Alex. Leo Șerban (1959–2011) a fost un prieten drag, un om extraordinar, o ființă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe și de o candoare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Critic de film prin instinct și vocație, era în egală măsură un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, îi repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob.
Noul val al filmului românesc îi datorează enorm lui Leo. Curajul său estetic, viziunea de o prospețime și de o profunzime impresionante, umorul său contagios, bunătatea atât de firească a acestui om au făcut posibilă schimbarea de paradigmă în interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc.
Leo era un critic de o sensibilitate unică și tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost împreună patru zile la New York în decembrie 2010, am petrecut serile împreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu și fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu și Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut șansa să fim împreună cu Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Împreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am înțeles și ne-am completat cum rar mi s-a mai întâmplat vreodată cu cineva. Am văzut acolo filmul lui Cristi Puiu, Aurora, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu și aceea a lui Camus din L’Etranger. Aceeași disperare a căderii irezistibile, aceeași solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.
Într-o dimineață, ne-a scos un prieten să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers în trei la Met. Acolo ne-am întâlnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo în fața post-impresioniștilor. Era mereu într-o alertă culturală și morală. Când am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricât de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-și energia pentru a taxa nesimțirea. O făcea senin, cu umor, fără urmă de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a fost în timpul unui prânz în Greenwich Village, unde am mers în trei, Leo, Corina Șuteu și cu mine. Vestea morții sale (8 aprilie 2011) atât de timpurii, atât de nedrepte, am aflat-o chiar în hotelul new-yorkez („Jolly”) unde stătuserăm, cu un an înainte, Leo și ceilalți oaspeți ai Festivalului. Este din nou decembrie, opt ani mai târziu, și festivalul Corinei continuă într-un New York care îi simte acut lipsa. Cu toții i-o simțim.
A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție în discursul despre film din România. Și-a asumat o condiție existențială pentru care mulți în România (și nu doar acolo) nu au avut și nu au înțelegere.
Noul val al filmului românesc îi datorează enorm lui Leo. Curajul său estetic, viziunea de o prospețime și de o profunzime impresionante, umorul său contagios, bunătatea atât de firească a acestui om au făcut posibilă schimbarea de paradigmă în interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu și-a propus poate acest lucru, nu a anticipat câtă rezistență stupid-reacționară i se va opune lui și celor care gândeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție în discursul despre film din România. Și-a asumat o condiție existențială pentru care mulți în România (și nu doar acolo) nu au avut și nu au înțelegere. A fost el însuși cu o bucurie a vieții menită să ne întărească pe toți cei din jurul său. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxiștii ludici și alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil și, în fond, nimicitoare prin umor...
Detesta ascunzișurile lașe, camuflajele nedemne, era întotdeauna bucuros când putea fi franc și direct. În fapt, nu putea fi decât astfel: onest, transparent, franc și direct. Așa au fost articolele sale din Dilema, din Idei în Dialog, din alte reviste. Așa sunt toate scrierile sale. Așa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orașul în care alesese să-și înceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis că va fi ghidul meu când și dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oraș unde trăise și de care era îndrăgostit (nu mai vorbesc de marea sa iubire care a fost New York-ul).
Îmi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă, în fine, cu Susan Sontag, acea conversație pe care și-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violență, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare și maladie ca mod de mântuire...
Textele din secțiunea Agora reprezintă opiniile autorilor