Războiul din Ucraina scoate la iveală un trecut istoric urât al Uniunii Sovietice. Conducerea U.R.S.S. din perioada interbelică, în frunte cu Iosif Stalin, a trasat greșit granițele interioare ale noului imperiu sovietic. Milioane de oameni de etnii diferite s-au trezit peste noapte pe teritoriul altei republici sovietice, conduși de o administrație și de oameni diferiți celor în care se aflaseră cu puțin timp înainte.
Toate acestea, sub ideea că o relație complicată a fiecărui teritoriu cu cetățenii săi îl va preveni din a-și declara independența față de U.R.S.S. Însă într-un context atât de diversificat etnic, primele tensiuni aveau să apară încă înainte de declararea independenței.
Anii ’80 au venit, iar o dată cu mișcările Glasnost și Perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov, au apărut și primele voci ce îndemnau la separarea față de Uniunea Sovietică. Doar că n-au fost una sau două - au fost zeci de voci diferite, fiecare republică sovietică cu propriile minorități etnice ai căror oameni s-au văzut captivi de-a lungul anilor pe un teritoriu străin culturii lor. Mulți dintre ei au cerut atunci separarea nu doar de U.R.S.S., ci și de statele nou formate/pe cale de formare.
Până în vara anului 1991, Gorbaciov intenționa să introducă un nou Tratat al Uniunii Sovietice, iar URSS-ul ar fi devenit astfel o confederație de state. În august 1991, 4 membri ai conducerii de stat s-au opus unei astfel de decizii politice și au inițiat o lovitură de stat. Aceasta a eșuat la doar câteva zile distanță; până la finalul anului, Uniunea Sovietică înceta să mai existe.
De atunci, cel puțin 5 republici autonome au răsărit pe teritoriul statelor nou formate, printre care Georgia și Moldova.
În Moldova, Republica Moldovenească Nistreană (sau Transnistria) a luat naștere în 1992, în urma unui scurt conflict dintre armata Rusiei și cea a Republicii Moldova. În Georgia, două regiuni autonome - Oseția de Sud și Abhazia - îi dau bătăi de cap Guvernului de la Tbilisi încă din anii ’90. Atât Moldova cât și Georgia doresc să se alăture Uniunii Europene și NATO, însă tensiunile cu regiunile respective și teama că Rusia ar putea să le invadeze le pun bețe în roate.
Thornike Gordadze, analist politic stabilit în Franța și fost ministru pentru Integrare Euro-Atlantică din Georgia, vorbește despre conflictele înghețate prezente pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, pe care le numește „conflicte care fierb”.
1. Ce vă amintiți despre adolescența și viața dumneavoastră de tânăr adult în anii ’90, imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice și câștigarea independenței de către Georgia? A fost o perioadă grea pentru Guvernul și poporul georgian atunci?
Thornike Gordadze: În anii ’90 deja plecasem în Franța, dar mereu am păstrat legături strânse cu țara mea natală. Anii ’90 au fost perioada în care au început să apară primele conflicte (post-sovietice, n.r.). Acestea erau calificate drept conflicte etnice, însă acum le putem numi mai degrabă conflicte politice sau geopolitice. Nu trebuie uitat că luptele din Abhazia, Oseția de Sud și Transnistria au început cu mult înainte ca Georgia sau Moldova să-și declare aspirațiile euro-atlantice.
În anii ’90, UE sau NATO erau absente în regiune. Chiar mai mult, atunci când U.R.S.S. s-a prăbușit, SUA și statele din Occident se temeau foarte tare de efectele prăbușirii Uniunii și formarea de noi state, așa că au încurajat Rusia să formeze legături cu aceste țări nou formate.
De exemplu, Occidentul a obligat Ucraina să semneze acest Memorandum de la Budapesta în care Kievul renunța la arsenalul său nuclear în schimbul obținerii de garanții pentru integritatea teritorială a țării.
La vremea aceea, statele din Vest erau mai preocupate de ceea ce se petrecea în Balcani – de războaiele civile din fosta Iugoslavie. În acest context, Rusia avea carte blanche (n.r. -dreptul de a face ce dorește) cu fostele state sovietice din regiune.
Dat fiindcă Rusia pe atunci era mult mai slabă decât este astăzi, singurul lucru pe care îl putea face pentru a-și păstra controlul asupra acestor foste state sovietice era să provoace conflicte pe teritoriile unde trăiau diferite minorități etnice.
Aceste conflicte, fără implicarea și provocarea directă a Rusiei, nu s-ar fi întâmplat niciodată.
