„Aceasta este rețeta clară și directă de a submina o societate: dă-i o educație proastă și o să vezi rezultatele. În 30 de ani, devine o masă de manevră și o masă de sclavi”, spune Adrian Cioroianu.
Acesta susține că românii s-au „vaccinat cu această idee că educația nu ne mai ajută, că educația nu mai este o cale dreaptă spre o pâine mai albă”.
Adrian Cioroianu crede că o bună parte dintre profesori sunt, dacă îi scuturi puțin, la fel de analfabeți precum elevii și susține că aceștia sunt de vină pentru faptul că 40.000 de elevi nu s-au înscris la examenul de bacalaureat de anul acesta.
Istoricul vorbește și despre problemele administrative de la Biblioteca Națională a României: nu poate să dea afară oamenii care nu-și fac treaba, nu poate cumpăra cărți direct de la edituri, nu poate găzdui lansări de carte fără a le cere bani scriitorilor sau artiștilor. „Managerul este pus doar să semneze hârtii”, spune Adrian Cioroianu.
Principalele declarații, pe scurt:
- Despre învățământul din România: De aproape 30 de ani ne-am vaccinat cu această idee că educația nu te mai ajută. Copiii nu-și mai știu notele între ei, ca nu cumva să fie stresați. Este maniera cea mai clară de a ne autosabota. Sabotăm ideea de competiție și de meritocrație. Înainte, dacă vedeai că un coleg a luat 10, te simțeai puțin dator să îl ajungi din urmă. Acum, parcă ar fi contul din bancă, carnetul de note e secret. Din aparenta grijă față de elevi, s-a ajuns la rezultatul total opus. Elevul e tot mai bombardat, tot mai acoperit cu tot felul de activități conexe, care îi răpesc, în cele din urmă, copilăria;
- Despre cei 40.000 de elevi care nu s-au înscris la Bacalureat: Nu e vina elevilor. În cele mai multe cazuri este vina profesorilor. Acești tineri care sunt incapabili să susțină bacalaureatul au fost, totuși, elevii unor profesori. Nu-i întreabă nimeni pe profesori ce se întâmplă? Sunt o generație de eșuați? A venit peste noi o generație de eșuați, care sunt într-atât de modest mobilați încât să nu dea bacalaureatul? Sau este lipsa de motivație a profesorilor care se transformă într-o lipsă de motivare a elevului?;
- Despre analfabetismul funcțional în rândul elevilor: O bună parte dintre profesori sunt, dacă îi scuturi puțin, la fel de analfabeți. Riscul este decăderea noastră, ca societate. Nu există o rețetă mai directă în a submina o societate decât aceea de a banaliza educația, de a te mulțumi cu generații de oameni mediocru pregătiți. Asta este rețeta clară și directă de a submina o societate: dă-i o educație proastă și o să vezi rezultatele. În 30 de ani, devin o masă de manevră și o masă de sclavi;
- Despre Biblioteca Națională: Ca manager, eu nu pot să dau afară un om care stă și taie frunză la câini. Eu nu pot să cumpăr o carte direct de la editură, pentru că legea îmi cere, ca manager, să fac licitații. Și ajung să plătesc mai mult pe cărți. Dacă cineva vrea să lanseze o carte la Biblioteca Națională, trebuie să închirieze o sală, să plătească. Riscul e ca scriitorii importanți să nu îți vină. Vin autori de care n-ai auzit niciodată. Biblioteca nu rămâne cu un portofoliu consistent;
- Despre Arhivele Naționale sub tutela MAI: Ideea arhivelor în grija Internelor, trebuie să o recunoaștem, e din vechiul regim. Arhivele ar trebui să țină de Ministerul Culturii. Arhivele sunt pline de documente care ar trebui să fie la dispoziția cercetătorilor. Sunt convins că ministrul de Interne, dacă se gândește mai bine, își dă seama că simpla păstorire a arhivelor îi aduce mai multe probleme decât beneficii;
Europa Liberă: Potrivit Eurostat, doar puțin peste 6 la sută dintre români citesc cărți în mod constant. Datele BRIO arată că 42 la sută dintre elevii români sunt analfabeți funcțional. Lectura în România, în ziua de azi, o sperietoare, o necunoscută, ce a devenit?
