Cutremurul din 6 iunie cu o magnitudine de 5,2 din apropierea municipiului Arad şi cele din judeţul Gorj din luna februarie - cele mai mari au avut magnitudini de 5,2 şi 5,7 - au alertat sute de mii de români.
Seismele au fost resimţite „foarte puternic” în localitățile din zona epicentrului, cu o intensitate de 7 grade (pe scara Mercalli modificată) şi chiar peste acest nivel în cazul cutremurului celui mai mare din Gorj.
Cutremurele din Gorj au fost resimţite şi în judeţe precum Alba, Cluj, Sibiu, dar şi în Serbia şi Bulgaria.
Cel petrecut la 24 de kilometri de municipiul Arad, zilele trecute, a fost resimţit cu o intensitate „puternică”, de 6 grade pe scara Mercalii modificată, atât în oraşul reşedinţă de județ, cât şi în Timişoara, dar şi în Cluj, Oradea, precum şi în Serbia şi Croaţia.
Chiar dacă ambele zone sunt cu istoric seismic cunoscut, în special în cea din Gorj, activitatea seismică era un slabă, potrivit specialiştilor.
În cazul Gorjului, seismele au avut loc la scurt timp după catastrofa din Turcia, unde cele două cutremure de 7,8 şi 7,7 din februarie au dus la moartea a peste 57.000 de persoane şi rănirea a peste 120.000 (bilanțul include și Siria).
Atât cutremurele din Gorj, cât şi cel din Arad au fost cutremure de suprafaţă: adâncimi de sub 15 kilometri, respectiv sub 10 kilometri.
„Magnitudinea măsoară tăria, puterea unui cutremur, mai exact energia eliberată în focar (în locul de producere a cutremurului în interiorul solului). Dacă adâncimea este mică, energia asta se consumă pe un volum relativ mic şi atunci pe suprafața pământului apare intensitate mare. Scara care măsoară această intensitate este însă una subiectivă, măsoară cum e perceput cutremurul de oameni şi cum sunt afectate clădirile”, explică profesorul universitar Ioan Pop, de la Universitatea Tehnică din Cluj, specialist în protecţia seismică a clădirilor.
Cutremurele amintite din ţară nu pot fi asemănate cu cele din zona Vrancei, una atipică în regiune, prin faptul că în România seismele cu magnitudine mare se produc de regulă la adâncimi mari şi pot afecta puternic zone extinse, cum s-a întâmplat de pildă la cutremului din 4 martie 1977, a adăugat acesta.
Ioan Pop a participat el însuşi, în '77, la expertizarea efectelor post cutremur în Brăila, zonă de asemenea puternic afectată, iar ulterior în Bucureşti, unde s-a înregistrat majoritatea covârşitoare a celor peste 1.500 de persoane care şi-au pierdut viaţa.
Într-un interviu acordat Europei Libere, profesorul Ioan Pop vorbeşte despre cele mai expuse clădiri în faţa cutremurelor, cât de sigure sau nu sunt blocurile noi în faţa cutremurelor, dar şi despre cât de imprevizibile sunt seismele.
El a explicat că, potrivit legislaţiei în construcţii, imobilele sunt proiectate în funcţie de valorile de vârf ale acceleraţiei terenului, diferenţiate pe zonele ţării, în funcţie de istoricul seismic al acestora.
După 1977, aceste valori au fost actualizate constant şi „oferă o marjă suficientă de siguranţă” pentru ca structurile construcţiilor să nu fie afectate. În schimb elementele nestructurale, obiectele din imobil, pot suferi avarii.
1. Europa Liberă: Care sunt cele mai expuse imobile în faţa unui cutremur precum cele resimţite în Gorj şi Arad?
Ioan Pop: În primul rând, calcule la acţiunea cutremurelor s-au făcut metodic, în special după 1970 şi mai ales după cutremurul din 1977.
Trebuie precizat că magnitudinea unui cutremur de fapt măsoară tăria, puterea unui cutremur, energia eliberată în focar. Este o scară logaritmică, în timp ce intensitatea cutremurului este ceea ce se resimte la suprafața terenului.