2. Cum și-a schimbat Occidentul atitudinea față de aceste foste state sovietice?
Thornike Gordadze: Sincer să fiu, nu cred că această schimbare s-a întâmplat cu adevărat până de curând, pentru că nu ar trebui să uităm niciodată că Ucrainei și Georgiei li s-a interzis în mod explicit accesul la NATO încă din 2008, cu scopul clar de a liniști Rusia.
În 2008, în cadrul summit-ului NATO de la București, s-a pus problema acordării planului de acțiune pentru aderare a Georgiei și Ucrainei la alianță. Și a existat o rezistență acerbă venită din partea țărilor vest-europene – în principal din partea Germaniei, însoțită de Franța, Benelux și alte câteva țări.
Când fostele state sovietice au scăpat de sub jugul Uniunii Sovietice, s-au dus la prima organizație de apărare care le putea garanta independența și libertatea. La fiecare summit, NATO le-a refuzat constat calitatea de membru, propunând niște modalități noi de apropiere sau diferite programe de cooperare și singurul motiv din spatele acestor propuneri a fost acela de a potoli Rusia, de a evita un război direct cu Moscova.
S-a întâmplat fix opusul – Rusia a interpretat aceste decizii și politica occidentală de mulțumire a Kremlinului nu neapărat ca pe o undă verde – ci mai degrabă ca pe semnalul galben de la semafor – de a merge mai departe (cu politicile sale agresive din zonă, n.r.). Rusia a interpretat asta ca pe o recunoaștere tacită/implicită a sferei sale de influență în estul Europei. De aceea, imediat după summit-ul de la București, Rusia a atacat Georgia la doar câteva luni distanță. Apoi, în 2013-14, Kremlinul a atacat din nou Ucraina.
3. Multe dintre fostele țări din Uniunea Sovietică (precum Georgia, Moldova sau Ucraina) au pe teritoriul lor minorități etnice diferite față de grupul etnic majoritar. În acest context, țin să reamintesc de politicile lui Stalin (fost dictator al Uniunii Sovietice, n.r.) de redefinire a granițelor dintre națiunile sovietice, proces care a durat din anii 1920 până în anii ’40. Care a fost scopul trasării acestor granițe în grabă?
Thornike Gordadze: Știți, toate granițele lumii – fie că vorbim de Europa, Africa sau Asia – sunt mai mult sau mai puțin artificiale sau bazate pe diferite considerente. E foarte greu să ajungi la un consens asupra granițelor.
Dar revenind la ideea că Stalin a creat aceste granițe de unul singur, el le-a proiectat astfel încât să devină imposibilă ruptură de Uniunea Sovietică în cazul în care vreuna din țări aspira la independență. Faptul că Stalin era georgian a jucat un rol negativ în istoria Georgiei.
Stalin a fost un renegat al poporului georgian. Încă din tinerețe, s-a arătat obsedat de Georgia. A părăsit Georgia când încă era tânăr și a devenit membru al mișcării marxiste și socialiste din Rusia.
Când a devenit comisarul al Poporului pentru Afacerile Naționalităților sub conducerea lui Lenin, Stalin și-a pus în aplicare gândurile și scrierile deja existente încă din 1912 despre problema națională marxistă. Când vorbim despre Georgia, el a dorit în mod explicit împărțirea acestui teritoriu pentru a slăbi naționalismul și identitatea națională georgiană.
Așadar, Stalin s-a comportat ca un lider al statului sovietic, ca un naționalist rus și, apropos, din acest motiv, toți naționaliștii ruși, inclusiv Vladimir Putin, îl consideră pe Stalin un model demn de urmat. Nu le place de Lenin, care a dat, potrivit lui Putin, prea multă autonomie popoarelor non-ruse din fosta Uniune Sovietică. Stalin a reprezentat continuarea perfectă a politicii naționale țariste. Era un fel de nou împărat rus. Era total desprins de componenta comunistă a conducerii sale.
Deci da, aceste manipulări ale granițelor și acordarea de câteva drepturi unor etnii în timp ce pe de altă parte refuzau alte drepturi și crearea unor situații potențial explosive a fost politica perfecta ce i-a oferit Kremlinului posibilitatea de a manipula aceste grupuri etnice. Unul împotriva celuilalt.
4. Deci unul din motivele pentru care Stalin a creat astfel de conflicte înghețate a fost pentru a face imposibilă prăbușirea U.R.S.S.?
Thornike Gordadze: Da, acesta a fost probabil unul din motive. În Constituția Uniunii Sovietice exista un articol – articolul 72 al Constituției din 1977 – ce le oferă republicilor sovietice ale Uniunii dreptul de a părăsi U.R.S.S. și de a deveni independente. Dar asta a fost doar o simplă mențiune în Constituție, lipsită de vreun mecanism care să permită un proces de separare.
