Sub Romanovi, comuniști și Putin, gândirea politică rusă se bazează pe trei credințe: că Rusia e diferită, că diferența este de o importanță transcendentală și că ea îi conferă Rusiei un rol unic în istoria umanități, scrie Walter Russell Mead într-o analiză din The Wall Street Journal.
Apoteoza acestui tip de mesianism a fost victoria în ceea ce rușii numesc Marele Război pentru Apărarea Patriei (al Doilea Război Mondial), care a întărit credința în unicitatea și destinul măreț al țării.
Cortina de Fier nu doar că a izolat Rusia de Occident, dar a făcut-o mai „altfel” ca niciodată, iar căderea ei a atenuat doar pentru scurt timp, în perioada Elțîn, acest sentiment.
Sărăciți și disperați după haoticii ani 1990, rușii s-au agățat de Putin, care a oferit nu doar o redresare economică spectaculoasă în primii ani, ci și reînvierea mitului naționalismului.
Putin a promis ordine și putere și, în numele lor, rușii au tolerat erodarea firavei democrații ce se născuse în 1990, s-au resemnat cu abuzul și corupția, cu încălcarea drepturilor omului.
Istoria a fost rescrisă de Putin exact ca în perioada comunistă. De exemplu, Parcul Patriot, situat în vestul Moscovei, ilustrează cum nu se poate mai bine felul în care încearcă Rusia să-și creeze identitatea istorică, alegând din ea acele bucăți care se potrivesc mitului și mesianismului.
Și pe care e bine ca rușii să și le amintească: lupta cneazului Dimitri Donskoi împotriva tătaro-mongolilor la Kulikovo, victoria împotriva la Grande Armée a lui Napoleon și, evident, Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Teroarea stalinistă lipsește. Dar comunismul este valorificat așa cum se cuvine pentru un popor care consideră în proporție de 70% că Stalin a jucat un rol pozitiv în istorie, așa cum arată un sondaj făcut de centrul Levada în 2019.
Războiul din Ucraina se află acum în centrul acestei mitologii ruse. El trebuie câștigat, pentru că numai așa visul Rusiei de a-și recupera statutul de supraputere și respectul Occidentului poate fi realizat. Nu e de mirare, deci, că aproape 80% din ruși susțin războiul.
Acum aproape trei luni părea de neconceput ca Ucraina să nu fie îngenuncheată în câteva zile. Părea de neconceput și pentru ruși, și pentru occidentali ca măreața armată să nu reușească să cucerească Kievul, să fie obligată să se retragă din fața forțelor ucrainene, să nu poată supune nici măcar Donbasul, iar cucerirea Mariupolului să aibă costuri greu de administrat.
Faptul că războiul s-a prelungit atât de mult este în sine o înfrângere. Dar realitatea este că războiul se va prelungi și mai mult, iar victoria modestă a cuceririi Donbasului este și ea iluzorie.
Indiferent cât de agresivă este și va fi propaganda, această realitate nu poate fi ascunsă rușilor: Marea Armată Roșie nu a reușit să supună mica, dar dârza Ucraiană. Un mit se destramă.
Pentru a edulcora această înfrângere, retorica nucleară a propagandei a devenit din ce în ce mai agresivă. Mesajul transmis rușilor e clar: Rusia nu poate fi niciodată înfrântă pentru că are arme nucleare. Iar dacă ar alege să nu le folosească este doar propria ei voință. Deci, chiar dacă ar pierde războiul convențional, rușii își pot conserva mitologia invincibilității. Cel puțin așa crede propaganda.
Lucrurile sunt însă mai complicate de atât, pentru că de sub cortina de sânge a războiului au ieșit la iveală adevăratele motive care stau în spatele acestei situații și pe care rușii le știu prea bine.
Nu doar din ceea ce le transmit bărbații aflați pe front - există zeci de înregistrări audio în sensul acesta - ci și din propria experiență traumatizantă cu armata. Cutremurătoarea carte a Annei Politkovskaia (jurnalista de investigație găsită împușcată în liftul blocului în care locuia, în 2006), „Rusia lui Putin”, descrie dictatura în toată oroarea ei.
„În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Odată ajuns acolo trăiești o viață de sclav”.
„Ce părere ați avea despre o armată în care într-un singur an, 2002, un batalion de peste 500 de oameni a fost ucis, nu în vreo bătălie, ci în bătaie? În care ofițerii fură tot, de la bancnotele de 10 ruble, trimise de soldaților de către părinți, până la o coloană întreagă de tancuri?” scrie Politkovskaia.
Dovezile și mărturiile prezentate în carte sunt explicația pentru ceea ce s-a văzut pe front: o armată neinstruită, prost dotată, nemâncată, fără grijă elementară față de propriii soldați, cu comandanți slabi. O armată care s-a dedat tuturor crimelor și ororilor asupra civililor pentru că așa a fost învățată.
Conștientizarea acestei realități se va impune - se înregistrează deja o serie de atacuri asupra unor comisariate militare din toată Rusia în semn de protest față de mobilizarea mascată, ba chiar și luări de poziție față de halul dotării armatei din partea unor militari și foști comandanți.
„Acum, Ucraina a făcut o gaură mare în narațiunea «măreției» Rusiei. Rusia este săracă, coruptă și autoritară, iar acum știm și că este slabă. «Măreția» Rusiei s-a prăbușit într-o vrie de crime și violuri provocate de ocupanții brutali din Ucraina. Mânjit de sângele nevinovaților și bătut în luptă dreaptă, bătăușul a fost redus la simpla dimensiune”, scrie istoricul Sergey Radchenko (profesor la Kissinger Center, School of Advanced International Studies, Johns Hopkins University din Washington D.C) în The Spectator.
Dar măreția Rusiei și invincibilitatea armatei sale s-au prăbușit în primul rând în ochii Occidentului, care de abia în acest război a putut vedea slăbiciunile ei structurale. Și NATO este însă conștient că asul din mâneca lui Putin este arma nucleară.