Or, evoluţia în scările de intensitate seismică din România corelată cu scara magnitudinilor Richter a trecut prin foarte mulţi paşi.
De exemplu, la Arad, intensitatea rezultată din acceleraţia seismică este cotată azi la 0,2 din acceleraţia gravitaţională (0,2g) în urma unui cutremur (calcul care trebuie respectat la proiectarea clădirilor, n.r.), de trei ori mai mare decât cea care era conform zonării seismice stabilită în 1978.
Deci putem discuta de o intensitate seismică de V (moderat) spre VI (puternic), nu mai mult. În consecinţă, intensitatea resimţită la Arad este departe de calculul pe care îl facem astăzi la proiectarea clădirilor.
Cele mai expuse sunt clădirile construite înainte de 1977, de atunci până acum s-a mărit de două ori acceleraţia (luată în calcul în normele de proiectare ale construcţiilor, n.r.).
Sigur că nicăieri pe plan mondial nu pot să refaci tot fondul construit, cheltuielile sunt enorme. În orice ţară din lume, când apare un cutremur cu o valoare mult mai mare decât a fost evaluată, vor apărea probleme mai mari sau mai mici în comportarea clădirilor.
2. Europa Liberă: Care este soluţia pentru protejarea clădirilor vechi în faţa unui cutremur?
Ioan Pop: Soluţia este să consolidăm tot ce este clădire mai veche, dar efortul financiar este enorm. Vedem că şi în Bucureşti, din clădirile cu bulină roşie - cu risc seismic 1 - s-au consolidat doar câteva, din cele care au fost evaluate, că sunt multe care nu au fost evaluate.
Fie că au fost avariate, sau sunt proiectate sau ne-proiectate după norme, nimeni nu îşi poate asuma răspunderea că la un viitor cutremur nu vor avea probleme.
Şi în Italia, la cutremurele recente au avut probleme foarte mari la clădirile vechi. Foarte expuse sunt clădirile din zidărie, la care se folosea mortar de var. Acum nu folosim decât mortar de ciment şi sigur degradarea în timp este o problemă, vibraţii, trafic, toate le supun la reducerea rezistenţei în timp.
3. Europa Liberă: După anii 2000 am asistat la un boom imobiliar în România, cu construcţii realizate inclusiv de către persoane fizică. Prezintă suficientă siguranţă aceste construcţii?
Ioan Pop: În mod normal, orice proiect are drept cerinţă esenţială verificarea condiţiei de rezistenţă de către un verificator atestat. Acest lucru trebuie respectat.
După aceea, urmează partea în care există un program de control, pe şantier, din care o parte o face proiectantul şi la unele faze de execuție participă și Inspecţia în Construcţii.
Dacă toate aceste faze s-au respectat, înseamnă că acest proiect a fost pus în practică corect şi rezultatele trebuie să fie corecte.
Orice proiectant, orice verificator de rezistenţă, ei răspund de rezistența clădirii, de structura clădirii. Nu răspund dacă acțiunile (seismice, n.r.) au fost mai mari decât cele prevăzute în normele de la acea etapă.
Dacă el o făcut o proiectare la acceleraţie gravitaţională 0,2g şi apare un cutremur la acceleraţie de 0,3g, el nu mai răspunde de clădirea aceea, că nu are cum. El este răspunzător de normele aplicate la acel moment.
4. Europa Liberă: Sunt normele anti-seism aplicabile azi la proiectarea construcţiilor sau blocurilor noi din România suficient de „acoperitoare”, oferă ele o marjă suficientă de siguranţă locatarilor?
Ioan Pop: Nicăieri în lume nu sunt „acoperitoare” suficient, nu în sensul de a speria oamenii, ci într-un sens normal. Orice clădire are o durată de exploatare, având o durată de exploatare, la momentul în care aceasta s-a terminat, în mod normal de clădirea aceea nu se mai răspunde, ci ar trebui în mod normal consolidată la noile norme, ca să o poţi utiliza în continuare.