Adrian Cioroianu: Este rezultatul direct al deprecierii statutului educației în România, de la absolut toate nivelurile, de la niveluri politice până la niveluri economice, de la divertisment până la niveluri de discurs dominant în societate. De aproape 30 de ani ne-am vaccinat cu această idee că educația nu te mai ajută. Educația nu mai este o cale dreaptă spre o pâine mai albă. Or, asta era ceea ce ne-a ținut în viață până în ‘89.
Până în ‘89, dacă nu erai dispus să faci pe politrucul sau politruca, trebuia să fii bun la școală, pentru că era ascensorul social. Școala, educația, o facultate, te scoteau puțin din lumea de mediu, te duceau la un salariu mai mare. Acum, nu mai există această idee.
Pe de altă parte, să admitem că s-a schimbat și paradigma societală, în sensul în care eu am, totuși, impresia că tinerii de astăzi sunt mai bine informați decât eram noi. Nu mai citiți, dar mai bine informați.
Am această convingere că numărul de caractere pe care un tânăr îl citește pe zi e același, fie că citea romane acum 35 de ani, fie că citește pe telefon astăzi mesaje, știri, bârfe.
O bună parte dintre profesori sunt, dacă îi scuturi puțin, la fel de analfabeți.
Europa Liberă: Care este diferența între a fi mai bine informat și a fi mai bine citit?
Adrian Cioroianu: Informația nu e cunoaștere, cunoașterea e altceva decât informația. Aș spune că generația din care eu fac parte, Revoluția ne-a prins la sfârșitul liceului sau la începutul facultății, noi aveam o bază de cunoaștere mai largă, dar cu informația stăteam foarte prost.
Pe când generația fiilor noștri, inclusiv fiul meu, stă mai bine la informație decât la cunoaștere. Și poți să porți o discuție cu ei aproape în orice domeniu, chiar dacă nu coboară în profunzimea subiectelor.
Deci, este o diferență, dar trebuie să acceptăm că există, paradoxal, și o latură, hai să zicem, o jumătate plină a acestui pahar este, totuși, informația pe care ei o stăpânesc. De multe ori, informația e putere. Și cunoașterea e putere, dar și informația e putere.
Europa Liberă: Cum priviți aceste date de la bacalaureat? Aproape 40.000 de elevi, 26 la sută din totalul celor care erau în clasa a XII-a, nu au mai dat examenul de bacalaureat, nu s-au mai înscris. E cel mai mic număr de elevi înscriși de la Revoluție încoace.
Acești tineri care sunt incapabili să susțină bacalaureatul au fost, totuși, elevii unor profesori. Sunt o generație de eșuați? Sau este lipsa de motivație a profesorilor care se transformă într-o lipsa de motivare a elevului?
Adrian Cioroianu: Explicația mea e una, pe care pot să o spun, în același timp, asumându-mi riscul de a nu fi simpatic tuturor. Nu e vina elevilor. În cele mai multe cazuri, este vina profesorilor.
Eu resping categoric povestea cu culegerea perlelor de la bacalaureat și publicarea lor. Ne distrăm toți pe ce spun elevii la bacalaureat și cât de aburiți sunt în a discuta despre literatura română. Profesorul ce face în povestea asta?
Din punctul meu de vedere, salariile mici din învățământ, lipsa oricărei motivări profesionale pentru profesori a făcut ca cei mai buni studenți ai noștri să nu intre în învățământ. Cei mai buni își găsesc de lucru în domenii mai bine plătite, astfel încât, de 30 de ani, în învățământ intră studenți mediocri, cu excepțiile de rigoare.
Evident că sunt și studenți foarte buni, din fericire, care încă mai ajung în învățământ, dar în cea mai mare parte, la cele mai multe dintre discipline, nu mai intră studenții buni în învățământ.
La Universitate, matematica, fizica, chimia, facultăți care altădată erau de top, acum își găsesc cu greu studenții. Înainte erau 10-15 pe loc, acum 35 de ani, în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Acum își găsesc cu greu studenți din cauză că învățământul e prost plătit, cercetarea la noi este cvasi inexistentă.
Pentru ce să faci o facultate de chimie? Să ajungi într-un laborator privat sau poate să pleci din țară. Tot la educație ne întoarcem.
Asta este rețeta clară și directă de a submina o societate: dă-i o educație proastă și o să vezi rezultatele. În 30 de ani, devin o masă de manevră și o masă de sclavi.
Acești tineri care sunt incapabili să susțină bacalaureatul au fost, totuși, elevii unor profesori. Nu-i întreabă nimeni pe profesori ce se întâmplă.
