Europa Liberă: Cum se vedea de la München demonstrația anti-comunistă din Piața Universității de la București?
Neculai Constantin Munteanu: „N-am prea avut timp să o vedem. Abia pridideam să acoperim evenimentul cu aceeași echipă cu care realizam „Actualitatea românească”. Piața Universității, un „fenomen”, a început pe 22 aprilie 1990 și a durat cam 50 de zile. Greul a căzut pe Emil Hurezeanu, aflat la București. Își trimitea contribuția zilnică pentru „Actualitatea Românească”, cam zece minute, de regulă o trecere în revistă a tot ce se întâmplase cu o zi mai înainte sau un interviu. Am realizat repede că nu mai reușeam să dăm seama de tot ce se întâmpla acolo. Am mai realizat la fel de repede că, din cauza radicalismului ei, plus punctul opt de la Timișoara, Piața era diabolizată de mass-media din țară aservită Frontului Salvării Naționale, adică de Televiziune, de Radiodifuziune, de ziarele „Adevărul”, „Azi” și „Dimineața”, plus sateliții „România Mare” și „Europa”.
De partea Pieței erau „România liberă” și un număr relativ mic de ziare și de săptămânale din București și din țară. Și astfel, ca și până în decembrie 89, le-a revenit tot posturilor străine cu emisiuni în limba română, Europa liberă, Voice of America, BBC, Radio France Internațional, Deutsche Welle, și presei internaționale să vorbească liber, obiectiv și independent despre ce se întâmplă în România. În scurt timp, conducerea Departamentului Românesc a hotărât ca emisiunea muzicală făcută de Andrei Voiculescu, transmisă după ora 24, să fie dedicată în întregime Pieței Universității. Greul a căzut tot pe Emil Hurezeanu. Manifestările din Piață începeau în jurul orei 20, ora Bucureștiului, iar el trebuia, contra cronometru, să fie gata la ora 22, ora Bucureștiului, pentru că mai avea nevoie de o oră să transmită înregistrarea la München. Iar la München mai era nevoie de cel puțin o jumătate de oră pentru a edita banda, cu condiția ca banda să fie ascultată în timp ce se înregistra. După mici bâlbe, inerente începutului, ne-am descurcat bine.”
Europa Liberă: Aceste eforturi au avut un efect pozitiv?
Neculai Constantin Munteanu: „Hm! Mai degrabă mediocru, având în vedere rezultatele din Duminica Orbului, cu un Ion Iliescu creditat cu 85% din voturi. Cauze multe. Nu mai eram ascultați ca până în decembrie 89. Românul avea acum o mulțime de posibilități recreative, zeci, dacă nu sute de titluri de ziare și reviste, programe de televiziune cu multe filme, transmise mult după miezul nopții, sute de videoteci care închiriau pe câțiva lei sute de casete cu filme vechi și noi, o mulțime de cărți, noi sau retipărite. În fine, politic, ascultătorii puteau, în fine alege. Unii au rămas cu noi și cu dreapta, alții s-au dus cu frontul și cu stânga. Uneori până la ruperi definitive. Apoi, odată rezolvate urgențele imediate, mâncare, căldură, apa caldă, lumina, te puteai acomoda cu urmașii celor care generaseră penuria, sărăcia, umilința. Democrația generatoare de proteste și de radicalisme neliniștea. Viitorul părea incert. FSN oferea liniștea. Oamenii erau obosiți, doreau această liniște promisă. După 50 de ani de comunism, erau condiționați de propagandă. Au mai fost și altele.”
Europa Liberă: După ce Emil Hurezeanu și-a terminat corespondențele din Piața Universității, cel care urma să-l înlocuiască ați fost dumneavoastră. Când ați ajuns la București, și ce ați găsit acolo?
Neculai Constantin Munteanu: Emil Hurezeanu s-a întors la sfârșitul lunii mai. Urma să-l înlocuiesc Cu câteva schimbări. Din rațiuni economice, urma să locuiesc la Continental, mai ieftin, în loc Intercontinental, mai scump. Schimbarea hotelului avea să-mi fie de mare folos în zilele următoare. Din această cauză venisem cu două geamantane cu efecte personale, plus vreo două magnetofoane, unul personal, multe casete audio și video, multe baterii, un dictafon etc. Și pentru că era programat să rămân trei luni, și cum cărțile de credit nu funcționau încă, mai aveam la mine o importantă sumă da bani în cash, vreo 10.000 de mărci germane, cu care era să intru în belea în zile următoare.