În România a fost cutremurul în 1977 şi suntem în anul 2023. Durata de exploatare a unei clădiri, inclusiv blocuri, de foarte multe ori este 50-70 de ani. Orice proiectant poate să proiecteze o clădire care să reziste la un cutremur cu o perioadă de revenire la 500 de ani (unul foarte puternic, n.r.).
Asta înseamnă să măreşti acceleraţia seismică foarte mult, adică probabilitatea că apare un cutremur de mare magnitudine. Nicăieri în lume nu se merge însă pe un asemenea principiu, pentru că cererile de investiţii sunt foarte mari şi apare problema aceasta a eficienţei economice.
5. Europa Liberă: Există şi metode mai inovative de protejare a clădirilor în faţa seismelor?
Ioan Pop: Noi mergem pe sistemul acesta în care legăm clădirea de teren cât mai bine. Dar sunt sisteme moderne, de altfel cu brevete de peste 100 de ani, care încearcă să desprindă clădirea de teren cât mai bine, cu tot felul de sisteme de izolare seismică, disipatori de energie ș.a.m.d.
S-au aplicat şi la noi la consolidarea Arcului de Triumf (consolidat după o metodă folosită în Japonia, ţară expusă la cutremure de magnitudine mare, n.r.) dar şi la alte câteva imobile.
Toate presupun încă cheltuieli mai mari decât cele obişnuite şi pe plan mondial sunt doar aproximativ 11.000 de clădiri izolate seismic astfel. Deci e o problemă a viitorului, încă, dar poate că în cazul unor clădiri, precum spitalele publice, ar trebui încetul cu încetul să ajungem acolo.
Poate că nu întreaga clădire, dar sunt elemente de clădire care ar putea fi protejate.
În zonele cu seismicitate ridicată, ar trebui să se pună mult mai multe probleme legate de elementele nestructurale, de instalaţii; probabil că treptat se va merge şi la noi pe sistemul acesta de avertizare şi ieşire din funcţiune a instalaţiilor în caz de cutremur.
Sunt provocări care se discută la nivel mondial. Orice noutate în construcţii, întrucât investiţiile sunt destul de ridicate, se aplică mai greu.
6. Europa Liberă: Să luăm o situaţie ipotetică. Te muţi într-un bloc nou dintr-un oraş precum Arad sau Timişoara, unde există un istoric seismic, dar pe care nu îl putem compara cu cel al Vrancei, de pildă. Te expui unui risc suplimentar, în cazul unui cutremur de intensitate puternică?
Ioan Pop: În mod normal, nu. Ce pot să apară (sunt) niște fisuri în pereţi nestructurali; nu suntem obişnuiţi ca în ţările expuse mai des la cutremure să fixăm mobilierul. Inclusiv în spitale, punem totul pe masă, calculatoare puse pe birouri, care în timpul unui cutremur poate că o să cadă. Nu se întâmplă la sistemele structurale.
Dar trebuie precizat că noi nu proiectăm clădirile la valoarea acțiunii seismice, ci la o valoare redusă de 4-5, chiar de 7 ori.
Dacă presupunem că o clădire nu lucrează liniar, ci ne-liniar, asta înseamnă că putem accepta o deplasare de la un nivel (etaj, n.r.) la altul şi de 6-7 centimetri. La zece niveluri înseamnă undeva la 70 de centimetri... Dacă ne imaginăm o deplasare de 5-6 centimetri, nu pot să rămână pe masă nişte obiecte; asta dacă s-ar produce un cutremur la nivelul de proiectare.
În mod normal, dacă construcţiile sunt verificate, proiectate, urmărite, structurile lor trebuie să prezinte siguranţă.
Ce nu e foarte lămurit este faptul că inginerii structurişti răspund de structură, dar sunt discuţii destul de mari legate de elementele acestea nestructurale, pereţi despărţitori, tâmplării, aici sunt probleme mai mari sau mai mici. Dar structura de rezistenţă este verificată.
7. Europa Liberă: În Turcia, la un cutremur de magnitudine şi intensitate foarte mari, blocurile acelea au căzut pur şi simplu la pâmânt. Cum se explică?