Nu exista niciun cuvânt nicăieri despre cum Ucraina, Georgia, Uzbekistan sau, să zicem, Lituania, putea în realitate să părăsească Uniunea Sovietică și să devină independente. Era doar o singură propoziție sau rând în Constituție despre independență. În teorie, aveau dreptul să părăsească Uniunea Sovietică, practic nu se știa cum fiindcă mecanismul lipsea.
În perioada conducerii lui Gorbaciov și ca urmare a politicii sale Glasnost, unele state sovietice – mai ales țările baltice, Armenia, Georgia, Moldova și Ucraina au ridicat pretenții cu privire la mai multă libertate și independență. Gorbaciov a organizat Referendumul despre remodelarea Uniunii Sovietice și a folosit aceste minorități (spre exemplu cele din Abhazia, Oseția de Sud – ambele regiuni din Georgia) pentru a bloca, să spunem, aspirațiile georgiene la independență.
Când Stalin era la putere, nimeni nu și-a putut imagina că aceste state vor cere vreodată să fie independente. Sub Stalin, lucrurile au fost atât de reprimate încât nu existau forte serioase care ar fi putut, știți, să ducă la dizolvarea Uniunii Sovietice.
Însă sub Gorbaciov, când problemele legate de independența statelor sovietice a devenit din ce în ce mai apăsătoare, acesta s-a folosit de minoritățile și statutele speciale ale acestor republici pentru a preveni destrămarea U.R.S.S-ului.
5. Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice, ne-am obișnuit să auzim din ce în ce mai des despre conflicte înghețate pe teritoriile fostelor state U.R.S.S. Două dintre acestea sunt cele de pe teritoriul Georgiei (Oseția de Sud și Abhazia). Cum se raportează oamenii din fosta Uniune Sovietică la aceste conflicte înghețate? Pe cine dau vina și de ce?
Thornike Gordadze: Din nou, pentru mine termenul de „conflict înghețat” nu e corect pentru că vedem că aceste conflicte nu sunt, de fapt, înghețate. Eu le numesc „conflicte care fierb”: uneori au această fază fierbinte pe care am văzut-o de mai multe ori în Nagorno Karabah, Crimeea și Oseția de Sud în 2008.
Deci conflictele astea nu sunt înghețate, ci latente, la fel ca un vulcan. Și uneori, când este în interesul geopolitic al Rusiei, pot exploda.
Deci pe cine dau oamenii vina pentru asta? Pentru majoritatea populațiilor acestor țări – dacă îi întrebați pe georgieni, moldoveni sau ucraineni – Rusia este de vină și sunt de părere că dacă Rusia nu se băga, conflictele nu ar fi avut loc niciodată.
Dacă întrebați oamenii din aceste „republici autoproclamate”, ei cred că Rusia îi protejează de naționaliștii de cealaltă parte, de majoritatea populației acelei regiuni. Nu au acces la diferite surse de informare și, practic, au adoptat narațiunea oferită de Rusia – aceea cum că Moscova îi protejează de încercările altora de a crea state independente precum Georgia, Moldova sau Ucraina.
6. În prezent există 5 conflicte înghețate răspândite pe întreg fostul teritoriu al Uniunii Sovietice – în Transnistria, în Crimeea, în Abhazia, în Oseția de Sud și în Donbas. Care sunt asemănările și deosebirile dintre ele? Și ajută aceste asemănări Kremlinul să pună paie pe foc în regiune?
Thornike Gordadze: Asemănarea cheie este implicarea Rusiei în toate conflictele, care este, totodată, și un factor decisiv – poate mai puțin în cazul regiunii Nagorno-Karabakh. Dar totuși, vedem că politica Rusiei și prezența ei militară nu mai e (în Nagorno-Karabakh, n.r.)ceea ce a fost înainte de 2020.
Există și diferențe. În cazul Georgiei, Abhazia și Oseția de Sud aveau deja un anumit statut sub Uniunea Sovietică iar preexistența autonomiei în interiorul Republicii Socialiste Sovietice Gruzină (Georgia sovietică) a ajutat cu adevărat la pornirea acestor conflicte.
În cazul Transnistriei, regiunea a fost întotdeauna puțin diferită de restul Moldovei, deoarece Transnistria făcea deja parte din U.R.S.S. când Moldova a fost devenit parte din Uniune după cel de-al Doilea Război Mondial.