Am ajuns în București în după amiaza zilei de 12 iunie. M-am cazat, aveam camera bună, chiar pe colțul dinspre Romarta, la etajul întîi. Am aranjat să mi se aducă în cameră un televizor și un mic frigider. Mi-am scos pantalonii și cămășile pentru zilele următoare și a apărut prima problemă, hotelul nu avea seif, urma să o rezolv în zilele următoare, aveam prieteni la care să las banii. Am ieșit să mănânc și am plecat spre Intercontinental, unde se afla o parte din locul meu de munca, Centrul Internațional de Presă. Telefoanele din camerele hotelurilor nu funcționau bine, drept care autoritățile înființaseră acest centru cu cabine la dispoziția jurnaliștilor străini. Existau și facilități și, desigur și un discret control al autorităților. Am ajuns la Intercontinental, m-am salutat cu oamenii care mă știau din alte vizite, au regretat cu nu voi sta în hotelul lor și m-au informat că Centrul Internațional de Presă se mutase, de câteva zile, la Hotelul București. Semn rău, semn bun? Era un semn, totuși, dar asta aveam să o văd mai târziu.
În orice caz, pentru toate evenimentele din piață ziariștii puteau ajunge la cabinele telefonice din Intercontinental în două minute, însă pentru a ajunge la cele din Hotelul București, aveai nevoie de 15 minute bune. Nici nu taxi nu se ostenea pentru o distanță atât de scurtă. Mulți ziariști străini au migrat spre hotelul București, dar în acest fel s-au îndepărtat de Piața Universității și de ceea ce avea să se întâmple acolo în următoarele zile. M-am dus Hotelul București, am găsit centrul, am găsit și câteva din doamnele cunoscute la Intercontinental și care pentru un cartuș de Kent serveau prioritar Europa Liberă.
M-am întors în Piața Universității, Liga Studenților se retrăsese de câteva zile, balconul era închis, dar mulți dintre actanții pieței se plimbau și socializau în grupuri mici. Am cunoscut un medic, Camelia Doru, care asigura asistența greviștilor foamei. Camelia Doru m-a dus la cortul lor. Mi s-au părut cam stinși, unii erau în greva foamei de vreo zece zile. Și nici nu era prea clar ce doreau. Acces la programele TVR sau o Televiziune nouă? Urma să mai stăm de vorbă în zilele următoare. Între greviști cu care am dat mâna se afla și Marius Mitea, pe care aveam să-l reîntâlnesc a doua zi în condiții dramatice și cu care astăzi sunt prieten pe Facebook. Am schimbat numerele de telefon cu medicul Camelia Doru și am plecat la Continental.
A doua zi, devreme, la micul dejun a venit la masa mea directoarea hotelului, pe care o chema tot Munteanu, și m-a informat discret că importante forțe de ordine, polițiști, trupe antitero, soldați ocupaseră Piața și arestaseră greviști. Accesul în piață era interzis, interzis era și accesul la stația de metrou, care nu mai oprea la Piața Universități. M-am echipat de lucru, dar în locul magnetofonului, prea vizibil, am preferat dictafonul mult mai mic și am plecat la... la Revoluție. Accesul în Piață nu era posibil dinspre străzile Biserica Enei, Edgar Quinet și dinspre Bulevardul Republicii. Dar se putea traversa pe strada Batiștei și prin spatele Teatrul Național am ajuns în fața Intercontinentalului.
