sau mai mic. Nu s-a orientat dincotro bate vântul şi s-a bâlbâit, spre vădita iritare a secretarului general. A doua întrebare şi mai absconsă, dacă…”
Virgil Ierunca: „…au participat la aceste comisii elevi constructori, studenţi constructori?”
Alain Paruit: „Cum e mai bine să răspunzi? Dacă spui că n-au participat elevi constructori, s-ar putea să te faci vinovat de lipsă de încredere faţă de tineret, elementul nou, dinamic, proaspăt. Dacă spui că au participat, s-ar putea să fii acuzat de lipsă de competenţă, de caracterul „aventurist” al unor comisii în care nişte mucoşi decid soarta unor clădiri. După bâlbâiala tovarășului Gherghişan, a urmat, în fine, o primă clarificare. Tovarăşul Ceauşescu a spus cam aşa: „Cum ai lăsat, tovarăşe Gherghişan, sectorul dumitale pe mâna cui vrea să distrugă? Pe dumneata te-a pus partidul, poporul să aperi fiecare casă, fiecare cărămidă. Dacă un expert e iresponsabil, trebuie să-i oprim de iresponsabili”. Şi în continuare: „Câte comisii de astea mai lucrează astăzi?”. – „Păi, să vedeţi, nu mai e decât una... două...”. – „De astăzi să nu mai existe nicio comisie. S-au primit nenumărate plângeri de la cetăţeni că vin comisiile şi ne intră în casă, nu sunt lăsaţi să-şi vadă de treabă. Cu ce drept, comisiile astea violează domiciliul cetăţenilor? De altfel, am dat ordin la miliţie şi la procuratură ca de azi să fie băgate la închisoare comisiile, dacă mai aparʾ”.
Virgil Ierunca: „O paranteză: de la 5 martie, comisiile de ingineri care au făcut expertize, au fost literalmente asaltate de cetăţeni, spre a fi vizitaţi. Mii de cetăţeni, după ce au fost vizitaţi, au cerut să vină o nouă comisie, pentru că prima n-ar fi văzut toate fisurile, între timp, mai apărând altele. Mii de cetăţeni acostau pe stradă membrii acestor comisii, oferindu-le mici atenţii – ca universalul pachet de Kent, de pildă, şi erau jigniţi când erau refuzaţi. Or, toată lumea ştia acest lucru, realitatea fiind exact contrară afirmaţiilor de mai sus.
Imagine de la cutremurul din 4 martie 1977
O a doua paranteză. Începând chiar din noaptea cutremurului, clădirile în care locuiau cei de sus, precum şi sediile de partid, au avut soartă cu totul diferită de cea a clădirilor „civile”. Câţiva dintre cei mai buni ingineri şi profesori au fost scoşi din comisiile obişnuite pentru a examina locuinţele celor mari, metru cu metru. S-au adus cele mai bune şi mai eficiente utilaje, materiale, meşteri ingineri atât ai Gospodăriei de Partid, cât şi din alte părţi şi s-a trecut la consolidări imediate, totul supradimensionat, cu exces de oţel şi beton, fără nicio reticenţă de ordin economic.
Să închidem paranteza şi să revenim la şedinţa din 4 iulie 1977. Ceilalţi primari de sectoare s-au orientat din trista experienţă a primului secretar de la 1 şi şi-au aliniat rapoartele pe linia venită de sus. Apoi secretarul general a întrebat dacă are cineva de spus ceva, în special, directorii... Tăcere mormântală. Şi atunci a vorbit el însuşi. Să reconstituim incriminările şi directivele date atunci de Nicolae Ceauşescu…”
Alain Paruit: „Am hotărât să punem capăt comisiilor... S-a creat o psihoză... Se interzice închiderea oricărui magazin... În sectoare s-au făcut acţiuni iresponsabile... Case care nu aveau nimic au fost cioplite, cică, pentru a se vedea dacă stâlpul de beton nu are nimic. Case care acu trei zile erau întregi, acum au schele, se demolează tencuiala. Zeci de imobile fără nicio stricăciune au fost scoase din funcţiune. Inginerii şi proiectanţii au distrus cu mult mai mult decât ceea ce a fost distrus de cutremur. Nu există nicio justificare, ci, pur şi simplu, o concepţie greşită a proiectanţilor. Am examinat cinci-şase imobile şi nu am văzut decât doi stâlpi fisuraţi. S-au scos din funcţiune două cinematografe, spunându-se că n-au fundaţii.