Regiunile Donețk și Lugansk nu aveau un statut specific sub Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Crimeea a avut (sub Rusia sovietică).
Există diferențe minore desigur, dar rolul Rusiei în zonă este foarte important, alături de moștenirea trecutului istoric și faptul că rușii controlează informațiile, fluxurile economice și situația militară.
Aceste tactici hibride erau deja prezente încă din anii ’90. Problema a fost pur și simplu faptul că nu aveam mecanisme pentru a descrie ce se petrece în anii ’90 și la începutul anilor 2000. Vorbim de prezența ascunsă a Rusiei, de operațiunile militare cu soldați fără uniformă oficială (referință la omuleții verzi din războiul din Donbas, pornit în 2014, n.r.) care controlau securitatea din republicile autoproclamate. Comunitatea internațională nu avea instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă și nu dorea cu adevărat să fie implicată așa că a ales să descrie situațiile din zonă ca pe niște conflicte etnice în care Rusia era oarecum implicată, dar nimic mai mult.
Acum vedem că în toate conflictele din fosta Uniune Sovietică factorul cheie este Rusia și ambițiile sale geopolitice.
7. Uitându-ne la Transnistria, o regiune separatistă de pe teritoriul Republicii Moldova, în ultimele zile au avut loc mai multe incidente considerate de comunitatea internațională ca fiind operațiuni sub steag fals, menite să creeze tensiuni între Chișinău și Tiraspol. Există vreo legătură între conflictele înghețate și operațiunile sub steag fals?
Thornike Gordadze: E foarte greu de spus care sunt cu adevărat planurile Rusiei când vine vorba de Transnistria. Ceea ce știm, însă, este că Rusia încearcă să mobilizeze populația din Transnistria împotriva Ucrainei și să-i transmită indirect Moldovei că, pentru că Ucraina opune rezistență, atunci acest lucru creează probleme Moldovei. Este narațiunea pe care rușii o folosesc cu succes în Georgia.
Guvernele celor două țări (Georgia și Moldova, n.r.) au probleme similare cu teritoriile ocupate de ruși, iar în cazul Georgiei și Rusiei, nu există relații diplomatice între ele. Dar ca urmare a războiului din Ucraina, ambele Guverne ale celor două țări sunt terorizate de posibilitatea revărsării conflictului pe teritoriul lor. Iar Rusia folosește cu succes instrumentele de propagandă pentru a amenința Moldova și Georgia.
Însă dintr-o perspectivă pur militară, e greu de văzut dacă Rusia are resursele suficiente pentru a merge atât de departe încât să creeze o punte teritorială între sudul Ucrainei și Transnistria. Nu putem exclude o asemenea posibilitate, mai ales că au avut loc multe surprize încă de la începutul războiului.
8. Nimeni nu recunoaște independența Transnistriei, iar cât despre Oseția de Sud și Abhazia, există doar câteva țări care recunosc cele două guvernele separatiste. De ce ține Moscova atât de mult să aibă controlul asupra acestor teritorii, având în vedere că cel mai probabil acestea nu vor fi recunoscute aproape deloc de nicio altă țară ONU?
Thornike Gordadze: Rusiei nu îi pasă de recunoașterea primită din partea altor state. Ceea ce Kremlinul dorește este influența geopolitică și militară, perturbarea procesului de integrare europeană sau euro-atlantică a fostelor state sovietice și înlocuirea, eventual, a guvernelor din Georgia, Moldova și Ucraina cu o conducere pro-Rusia pentru ca aceste țări să nu mai fie pe placul Occidentului.
Nu este în interesul Rusiei ca aceste teritorii autonome (responsabile de conflictele înghețate, n.r.) să fie recunoscute. Spre exemplu, doar Siria, Venezuela, Nicaragua și încă vreo câteva state din Pacific recunosc independența Abhaziei și Oseției de Sud. Clar, politica Rusiei nu e aceea de a obține recunoașterea teritoriilor pro-ruse de către alte state. Nici nu le mai cere statelor ONU să le recunoască. Ceea ce dorește este pur și simplu să le controleze.
9. În 2010, ați fost în ministerul de Externe – responsabil de relația Georgiei cu Uniunea Europeană – iar în intervalul august – octombrie 2012 ați fost ministru pentru Integrarea Euro-Atlantică. Cât de dificil este să gestionezi afacerile externe ale unei țări afectate de conflicte înghețate?
Thornike Gordadze: Foarte greu, dar acum cred că nu mai e nicio urmă de îndoială cu privire la cine e agresorul din zonă. Nivelul de înțelegere din partea Occidentului cu privire la ceea ce se întâmplă în Ucraina este unul mult mai ridicat decât a fost în cazul Georgiei în 2008 sau în anii care au urmat lui 2008.