Sunt o generație de eșuați? A venit peste noi o generație de eșuați, care sunt într-atât de modest mobilați încât să nu dea bacalaureatul? Sau este lipsa de motivație a profesorilor care se transformă într-o lipsă de motivare a elevului? Și intrăm într-un cerc vicios.
Europa Liberă: Și de aici și analfabetismul funcțional.
Adrian Cioroianu: Sigur că da. Iertați-mă, dar, să știți că o bună parte dintre profesori sunt, dacă îi scuturi puțin, la fel de analfabeți.
Europa Liberă: Care credeți că este principalul risc dacă România va continua să pună accent pe a fi informat și mai puțin pe cunoaștere?
Adrian Cioroianu: Riscul este decăderea noastră, ca societate. Nu există o rețetă mai directă în a submina o societate decât aceea de a banaliza educația, de a scădea importanța educației și, până la urmă, de a te mulțumi cu generații de oameni mediu pregătiți, mediocru pregătiți, mai bine zis, pentru că media nici nu știu unde se află acum.
Noi avem elevi de top, avem elevii care nu știu să silabisească numele sau ajung în facultăți fără să scrie bine limba română. Unii mai termină și facultățile, ca să nu mai vorbesc de cei care intră în imensa poveste a doctoratelor, cu povești și cu probleme.
Deci, asta este rețeta clară și directă de a submina o societate: dă-i o educație proastă și o să vezi rezultatele. În 30 de ani, devin o masă de manevră și o masă de sclavi.
Europa Liberă: O Românie educată, de când, domnule Cioroianu? Ni se tot promite o nouă lege a educației. Consilierul prezidențial Ligia Deca spunea recent că vom înjumătăți acest procent al elevilor analfabeți funcțional până în 2023.
Adrian Cioroianu: E greu de spus. Eu le urez succes. Ligia Deca e o doamnă admirabilă alături de care sunt complice. Dar vă spun deschis că eu am avut un sentiment de neliniște încă de acum 20 de ani, când Andrei Marga ajunsese ministrul Educației.
La nivelul anului 1999 sau 2000, înainte de acele alegeri, era încă președinte Emil Constantinescu, Andrei Marga era ministru și a început o mare operă de reformare a învățământului pe mai multe planuri, care mergeau de la modificarea curriculumului până la modificarea sistemului de manuale.
Aduceți-vă aminte, ‘98, ‘99, manualele opționale versus manual unic. Eu eram asistent de facultate la Istorie. Domnul Marga mi-a făcut propunerea de a intra în structura ministerului ca subsecretar de stat la învățământ. L-am refuzat cu eleganță pentru că eram într-un doctorat în Canada, dar am avut o strângere de inimă, căci nu eram convins că ceea ce trebuie în acel moment este o reformă a învățământului.
Învățământul cred că a fost unul dintre puținele domenii în timpul regimului comunist care se bazau efectiv pe meritocrație. Dacă scoteam din învățământul comunist partea asta de ideologie, de spălare a creierului, de cultul personalității, păstram sistemul clasic, noi aveam un sistem clasic. Era sistemul anilor ‘20, ‘30.
Copiii nu-și mai știu notele între ei, ca nu cumva să fie stresați. Este maniera cea mai clară de a ne autosabota, pentru că noi, de fapt, sabotăm ideea de competiție și de meritocrație.
Implanturile comuniste erau de suprafață. Aveam profesori, în cea mai bună parte, ei înșiși erau rezultatul unei meritocrației.
În anul ‘88 sau ‘89, când am devenit student, erau 13 pe loc la istorie. Nu mai vorbesc ce era la Drept, ce era la Medicină, ce era la Arhitectură, unde erau 25-40 pe loc.
Iertați-mă, dar competiția este singurul mijloc prin care pot să cern pe unul mai bun de unul mai puțin bun.
Or, toate reformele care au urmat, în mod paradoxal, au plecat de la ideea că elevul este supraîncărcat. Trebuie ajutat să nu fie surmenat.
Și am ajuns într-o realitate penibilă, în care elevii de liceu, pentru bacalaureat, învață pe de rost comentarii la limba română, ceea ce este rușinos. Cred că orice profesor de limbă română din liceu, astăzi, plânge de indignare, dar nu are ce face.