Cortul greviștilor foamei era una cu pământul, literalmente, și muncitori de la salubritate încărcau în camioane ultimele gunoaie. Câteva vitrine ale hotelului erau făcute zob de către forțele de ordine grăbite să-i prindă pe greviștii foamei refugiați în clădire. Prin cordoanele forțelor de ordine, tot mai mulți tineri, obișnuiții protestelor, au pătruns în Piață. Au fost aduse câteva autobuze și microbuze, parcate mai înainte în spatele Teatrului Național, și așezate strategic pentru a bloca accesul dinspre străzile Biserica Enei și Edgar Quinet. Nu blocau nimic dar făceau parte din recuzita spectacolului ce va urma. Și atunci am văzut câteva grupuri compacte de oameni, care susțineau că sunt de la IMGB și care strigau „IMGB face ordine!", „Noi muncim, nu gândim!” și „Moarte intelectualilor!”.
Câțiva dintre făcătorii de ordine de la IMGB mi s-a părut că au intrat în Universitate și în Arhitectură, după care au dispărut literalmente. În Piață rămăseseră oameni care fuseseră acolo dis de dimineață, la primul asalt la forțelor de ordine și care dădeau detalii despre brutalitatea lor, se vorbea despre arestarea greviștilor și a lui Marian Munteanu, dar și despre venirea muncitorilor din alte întreprinderi mari din Capitală. La un moment dat am fost strigat nominal și rugat să urc la etajul de sus al unui bloc de pe Batiștei 11. Era unul dintre greviștii foamei, Marius Mitea, întâlnit cu seară mai înainte.
Mi-a dat o scurtă declarație, acum de la sursă, despre ce se întâmplase noaptea precedentă și cum de scăpase de arestare. M-am dus cu declarația la Hotelul București, am transmis-o la München, însoțită de o scurtă relatare orală, nu era timp de scris, despre toate câte le văzusem în cursul dimineții. Acolo am aflat că în Piață forțele de ordine se înfruntă cu manifestanții. Am ajuns la vreme să văd pe Strada Biserica Enei grupuri de tineri, venind dinspre Calea Victoriei, și bombardând cu pietre de caldarâm uslași cu scuturi, căști și bastoane de cauciuc. Am avut senzația ireală a unui joc de-a hoții și vardiști, aflați într-un du-te-vino, fără ca vreunul să depășească mijlocul străzi. Acolo, ca într-o țară a nimănui, un bucureștean repara o Dacie care nu pornea. Și, din când în când, sâcâit de un cataroi, scotea capul de sub capotă și părea a le spune luptătorilor „haideți, domnilor, mai terminați”. Cam atunci au început să ardă primele autobuze, focul părea destul de violent, și din ele ieșeau vălătuci de fum negru.
Ceva mai târziu, în balconul de la Universitate a apărut Marian Munteanu încercând cu disperare să liniștească o mulțime de oameni extrem de agitată și pusă pe fapte mari. El, cel arestat în dimineața aceleiași zile și eliberat cu numai câteva minute înainte, încerca să rețină lumea în Piață, să împiedice plecarea oamenilor pentru a protesta la Televiziune și la Ministerul de Interne pentru a cere eliberarea celor despre care se știa că încă erau arestați.
Fără succes, din păcate, fie pentru că în multe cazuri oamenii erau dincolo de rațiune, fie pentru că existau probabil și oameni care aveau interes în escaladarea violenței. Între timp, tot din gură în gură, am aflat că la Guvern urma să apară Ion Iliescu. Am plecat întra-colo, pe jos, transportul în comun nu funcționa iar taxiurile dispăruseră.
În fața guvernului părea o adunare de feseniști, oamenii primeau brasarde albe, am primit și eu una, pentru se recunoaște între ei și a face față provocatorilor. Din balcon, cineva care părea Ion Iliescu, și lumina și sonorizarea erau jalnice, beștelea huliganii din Piață, mustra sindicatele care refuzaseră să-și lase membrii să se alăture forțelor de ordine din piața și anunța deja plecare spre București a minerilor din Valea Jiului. Am plecat spre Miliția Capitalei unde se anunțau evenimente mari. Da, spectacolul era mare. Mai ales la intrarea din strada Eforiei. Grupuri mari de oameni tineri și foarte tineri, aparent veniți să-i elibereze pe arestații din Piață, călcau în picioare mașinile miliției, deja răsturnate. La fața clădirii de pe Calea Victoriei, nu exista lumină la nici o fereastră, cu excepția uneia, de la etajul 1 sau 2, luminată a giorno de flăcările unui foc ca într-un decor de cinema. Flăcările veneau din interior și focul era prea spectaculos ca să nu fie pus. În timp ce înregistram impresiile pe dictafon, pe lîngă mine a trecut o femeie în vârstă și ceea ce aveam eu în mână i s-a părut un talkie walkie, cum văzuse ea prin filme. Vigilentă, a început să strige „săriți, securistul!”.