Nu ne apucăm să facem ceea ce nu s-a făcut cu 40 sau 50 de ani în urmă. S-au început lucrări de domeniul romanelor de aventură, cu expertize, încercări cu aparate... V-a pus cineva să măsuraţi cum s-a construit acum 50 de ani? Numai nişte oameni iresponsabili pot face ce am văzut eu pe Calea Victoriei... Ce-i aia că aşa au spus profesorii? Ei răspund de capitală sau voi, secretarii de partid, care răspundeţi de fiecare zid distrus? Trebuie să-i tragem la răspundere şi pe proiectanţi, întreaga gândire trebuie revizuită... S-au apucat să ciocănească spunând: „Ia să vedem fisurile ascunse”!.. Am fost de acord, dar voi ați pus capitala la pământ. În imobilele mari se vor face reparaţii locale, numai acolo unde se vede o ruptură. Nu cum am văzut că fac unii iresponsabili care sparg cu ciocanul pneumatic stâlpii ca după aceea să-i consolideze...”
București, 4 Martie 1977
Virgil Ierunca: „Încă o paranteză: pentru cămăşuirea unui stâlp rupt este strict necesară spargerea superficială a betonului existent, pentru aderenţa între betonul nou şi cel vechi, lucru evident numai la nivelul de inginer constructor. Dar să vedem mai departe directivele de atunci…”
Alain Paruit: „…ʾTrebuie să terminăm până la 23 august, în afara câtorva cazuri de clădiri ce le vom examina separat. Ni s-au arătat, am văzut şi la televizor, soluţii moderne... cu ciment... şi soluţii chimice... Nu le-am văzut nicăieri pe şantiere. Am să interzic emisiuni din astea la televizor, care nu se aplică în practică. Sunteţi în stare să puneţi oraşul jos la pământ! Un arhitect sau inginer nu dovedeşte mare pricepere dacă distruge, ci dacă repară... Să nu vă impresioneze profesorii... şi îi am în vedere pe secretarii sectoarelor de partid. Va trebui să vedem cine plăteşte ce s-a distrus. Oamenii şi-au concentrat atenţia numai asupra centrului: să distrugă totul. Nu se mai admite nicio reparație capitală. Se consideră din această clipă mobilizat tot institutul de construcţii, împreună cu profesorii şi şcolile de construcţii. Tot ceea ce am spus nu este o indicație, ci un ordin obligatoriu.”
Virgil Ierunca: „Să ne mai mirăm că cei din sală aveau impresia de a se afla în faţa unui nou cutremur? În seara aceleiaşi zile s-au primit ordine de încetare a consolidărilor, făcându-se avize cu limitarea strictă a intervenţiei inginereşti, pentru ca până la 23 august capitala să fie curată, fără schele, proaspăt văruită. Pentru această operaţie din urmă folclorul bucureştean a inventat imediat un termen „tencuieli antiseismice”.”
Virgil Ierunca: „Nu trecură nici trei săptămâni de la cutremur, când s-a convocat o consfătuire de lucru cu cadrele de bază din domeniul arhitecturii, pentru stabilirea nu a perspectivelor, ci a perspectivei.”
Alain Paruit: „Perspectiva, adică construcţia unui nou centru politico-administrativ al Bucureştiului, ce urma să fie amplasat pe dealul Arsenalului, unul din puţinele locuri ale capitalei care beneficiază de o largă perspectivă, având 15-20 de metri deasupra străzilor înconjurătoare. Acolo vor fi clădite noile sedii ale Comitetului Central, Preşedinţiei republicii, Consiliului de Miniştri – probabil toate în acelaşi măreţ edificiu, cap de perspectivă şi punct central al întregii compoziţii urbanistice. Alături, sau în preajmă: o nouă sală mare a Congreselor, Biblioteca de Stat, ministere, muzee etc... Consfătuirea de lucru prezidată de tovarăşul Ceauşescu a avut un elan unanim în faţa măreţelor perspective indicate de secretarul general...”
Virgil Ierunca: „Iar un arhitect purtat de acest elan liric a găsit spontan o formulă fericită.”
Alain Paruit: „Marele Bulevard care va trebui străpuns, legând Calea Victoriei de Noul Centru, propun să poarte numele de „Calea Victoriei Socialismuluiʾ!”