Copiii din clasa a 6-a, a 7-a, încep meditații. Deci, după ce că au ore nenumărate pe zi, mai fac sâmbăta și duminica meditații. Toate astea, după o succesiune de reforme care au vrut să elibereze orarul copiilor, nu s-a eliberat nimic.
Au fost încărcați cu ore din ce în ce mai multe, la care se adaugă afterschool, la care se adaugă meditații, la care se adaugă tot felul de gadgeturi imaginate de părinți, care, la rândul lor, nu mai au timp. Poate, părinții de acum nu mai au programul fix, standard, al părinților generației mele, care știau că la ora 4 - 4.30, erau acasă.
Cred că prea multele reforme nouă ne-au stricat. Dacă ar fi fost o reformă în acești 30 de ani, am fi văzut-o. Nu am văzut nimic. A fost o succesiune de miniștri, toți bine intenționați. N-am niciun fel de îndoială. Andrei Marga a fost bine intenționat. Daniel Funeriu a fost bine intenționat. Toți cei care au lucrat pe parcurs sunt convins că au fost bine intenționați.
Am ajuns în situația în care să nu mai dăm teze, cum spunea domnul ministru Cîmpeanu. Copiii nu-și mai știu notele între ei, ca nu cumva să fie stresați, ideea că îți pierzi personalitatea dacă nota ta e cunoscută. Este maniera cea mai clară de a ne autosabota, pentru că noi, de fapt, sabotăm ideea de competiție și de meritocrație.
Înainte, dacă vedeai că un coleg a luat 10, te simțeai puțin dator să îl ajungi din urmă. Acum, parcă ar fi contul din bancă, carnetul de note e secret, în timp ce părinții îi bombardează cu telefoanele pe profesori să le dea note mari copiilor, să-i mai asculte o dată.
De ce? Pentru că am ajuns la concluzia că nu mai există examene, luăm notele din anii precedenți, ca nu cumva, în ziua examenului, să se piardă.
Din aparenta grijă față de elevi, s-a ajuns la rezultatul total opus. Elevul e tot mai bombardat, tot mai acoperit cu tot felul de activități conexe, care îi răpesc, în cele din urmă, copilăria.
Europa Liberă: Facem drumul invers? La 30 de ani de la Revoluție, România este în picaj, în loc să crească..
Adrian Cioroianu: Nu mă feresc să o spun. Din punctul meu de vedere, calitatea educației, astăzi, este sub cea din anul 1989-1990. Media generațiilor de studenți, cred eu, este sub media de acum 30 de ani, ca să nu mai spun că, între timp, am renunțat și la ideea de examen.
Apariția învățământului privat în maniera în care a apărut... Eu sunt pentru învățământ privat, dar cum vă explicați că, la nivel de licee, învățământul privat e de top, iar la nivel de facultăți, învățământul privat a fost o afacere prin care oameni, care nu ar fi intrat niciodată la o facultate, s-au umplut de diplome, de atestate pe care și le pun în CV-uri, ca să pară educați, în condițiile în care realitatea e cu totul alta.
Europa Liberă: Suntem la Biblioteca Națională, vorbim despre educație, vorbim despre lectură. Explicați-ne de ce Biblioteca Națională nu poate organiza lansări de carte decât contracost? De ce Biblioteca Națională nu poate cumpăra cărți direct de la edituri?
Adrian Cioroianu: Managerul în România, în general, nu e deloc încurajat. Ideea de manager, care pe mine mă și distrează puțin, pentru că, în afară de acest cuvânt englezesc, noi n-am luat și esența cuvântului.
Ca manager, eu nu pot să dau afară un om care stă și taie frunză la câini. Eu nu pot să cumpăr o carte direct de la editură, pentru că legea îmi cere, ca manager, să fac licitații. Și ajung să plătesc mai mult.
Managerul unei instituții de stat, cum ar fi Biblioteca Națională a României, e un fel de director, adică acum zece ani te chemai director. Ceea ce făceai era de fapt același lucru.
Ca manager, eu nu pot să dau afară un om dacă nu își face treaba, deci nu pot să-l dau afară. Ca manager, nu pot să îl mut pe un om care poate stă și taie frunză la câini într-un post, nu poți să-l muți în alt loc unde ai avea nevoie, decât cu consimțământul respectivului.
Altfel, managerul este pus doar să semneze hârtii, în rest, pentru o mutare a unui angajat dintr-o parte în alta îți trebuie consimțământul. Dacă o faci fără consimțământ, te trezești cu un proces pe care îl pierzi de cele mai multe ori.