În mai puțin de un minut am fost de înconjurat vreo zece băieți agitați, foarte agresivi, strigând la mine, „bă, securistule, copiii noștri mor la revoluție...”. Niciunul nu părea tată de copil mort la revoluție. Pe vreo trei în văzusem cu cinci minute mai devreme călcând în picioare mașinile poliției. Dar mi-era deja frică, și aveam în buzunar și zece mii de mărci. Și la frică apare și soluția. Am ochit un om mai bine îmbrăcat, care era doar un trecător oprit să vadă ce se întâmplă și cu toată gravitatea de care mai eram în stare i-am întins legitimația și i-am spus „Sunt Neculai Constantin Munteanu, de la Europa liberă”. Domnul acela a confirmat. Și a întrebat autoritar „nu i-ați recunoscut vocea?”
De la agresiune, atacatorii au trecut la efuziune, au început să mă sărute și m-au invitat hotărât să plecăm la vânătoare de securiști. Am declinat invitația, eram ziarist, și înainte de a pleca la vânătoare, băieții luaseră o tărie, poate și mai multe. Autoritarul domn m-a luat pe după umeri m-a scos din cercul euforicilor, m-a condus câțiva pași, mi-a spus că știe că sunt cine am spus că sunt, dar ca aceea noapte nu e o noapte ca un om ca mine să umble singur pe străzi. Am luat-o pe Lipscani și m-a condus până la Continental. N-a vrut să-mi spună cine este și de atunci nu ne-am mai văzut. Era miezul nopții. Rupt de foame și mort de oboseală am adormit buștean.”
Europa Liberă: Acum foarte mulți ani, o fostă colegă de la biroul din București al Europei Libere, Roxana Lungu, mi-a povestit că după venirea minerilor la București în 14 iunie 1990 ați fost nevoit să vă ascundeți, pentru că se zvonise în oraș că ei vă caută. E adevărat? Și dacă da, unde v-ați ascuns?
Neculai Constantin Munteanu: Mai mult decît adevărat. O cunoscusem pe Roxana Lungu, ziaristă din România, azi în Canada, în deplasările anterioare. De altfel, ea a fost cea care în ziua de 14 iunie m-a sunat din Gara de Nord să-mi anunțe venirea minerilor. Erau mulți și unii păreau agresivi. M-am sculat, m-am aranjat, la 7,30 eram la micul dejun, fără să știu ce voi face mai departe. N-a mai fost nevoie să-mi bat capul. Pe la ora 9 m-a căutat directoarea hotelului. Fusese anunțată de colegul de la Intercontinental că mă căutaseră un grup de mineri. Iar când li s-a spus că nu locuiam acolo, unul dintre cei care îi conducea a cerut să vadă registrul ultimilor sosiți.
Sfatul lui, dacă locuiam la Continental, era să dispar imediat din hotel. Am strâns imediat lucrurile și aparatele, geamantanele au fost duse în altă cameră, mi-am luat o agendă electronică cu toate numerele de telefon, micul dictafon și banii cei mulți pe care-i aveam. Aveam prieteni în București, dar niciunul la care să ajung repede și fără să trec prin centru. Ca întotdeauna în stare de stres, mi-a venit ideea salvatoare. Am sunat-o pe Camelia Doru, medicul cunoscut cu o seară înainte și care locuia pe Brezoianu. Nici o problemă, vin-o imediat la noi. Peste o oră am dat telefon la Continental, minerii trecuseră și ceruseră să vadă și camera în care stătusem. Ceva mai târziu, soțul Cameliei mi-a recuperat și bagajele.