Virgil Ierunca: „Tovarăşul Ceauşescu a fost vizibil mulţumit de această propunere şi, în curând, inspiratul arhitect a fost numit arhitect şef al capitalei. Deci, în vreme ce în toate institutele de proiectare se lucra febril, cu sula în coastă, la proiectele de consolidare a imobilelor avariate, la proiectele blocurilor noi ce urmau să le înlocuiască pe cele prăbuşite, forţe foarte importante ale proiectării arhitectonice au fost scoase din competiţie, constituind numeroase colective pentru „perspectivăʾ.”
Pe la finele lui mai 1977, primele proiecte sub formă de machete (că planurile induc în eroare, se pretează la confuzii) sunt prezentate secretarului general. Indicaţii preţioase, sugestii, a se mai studia. A doua prezentare în octombrie al aceluiaşi an. Şi altă selectare, criteriul de bază, ca, de altfel, în toate domeniile de activitate din România...”
Fila ultimă a emisiunii „Povestea Vorbei” de Virgil Ierunca (Hoover Archives/Foto: prof. Sergiu Musteață)
Alain Paruit: „...place…”
Virgil Ierunca: „…sau...”
Alain Paruit: „…nu place.”
Virgil Ierunca: „Apoi alte variante, alte machete, fiecare amplificând considerabil aria afectată a noului centru al capitalei.”
Alain Paruit: „Accesul firesc, pe strada Uranus, a fost eliminat ab iniţio, ca fiind meschin, fără pic de grandoare.”
Virgil Ierunca: „Deci, un acces mai generos, în continuarea Căii Victoriei, pe lângă blocul Gioconda.”
Alain Paruit: „Nici acesta nu-i suficient de reprezentativ.”
Virgil Ierunca: „În fine, soluţia potrivită importanţei excepţionale a obiectivului: un bulevard pornind de la Piaţa Unirii sau chiar de mai departe, din Căuzaşi, trecând puţin peste Spitalul Brâncovenesc, răzând de pe suprafaţa capitalei mari porţiuni din străzile...”
Alain Paruit: „…Sfinţii Apostoli, Rahovei, Apolodor, Antim, Bateriilor, Cazărmii, inclusiv Schitul Maicilor şi – vai! – Biserica Antim. Cu mari eforturi din partea arhitecţilor, cu minuni de abilitate, complexul Bisericii Antim a fost salvat. Lucru care nu s-a putut face, din nefericire, şi cu Biserica Enei, care scăpase neatinsă de cutremur, dar nu şi de pe macheta prezentată la conducere, machetă de pe care tovarăşul Ceauşescu a scos de două ori bucăţica de carton ce reprezenta Biserica Enei. Gestul a fost just interpretat de cei de faţă şi, în noaptea următoare, biserica a dispărut de pe faţa capitalei.”
Virgil Ierunca: „Cam la un an după cutremur, macheta a fost aprobată de conducere, dar a apărut un element nou senzaţional: pe lângă colectivul principal care a prezentat soluţia, cuprinzând câteva din numele celor mai importante ale arhitecturii româneşti, a apărut şi o soluţie prezentată de o necunoscută, Anca Petrescu. Cum a reuşit această tânără să ajungă acolo sus rămâne un mister pentru toată lumea.”
Alain Paruit: „La ora actuală, exproprierile sunt în plină pregătire, primele sute din miile de apartamente care vor trebui demolate în final, sunt „vizate”, evaluate.”
Virgil Ierunca: „Evident că, pe lângă acest obiectiv principal, zeci şi sute de alte proiecte de construcţii şi ansambluri urbanistice sunt vizionate de tovarăşul Ceauşescu, pentru toate colţişoarele din toate oraşele prezente şi viitoare ale ţării. Exista, de pildă, o certitudine, pentru urbaniştii răspunzători de sistematizarea capitalei...”
Alain Paruit: „..trebuie străpuns Primul Inel al Bucureştiului...”
Virgil Ierunca: „Ideea, emisă încă pe vremea burghezo-moşierimii, prin 1933, şi preluată acum de noi edili ai capitalei... s-a dovedit complet eronată...”
Alain Paruit: „Nu place.”
Virgil Ierunca: „Şi atunci pe Calea Victoriei, între Nestor şi Radu, pe unde urma să treacă Primul Inel, a început construirea unui important ansamblu hotelier, dotat chiar cu piscină, care închide Inelul Unu definitiv.”
În spatele Teatrului Naţional se propuseseră nişte soluţii eronate...”
Alain Paruit: „N-au plăcut.”