Un manager nu este deloc încurajat, de fapt, să aducă activități într-o instituție din care ar câștiga instituția, ar câștiga cei care frecventează instituția, în speță, în cazul meu, cei care intră în Biblioteca Națională sau ar câștiga, în ultimă instanță, și statul.
Să vă dau un exemplu. În condițiile în care intenționam să fac o cafenea literară în Biblioteca Națională, am spații, pot să o fac, dar biblioteca nu rămâne cu nimic. Adică, toți banii se duc la Ministerul Finanțelor.
Și atunci toată lumea m-a sfătuit ca mai bine să nu ne legăm la cap, pentru că, de fapt, ne creăm o problemă, din perspectiva faptului că închiriem unui privat, să zicem, că vine să deschidă o cafenea. Noi facem o cafenea literară, dar omul nu ne dă nouă banii, nici măcar cotă parte din bani nu poți să oprești, se duc la Ministerul Finanțelor.
În schimb, tu vei avea grijă, lună de lună, să-i aduci aminte omului că are să-ți dea atât pentru gaze, lumină, omul poate mai întârzie și dintr-un foc nu câștigi nimic, doar îți creezi o problemă în plus.
Eu nu pot să cumpăr o carte, dacă dumneavoastră sunteți o editură, eu nu pot să cumpăr o carte direct de la dumneavoastră. Nicio bibliotecă la noi nu poate să cumpere o carte de la o editură sau de pe un site, de pe Amazon, pentru că legea îmi cere, ca manager, să fac licitații.
Să vă dau un exemplu. Una dintre cele mai citite reviste din România, din ultimii 40-50 de ani, este Magazin istoric. Avem lunar numere care ne vin prin obligația tuturor publicațiilor de a trimite exemplare la noi.
Dar, pe lângă aceste numere care ne vin automat, noi mai cumpărăm unele pentru că vin mulți cititori care vor să citească în fiecare lună Magazin istoric. N-o pot cumpăra de la editor, n-o pot cumpăra de la chioșcul de ziare, unde e 8 lei 50. Eu trebuie să fac licitații și, de regulă, o cumpăr cu 10 lei 50.
Dacă cineva vrea să lanseze o carte la Biblioteca Națională trebuie să plătească. Riscul e ca scriitorii importanți să nu îți vină. Vin autori de care n-ai auzit niciodată. Biblioteca nu rămâne cu un portofoliu consistent.
Europa Liberă: Adică plătiți mai mult.
Adrian Cioroianu: Adică plătesc mai mult, pentru că de-asta e licitația. De unde te-ai aștepta că, poate, prin licitație, obții un preț mai bun. Aiurea! De cele mai multe ori obții un preț mai mare cu ceva.
Nu mai vorbesc de cărțile de colecție pe care le luăm, pentru că noi mai luăm de pe piața liberă occidentală și cărți de referință, unele dintre ele costă sute de euro, albume, cărți de mare calitate, care trebuie să fie într-o bibliotecă respectabilă.
Nu le poți cumpăra. Eu nu o pot cumpăra de pe Amazon sau de la editura respectivă. Trebuie să fac licitație și evident că plătesc în plus. De ce? Pentru că asta cere, asta spune legea. Dintr-o hipercorectitudine, nu îmi dau seama.
Poate că, într-adevăr, este și vina noastră, pentru că ar trebui, la nivelul bibliotecilor din țară, să facem un demers comun. Eu sunt convins că am găsi parlamentari care să ne înțeleagă și care să discute, să medieze o relație între noi și Ministerul Finanțelor, să înțeleagă că această aparentă corectitudine dată de licitații, de fapt, înseamnă prețuri mai mici pentru tot felul de achiziții, unele dintre ele mărunte, nu vorbim de sute de mii de euro aici, vorbim de câteva reviste, dar noi plătim mai mult.
Și, în fine, ca să vedeți de ce această solidaritate la nivelul bibliotecilor nu prea există, deși avem o asociație națională a bibliotecilor care funcționează bine. Dar, ce surpriză, fiecare bibliotecă depinde de altcineva.
Biblioteca Națională depinde de Ministerul Culturii, Biblioteca Centrală Universitară de Ministerul Educației, bibliotecile județene depinde de autoritățile locale și, uite-așa, fiecare mulge de unde poate, fiecare așteaptă, noi ne bucurăm ori de câte ori Ministerul Culturii ne dă bani. Le mai cerem, mai negociem. De cele mai multe ori ne-am înțeles. Asta bănuiesc că se întâmplă la toate aceste niveluri.