Ioan Pop: Acolo s-a pus problema că nu au fost aprobate să fie date în folosinţă, ci s-au dat în folosinţă ca urmare ale unor hotărâri de Guvern (trimitere la amnistia pe care regimul Erdogan ar fi oferit-o constructorilor, deşi oficial legislaţia fusese înăsprită, n.r.).
Cei care au proiectat nu au fost de acord să îşi dea avizul pentru ca structura să fie luată în folosinţă.
Când se face recepţia finală, proiectanţii dau un aviz final că acea clădire a fost executată corect. Dacă nu a fost executată corect, nu îşi dau avizul, acea clădire trebuie expertizată, vine un expert şi constată care sunt problemele. Aşadar sunt nişte paşi, dacă nu se respectă asta e deja altceva.
De multe ori sunt situaţii când blocuri care nu au recepţia finală sunt date totuşi în folosinţă şi omul merge şi se mută acolo.
În mod normal însă, cei care cumpără un apartament ar trebui să cunoască un pic legislaţia şi nu ar trebui să intre în acel apartament până nu există recepţia finală, de aprobare a clădirii.
Nota redacției: O lege din 2019 interzice mutarea locatarilor într-un imobil care nu a avut recepţia finală.
8. Europa Liberă: Cum ar trebui să reacţioneze cineva în momentul în care simte că se clatină locuinţa, se mişcă obiecte chiar, poţi lua un astfel de şoc doar ca pe ceva trecător?
Ioan Pop: Dacă noi ne imaginăm că un cutremur din aceasta de suprafață durează 15-20 de secunde, ce poate face un om în acest interval? Dacă stă la casă să iasă, afară, dar cu grijă să nu îi cadă un coş de pe casă în cap sau ţiglă de pe acoperiş.
De foarte multe ori victimele s-au produs din ieșirea din clădire, evacuarea clădirii și pe urmă au căzut în tot felul de elemente din pereți despărțitori. Cel mai bun lucru este să aibă o zonă din aceasta, o masă mai trainică, să intre sub masă, să îşi prevadă o modalitate de acţiune.
În ţările bântuite de cutremure mai dese, toată lumea are niște mijloace de apărare, cât de cât, învață inclusiv copiii de grădiniță, cum să se comporte în timpul unui cutremur. La noi este un site, dar nu îl citeşte nimeni.
Într-o ţară expusă la cutremure la şcoală ar trebui să înveţe elevii, profesorii, cum să se comporte.
9. Europa Liberă: Evenimentele recente ar trebui să ducă la o conştientizare mai mare, în materie de cum reacţionezi la efectele resimţite ale unui cutremur?
Ioan Pop: În mod normal ar trebui să existe un sistem de educație pe această temă. Toată lumea așteaptă un viitor cutremur mare, care nu știu cât va fi de mare, pentru că în prezicerea cutremurului nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Sigur că există niște cicluri de repetare, dar este foarte relativ. În România au fost în 1940, 1977, apoi cel din 1986 şi cel din 1990 şi 2005, dar ultimele două au fost moderate înspre mare.
Nu ştim cum se va direcţiona unda seismică. În 1940, cei peste 1.000 de oameni care au decedat au fost în special zona Focşaniului. În Bucureşti a căzut blocul Carlton şi au murit cam 100 de oameni.
Galerie foto | Cutremurul din 1977. Dezastrul din care România nu a învățat nimic
Dacă ne raportăm la 4 martie 1977, în zona Focşani au fost victime mai degrabă izolat, cei mulţi din cei peste 1.500 de oameni care au murit au fost în Bucureşti, cu o răspândire foarte puternică nord-sud, simţită şi la Zimnicea.
După acel cutremur, a doua zi dimineaţa am plecat la Brăila, am stat vreo două-trei luni, apoi la Bucureşti vreo şase luni.
Erau foarte imprevizibile reacţiile oamenilor, erau clădiri care nu au suferit avarii şi oamenii nu mai doreau să se întoarcă în ele. Erau clădiri foarte avariate şi oamenii nu voiau să plece din ele.