Virgil Ierunca: „Şi noile blocuri care se ridică pe ruinele celor prăbuşite respectă fidel aliniamentul străzilor existente. Este una din trăsăturile fundamentale ale gândirii tovarăşului Ceauşescu: în afară de viitorul centru politico-administrativ al capitalei patriei noastre socialiste, nicio modificare stradală. Alinieri noi, lărgimi de străpungeri necesare stringent la nivelul circulaţiei de azi şi mai stringent în viitor: tot atâtea prejudecăţi ale urbaniştilor.”
Alain Paruit: „Nu plac. Străzile să rămână pe locul lor, numai nişte iresponsabili pot să creadă că trebuie să demolăm clădiri sănătoase, cu două sau chiar trei etaje, pentru nu ştim ce criterii”.
Virgil Ierunca: „Cu peste doi ani în urmă a apărut Legea sistematizării, elaborată sub directa îndrumare a tovarăşului secretar general, arătând că străzile trebuie să aibă normal cinci metri lăţime, adică două fire de circulaţie. În cazuri excepţionale, cu aprobări de foarte sus, se puteau proiecta şi străzi cu patru fire de circulaţie. În fine, marile magistrale, cu carosabilul de 18 metri lăţime, se limitau strict la două-trei pentru fiecare oraş, numai cu aprobarea tovarăşului Ceauşescu. În felul acesta se punea capăt iresponsabilei risipe de spaţiu, de pământ arabil, scos din circuitul agricol: urbaniştii trebuiau să înţeleagă grija pe care o merită fiecare metru pătrat de pământ al patriei, al orașelor noastre.”
Alain Paruit: „Între altele, legea respectivă prevedea explicit: toate faţadele la trotuar! Să se termine odată cu aşa-zisele spaţii verzi, între ferestre şi trotuar.”
Virgil Ierunca: „În lege nu scria, dar mai arbitrar decât legea se cunoştea ceva care…”
Alain Paruit: „…place.”
Virgil Ierunca: „Fronturi continue de blocuri pe ambele părţi ale străzii. 100 de metri, 300 de metri, 600 de metri de front continuu, spart doar de străzile transversale...”
Alain Paruit: „...lucru realizat cu succes pe Bulevardul Păcii – Armata Poporului, în Miliari.”
Virgil Ierunca: „Vechea oroare a arhitecţilor, moştenită de la Le Corbusier, oroare de străzi – tranşee, se vădea o prejudecată dăunătoare şi provocând risipă. Locuri de joacă pentru copii?”
Alain Paruit: „Nu asta e problema.”
Virgil Ierunca: „Dar în 1978, la un an după intrarea în vigoare a Legii sistematizării, tovarăşul Ceauşescu a vizitat, între altele, blocurile noi de pe bulevardul Titulescu, în plină construcţie, respectând fidel prevederile legii. Şi blocurile...”
Alain Paruit: „…nu au plăcut.”
Virgil Ierunca: „Au urmat şedinţe febrile şi panică... S-a renunţat, totuşi, la ideea mult prea oneroasă de a demola traveea din faţă a blocurilor gata înălţate. Intervenţia s-a limitat la cele care aveau turnate numai fundaţiile. Au fost retrase înapoi şi au reapărut spaţiile verzi, estompându-se în aceeaşi clipă din memoria urbaniştilor paragraful cu pricina din lege. La ora actuală se cam ştie...”
Alain Paruit: „…ce place și ce nu place.”
Virgil Ierunca: „Revenind în încheiere la viitorul centru politico-administrativ, pentru îmbogăţirea experienţei cadrelor noastre din proiectare, în vara lui ’78, un grup de specialişti (arhitecţi, ingineri, artişti plastici) au făcut o vizită în studii şi de schimb de experienţă în China şi Coreea de Nord, având marele privilegiu de a putea vizita palatele conducerii din Pekin şi Phenian. Se pare că, după prezentarea la conducere a celor văzute, uriaşul palat al tovarăşului Kim Ir Sen, fără egal în lume ca proporţii, materiale preţioase şi tablouri realist-socialiste 15 x 30 metri (înfăşurându-l pe iubitul conducător şi eroicul popor)...”
Alain Paruit: „Place!”
Amintim că emisiunea „Povestea Vorbei” e difuzată în fiecare duminică seara la ora 20.10 şi repetată la 23.10, ora României. Aici e Radio Europa Liberă.”
[Textul scrisorii ne-a fost pus la dispoziție prin amabilitatea prof. Sergiu Musteață, Chișinău]