Dar o paradigmă sau un protocol în care să funcționăm cu toții nu există. Noi ne descurcăm fiecare dintre noi, dar un protocol de funcționare a bibliotecilor în România, o lege a bibliotecilor în România, nu găsim.
Europa Liberă: Dacă cineva vrea să lanseze o carte la Biblioteca Națională trebuie să plătească?
Adrian Cioroianu: Dacă cineva vrea să lanseze o carte la Biblioteca Națională trebuie să închirieze o sală, să plătească sau să imaginez eu un artificiu prin care să organizăm o conferință, astfel încât să îi dai omului posibilitatea să vină să vorbească despre cartea lui și pe cât posibil să nu plătească bani.
Am avut tot felul de cazuri. Unii cu care m-am asociat, am făcut conferințe astfel încât să nu fie puși în situația de a închiria o sală, alții care pur și simplu mi-au închiriat săli așa, în disperare de cauză, pentru că voiau să-și organizeze lansări la Biblioteca Națională.
Primind multe mesaje că era iarba crescută în devălmășie în jurul Bibliotecii Naționale, am organizat o clacă, dar am organizat-o cu strângere de inimă, pentru că nu era pământul meu. Ministerul Culturii trebuie să facă licitație pentru a tăia fânul de pe pământ.
Care e riscul? Riscul e ca scriitorii importanți să nu îți vină. Un scriitor important nu vine să-ți închirieze o sală să-și lanseze o carte la tine.
În schimb, vin autori de care ai auzit sau n-ai auzit niciodată sau artiști, pentru că același lucru este valabil și pentru pictori și pentru artiștii plastici.
Sunt nume mai cunoscute sau mai puțin cunoscute care își închiriază o sală, organizează vernisaje, își găsesc un amic critic literar care vorbește despre pânze, despre creație și se consumă totul în două săptămâni. Dar, biblioteca nu rămâne cu un portofoliu consistent.
Deci, asta iarăși face parte din aceste prevederi care nu îți dau posibilitatea să faci o selecție. Gândiți-vă dacă ar veni un scriitor cunoscut latino-american sau vine laureatul Nobelului pentru literatură pe anul 2021. Trebuie să-mi închirieze o sală ca să-și lanseze o carte.
Europa Liberă: Ce ați transmite Guvernului, Ministerului Culturii, Ministerului Finanțelor?
Adrian Cioroianu: Ministerul Culturii știe, la Guvern bănuiesc că unii știu, unii nu știu. Le-aș transmite, pur și simplu, nevoia unui dialog aplicat și pragmatic în a separa, în a vedea toate nuanțele dintre alb și negru.
Pentru că, la noi, legea te obligă într-o logică binară, drept care oamenii se tem. Oamenii spun “domne, decât să-mi bat cuie în talpă, mai bine nu fac nimic, stau liniștit că nu risc nimic”. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă încerci să faci ceva, te gândești oare e bine, oare nu e bine?
Imaginați-vă situația pe care am avut-o în această primăvară, început de vară. Terenul din jurul bibliotecii nu aparține bibliotecii. Este dat de Primăria Sectorului 3 Ministerului Culturii, dar Ministerul Culturii nu are o structură administrativă. Biblioteca are o structură administrativă, dar noi nu controlăm nici terenul, nici parcarea.
Toată lumea vorbește de parcarea de la bibliotecă. Parcarea de la bibliotecă nu depinde de bibliotecă. Anul trecut s-a produs aici, chiar sub geamurile mele, nu eram eu încă director, s-a produs un accident de muncă. Doi oameni au murit în vara anului trecut și se spunea de accidentul de la Biblioteca Națională, pământul nefiind al Bibliotecii Naționale.
Primind multe mesaje că era iarba crescută în devălmășie în jurul Bibliotecii Naționale, am organizat o clacă, dar am organizat-o cu strângere de inimă, pentru că nu era pământul meu.
Europa Liberă: Ca să taie fânul.
Adrian Cioroianu: Ca să taie fânul. Până la urmă, sigur că Ministerul Culturii ne-a sărit în ajutor, dar Ministerul Culturii trebuie să facă licitație pentru a tăia fânul de pe pământ, pentru că cei de la primărie, la cinci metri de noi tund peluzele, efectiv la cinci metri în fața bibliotecii tund peluzele, dar în jurul bibliotecii, nu.