După un scurt consiliu de familie, pentru că apartamentul era mic, era prea în centru și aveau și vecini care nu vedeau cu ochi bun faptul că frecventau Piața Universități, s-a hotărât mutarea mea la socri, într-un cartier de pe lângă fostul Stadion 23 august. De acolo, vorbind de la un telefon public, am izbutit să comunic la München, prin două persoane diferite că totul e în ordine cu mine. Una dintre persoanele în cauză era o telefonistă de la Centrul Internațional de Presă de la Hotelul București. Aceasta s-a oferit să-mi facă legătura telefonică acolo unde mă aflam. Dar eu nu mai aveam încredere și nu voiam să-mi pun gazdele în dificultate. Altfel, a fost corectă și a transmis mesajul meu la München.
O zi mai târziu, tot Camelia Doru, care lucra la Spitalul de Urgență, m-a anunțat că Marian Munteanu urma să fie prezentat publicului într-o conferință de presă. Tot pe căi ocolite, evitând centrul orașului am ajuns la Spitalul de urgență. Și acolo am făcut ceea ce nu se face. Am ocupat locul cel mai apropiat de gura lui Marian Munteanu și nu l-am mai cedat preț de șapte minute până nu am aflat de la el tot ce credeam că trebuie să aflu. Ce-a mai banală întrebare, „unde ați fost bătut?”, a obținut și cel mai scurt și mai spectaculos răspuns: „În România”. Am fugit imediat, acum cu orice risc, la Hotelul București și am transmis interviul la München. Din răspunsul cu bătaia „În România” s-a făcut și o știre. Tehnic, interviul nu era o reușită, dictafonul nu are un sunet de calitate, dar s-a auzit tot ce trebuit să se audă.
Spectacolul era Marian Munteanu. Imobilizat pe o targă, cu un picior fracturat, cu o mână bandajată și imobilizată, cu capul spart în mai multe locuri, Marian Munteanu vorbea greu și abia audibil. A fost ridicat cu mare grijă de un medic, imaginea era cristică. Toată spinarea lui era vânătaie lângă vânătaie. Părea a fi fost bătut metodic, aproape chirurgical, cu un ciocan de șnițele. Nici în filme n-am văzut așa ceva.
Așa arăta tânărul student și lider al Ligii Studenților din Universitate după întâlnirea cu minerii, cu reprezentanții minerilor din Valea Jiului, chemați de Ion Iliescu, un președinte pentru liniștea noastră, să facă ordine în Capitală. Depun această mărturie, deoarece în ziua de 19 iunie 1990, ziua în care împlinea 28 de ani, Marian Munteanu a fost arestat din spital pentru instigare, tulburarea liniștii publice, distrugere calificată cu consecințe grave și pentru că ar fi organizat atacurile și distrugerile din noaptea de 13 spre 14 iunie. Minciună lângă minciună!
A urmat și vestea ce rea. Șefii, toți, americanii și românii, au hotărât întoarcerea mea la München. Imediat. Cu primul avion. În 16 iunie, în avionul spre Viena, m-am întâlnit cu Antonia Radost, ziaristă la Televiziunea austriacă. Trăsese tot la Hotelul București și fusese martoră la descinderea minerilor care mă căutau. Fusese și ea frapată de faptul că mineri erau conduși de niște mineri de operetă, cu haine pre curate, prea călcate și cu pete de cărbune făcute cu creionul dermatograf. În timp ce bieții ortaci din Valea Jiului se făceau că plantează panseluțe în Piața Universității, echipe conduse de minerii Securității, machiați prost, au devastat sedile PNȚ și PNL, au găsit drumul spre redacția ziarului „România liberă” și au găsit adrese complicat de găsit și pentru bucureșteni, cum erau cele ale lui Corneliu Coposu sau Ion Rațiu.
Și eu aș fi vrut să mai rămân. Tocmai începuse să-mi placă! Uneori mă gândesc ce ar fi scris ziarele „Adevărul”, „Azi” și „Dimineața” dacă aș fi fost găsit pe Calea Victoriei cu zece mii de mărci vest-germane în buzunar!
Curioasă lume.”
***********
Radio Europa Liberă îi mulțumește doamnei Rodica Pârvu pentru amabilitatea de a pune la dispozțiile fotografiile care acompaniază acest interviu, realizate de regretatul Emanuel Pârvu în 13 și 14 iunie 1990 la București.
Facebook Forum