Comportamentul e foarte diferit, a fost foarte greu să îi lămurim pe cei care se puteau întoarce să se întoarcă şi pe ceilalţi să îi faci să părăsească blocul respectiv.
10. Europa Liberă: Cât de suprinzătoare, îngrijorătoare pot fi aceste fenomene apărute în Arad, Gorj?
Să nu uităm că în urmă cu mai mulţi ani (2012) a fost un cutremur de suprafaţă la Timişoara, au mai fost şi în zonele de la sate, unde au mai căzut acoperişuri (în urma unor cutremure din anii '90 şi din 2002, n.r.). Sunt zone care sunt active sau mai puţin active.
Nu sunt îngrijorătoare. Pentru zonarea seismică a teritoriului, toate clădirile care se proiectează nu ar trebui să aibă probleme. Clădirile vechi, care s-au proiectat după alte standarde, pot avea probleme, dar asta se întâmplă şi la un vânt puternic, nu?
Din păcate evoluţia niciodată nu se ştie, prezicerea viitoarelor cutremure nu se poate face nicăieri în lume.
Dacă ne uităm la cutremurul din 4 martie 1977, faţă de cel din noiembrie 1940, a avut caracteristici complet diferite. Chiar dacă magnitudinea a fost cam aceeaşi, dar modul de transmitere a undelor seismice a fost complet diferit. 4 martie 1977 a făcut ravagii şi în Zimnicea, și în Iaşi.
Pe plan mondial nu se ştie exact, mişcările plăcilor tectonice sunt complet dezordonate, chiar dacă toată lumea ştie că se mişcă.
Ion Pop (80 de ani) este profesor universitar, fost decan al Facultăţii de Construcţii din Universitatea Tehnică Cluj. Este co-autor al mai multor volume de inginerie seismică şi a fost membru în comisii naţionale de protecţie seismică a clădirilor. A participat la expertizarea pe teren a cutremurului din 1977.
Profesorul Ioan Pop despre zonele seismice ale României
„Avem zona seismică Vrancea, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina, Făgăraşul, Sudul, Dobrogea, care apar pe harta seismică.
Hărţile de zonare seismică au evoluat, prima hartă cu o astfel de zonare pe teritorii a fost după 1977, dar în istorie se ştiau.
Seismele făgărăşene, de până la 6 pe scara Richter, sunt cunoscute în istorie cu perioadă de revenire cam la 100 de ani.
Cele două zone (Gorj şi Arad) sunt zone care au avut istoric seismic, numai că nu era cunoscut foarte bine cât erau magnitudinea şi intensitatea seismică.
În schimb, cutremurele acestea de suprafaţă pot să producă pagube locale.
Pe măsură ce staţiile de înregistrare au început să înregistreze şi-au îmbunătăţit hărţile de zonare.
Pe măsură ce înregistrările apar şi Institutul de Fizică a Pământului atenţionează, se modifică hărţile de zonare. Peste tot în ţară s-au ridicat parametrii la care se proiectează clădirile.
De exemplu, pentru Cluj se calcula în 2006 o acceleraţie seismică de 0,08g în 2023 suntem la 0,1g. În Bucureşti se proiecta în 1970 la 0,15g, acum se proiectează la 0,30g.
În zonele foarte populate măreşti gradul de intensitate seismică, pentru că pericolul de a avea multe accidente creşte.
Gradul de intensitate nu este chiar întotdeauna corelat cu magnitudinea cutremurului care influenţează zona. Totdeauna unde este o zonă foarte populată, unde numărul de clădiri e foarte mare, oferi o marjă de siguranţă mai mare.
Cutremurele din Arad şi Gorj nu au nicio legătură, ca specific, cu cele din Vrancea. Acolo discutăm de adâncimi de peste 70 de kilometri, 100-140 de kilometri.
Un cutremur de magnitudine mare în Vrancea poate influenţa întreg teritoriul României, fiind la adâncime mare; dacă are o magnitudine 7 şi ceva se resimte pentru că transmite undele seismice pe o suprafaţă foarte mare”.