Parcarea este plină de mașini care nu au nimic în comun cu Biblioteca Națională și noi nu putem pune bariere, măcar să câștigăm niște bani. De ce? Pentru că e în administrarea Ministerul Culturii, dar Ministerul Culturii nu poate câștiga bani.
E o situație datorată faptului că, probabil, niciodată nu au stat conducătorii acestor instituții la masă și sunt convins că am ajunge la o concluzie.
Numai banii din parcarea de câteva sute de locuri de lângă Biblioteca Națională pe mine m-ar ajuta să subvenționez căldura sau curentul sau curățenia din bibliotecă și așa mai departe.
Europa Liberă: Vreau să vorbim, domnule Cioroianu, și despre accesul la informație. Potrivit G4Media, decanul Facultății de Istorie de la UBB Cluj-Napoca cere ca Arhivele Naționale să iasă de sub tutela Ministerului de Interne. Mai mulți istorici au semnat o scrisoare prin care protestează împotriva deciziei administrative adoptate de Arhivele Naționale ale României. Se limitează, practic, accesul liber și neîngrădit la documentele ce fac parte din Fondul Arhivistic Național. Care e riscul?
Adrian Cioroianu: Riscul e real. Și decanul de la Cluj și decanul de la București, toți colegii istorici pe care îi cunosc, a fost o petiție cu zeci de nume căreia mă alătur, pentru că evident că susțin această idee.
Uitați de unde pleacă toată această încurcătură. În toate țările cu care nouă ne place să ne comparăm, în speță țările din Uniunea Europeană, există un triunghi, biblioteca națională, arhivele naționale, muzeele naționale. Repet: biblioteci naționale, arhive naționale, muzee naționale.
În acest triunghi, informația trebuie să circule, cu cât mai liberă, cu atât mai bine pentru stat. La noi, fiecare ține de altcineva. Bibliotecile țin fie de diverse ministere, fie de autorități locale. Muzeele, la fel, unele naționale țin de cultură, altele locale țin de primărie.
Ideea arhivelor în grija Internelor e din vechiul regim. Arhivele ar trebui să țină de Ministerul Culturii. Arhivele sunt pline de documente care ar trebui să fie la dispoziția cercetătorilor.
Iar ideea arhivelor în grija Internelor, trebuie să o recunoaștem, e din vechiul regim. Arhivele ar trebui să țină tot de Ministerul Culturii. Arhivele ar trebui să țină de Ministerul Culturii, pentru că, odată cu cernerea timpului, toate aceste arhive devin documente pentru cercetare.
Evident, arhiva Ministerului de Externe să țină de Ministerul de Externe, arhiva primăriilor, dacă sunt capabile să țină fiecare arhiva lor. Dar, de regulă, la noi, toți, inclusiv ministerele sau primăriile își trimit arhiva către Arhivele Naționale, care, dintr-o inerție, au rămas în grija Internelor.
Legea ar putea fi foarte ușor aplicată referitor la accesul care să fie îngrădit, pe nu știu, pe ultimii 30 de ani, să aplicăm și noi norma europeană, că nu putem fi mai mai catolici decât Papa. Simplul fapt că depinde de Interne nu-i asigură… secretul e mai bine păzit pentru că ține de Interne. Nici pe departe!
Legea e aceeași, și dacă ar ține de Ministerul Culturii, la fel ar fi, la fel de bine păzit, pentru că te apără legea, nu te apără Ministerul de Interne.
Deci, explicația e plecată dintr-o inerție care plasează arhivele la Interne. De ce la Interne? De ce nu la Educație? De ce nu la Cultură? Adică vorbim de militarizarea pe care am moștenit-o din vechiul regim, care înțelegem că avea motivele lui să se teamă de curiozitatea publică, dar atunci erau documente secrete, acum documentele secrete sunt la locul lor.
Arhivele, totuși, nu sunt pline de documente secrete. Arhivele sunt pline de documente care ar trebui să fie la dispoziția cercetătorilor. Deci, aici s-a produs această fractură.
Este o inerție din care oamenii nu vor să iasă. Eu sunt convins că ministrul de Interne, dacă se gândește mai bine, își dă seama că simpla păstorire a arhivelor îi aduce mai multe probleme decât beneficii.