Acum, Rusia este în mod clar agresorul. Cu toate acestea, înainte de războiul din Ucraina, Occidentul nu s-a înhămat la a pedepsi sever Rusia. Vă amintiți că, în 2008, Rusia nu s-a confruntat cu nicio consecință sau nu a primit niciun fel de sancțiuni după ce a invadat Georgia. Au existat unele critici și condamnări venite din partea Occidentului, dar nu a fost adoptată o singură sancțiune serioasă împotriva Rusiei.
Dimpotrivă, administrația Obama a încercat să reseteze relațiile cu Rusia și Rusia s-a simțit atunci împuternicită. Apoi a început războiul din Siria, iar ulterior cel din Ucraina. Iar toate aceste momente de liniște venite dinspre Occident au fost considerate un semn de slăbiciune de către Rusia. O greșeală majoră din partea Occidentului pe care nu o mai comite acum și sper cu adevărat că nu ne vom mia întoarce la un moment din trecut când vom accepta agresiunile Rusiei doar din dorința de a nu ne împotrivi acesteia.
Lucrul ăsta nu mai e posibil, iar nouă, guvernului georgian, ne-a fost foarte greu să convingem Occidentul să ne înțeleagă punctul de vedere ca să fie mai ferm față de Rusia.
10. Cum v-a schimbat felul în care Occidentul a tratat Rusia în anii 2000 politicile dumneavoastră în relație cu NATO și UE?
Thornike Gordadze: Am depus eforturi colosale pentru a le explica situația și pentru a accelera procesul de integrare a Georgiei în UE și NATO. Apropo, după conflictul din Georgia, țările UE au propus un Parteneriat estic, susținut în special de statele UE din Europa de Est și Centrală. A fost un răspuns din partea UE de a integra aceste țări și a nu le abandona în mâinile Rusiei. În momentul în care Parteneriatul a fost lansat în 2009, părea că avem în sfârșit un răspuns dinspre Europa. Vest-europenii au acceptat imediat Parteneriatul.
Mai multe abordări au ieșit la iveală la nivelul Uniunii Europene. Statele din Europa Centrală și de Est, Acordurile de Asociere au fost primul pas spre aderarea la UE, în timp ce statele din Europa de Vest susțineau Parteneriatul estic, însă nu erau de acord cu statutul de membru UE.
Am continuat să ne luptăm – pe atunci eram negociatorul șef privind Acordul de Asociere – timp de mai bine de doi ani, aproximativ doi ani și jumătate, timp în care am întâlnit rezistență din partea unor țări din Occident, precum Franța sau Germania, ce se opuneau ca alte state din fosta Uniune Sovietică să se alăture Uniunii Europene. Nu și-au dorit niciodată să ia în calcul perspectiva europeană a acestor țări, pentru că se opuneau mult prea ferm extinderii Uniunii Europene, în ciuda tuturor problemelor pe care le-am avut cu Rusia. Poate pentru că întocmai aveam probleme cu Rusia, unele țări – în special cele din Europa de Vest – nu au dorit să ne includă în planurile viitoare de extindere (a blocului comunitar, n.r.).
La fel a fost și cu NATO. În NATO, argumentul folosit de Franța și Germania împotriva apartenenței Georgiei la alianță a fost ‘aveți probleme teritoriale cu Rusia, așa că nu putem permite țărilor cu probleme teritoriale să ni se alăture’. Și chiar atunci când Georgia sau Ucraina discutau despre o posibilă limitare a aplicării articolului 5 pe teritoriul controlat de guvernele ambelor țări (excluzând regiunile autonome, n.r.), răspunsul lor a fost foarte evaziv și neclar.
Din nou, a fost întotdeauna politica „Rusia pe primul loc”. Am văzut unde ne-au dus aceste politici pentru că acum cred că este prea târziu, dar consecințele acestei politici de a tăcea în fața Rusiei în urmă cu mai bine de un deceniu sunt uriașe și afectează inclusiv ceea ce se întâmplă acum în Ucraina.
11. Cât timp credeți că va mai dura până ca aceste conflicte înghețate să dispară?
Thornike Gordadze: Asta depinde de războiul din Ucraina. În cazul în care regimul de la Kiev câștigă luptele și eliberează teritoriile ocupate de armata rusă, atunci Rusia va fi din ce în ce mai slăbită, iar slăbirea influenței ei va fi resimțită inclusive în regiunile autonome din Abhazia, Oseția de Sud, Transnistria și din alte locuri.
