La microfon e Vasile Botnaru, autorul şi prezentatorul emisiunii duminicale Punct şi de la capăt. Pentru că e miez de vară, e păcat să nu profităm de privilegiul de a ne lua o vacanţă. Asta ar însemna, întâi de toate, să facem loc, pe agenda noastră încărcată cu subiecte politice, unor teme zise „de vacanţă”. Iată de ce astăzi am să îi cedez locul meu de gazdă a emisiunii lui Lucian Ştefănescu, cel care vă invită să luaţi trenul Orient Express, unul imaginar fireşte. Pentru că este vorba despre numele trupei conduse de Harry Tavitian, cel despre care „International Herald Tribune” scria, acum două decenii, ca este cel mai important jazzman român contemporan.
Harry Tavitian are peste 40 de ani de carieră artistică, aproape 20 de albume şi mii de concerte în România şi în străinătate. De altfel, a evoluat de două ori şi la Chişinău. Împreună cu trupa sa „Orient Expres” a concertat recent la Praga, în cadrul ediţiei de vară a Festivalului culturii ceho-germane-evreieşti „9 porţi”, dedicată anul acesta culturii evreieşti din România.
Harry Tavitian este un exemplu perfect al convieţuirii dintre doua entităţi aparent opuse: avangarda şi traditionalismul. Cum se poate asta, care e simbolistica numelui trupei sale actuale, „Orient Express”, şi câteva întâmplări amuzante din cariera sa artistica, în interviul pe care pianistul român de jazz i l-a acordat lui Lucian Stefanescu, înainte de concertul de la Praga.
Europa Liberă: Proiectul tău din anii 1980, cele două discuri scoase la Londra, a fost un eveniment pentru lumea jazzistică din România, pentru că foarte rar un muzician român reuşea în anii aceia, din motive bine cunoscute, să scoată un album în Occident. Cum ai reuşit? Cum ai făcut?
Harry Tavitian: „La fel cum poeţi, scriitori îşi scoteau manuscrise, romane, poeme şi aşa mai departe. Prin diverşi preteni, cunoştinţe, ce reuşeau, care plecau în Occident să-şi scoată lucrările, materialele. La fel şi noi am reuşit cu benzile acestea. Le-am trimis la Leo Records, care era o casă de discuri particulară a unui evreu din Rusia, Leo Feigin, emigrat în Londra şi care îşi făcuse această casă de discuri independentă. El scotea numai jazz de avangardă, şi iniţial numai cu jazzmen ruşi, în special cu Ganelin Trio, Ganelin Chekasin-Tarasov. Apoi a început să scoată şi cu alţii. Şi Anatoli Vampilov a scos acolo, înainte să-l cunosc eu, în 1990. Apoi Sașa Alexandrov; erau mulţi muzicanţi ruşi, cărora Leo Feigin le scotea discuri. Apoi el a început să se extindă şi să fie atent şi la mişcarea de avangardă din celelalte ţări comuniste. Şi aşa am intrat şi noi în atenţia lui.
Am reuşit să scoatem nişte benzi din ţară, să i le trimitem. Au ajuns benzile la el şi le-a ascultat. I-au plăcut foarte mult. Mai ales că era un jazz cu amprentă puternică românească şi în acelaşi timp de avangardă. Le-a scos. A scos în 1985 „Orizonturi/Horizons” şi în 1986 „Suita Transilvană”. Astea două au fost cu Corneliu Stroe. După aceea a început să se afle în ţară de discurile astea. Sigur, cunoscătorii, publicul nostru ştia de ele.
Dar a început să afle Securitatea şi m-au chemat imediat să mă întrebe, cum au apărut discurile astea. La care am spus, bineînţeles, că nu ştiu cum au apărut. Că tehnica de astăzi, ştiţi şi Dumneavoastră, cât este de avansată, cu un microfon aşa de mic oricine te poate înregistra din sală. Eu ştiu cine a înregistrat din sală? Nu ştim cum au apărut discurile. Dar pe ei îi interesa, în primul rând, dacă nu am bani afară, în Occident, fiindcă discurile se vând acolo şi am în afară bani, în bănci din Occident. Şi i-am liniştit. Şi chestia este, cum să spun, că discuţiile erau destul de civilizate, aşa. Şi, în general, cel puţin asta era impresia mea şi cred că aşa a şi fost, că mă cam credeau ce le spuneam.
Eram destul de convingător şi le spuneam: domnilor, staţi liniştiţi, că muzica asta nu o cumpără nimeni. Sunt câţiva nebuni, pe care, un critic destul de sofisticat din România, care nu prea mă agrează pe mine prea mult, o numeşte „muzică pentru intelectualii perverşi”. Aşa spune: „Tavitian face muzică jazz pentru intelectualii perverşi”. Ei, exact aşa este muzica aceasta. Sunt câţiva, staţi liniştiţi că nu au vânzare discurile astea, că nu sunt disco, ce era atunci la modă pe atunci, să se vândă în mii şi mii de exemplare. Staţi liniştit, nu am nici... Şi am pus punct la toată chestia asta, discuţia asta, care nu a durat prea mult, în felul următor: le-am spus, asta ce e drept nu o spun acuma prima oară, a mai apărut în presă în România, că dorinţa mea nu este să scot discuri în Occident. Eu vreau să scot discuri în România, la mine în ţară.
Iar dosarul meu de la Electrecord era unul foarte gros. Aveam multe cereri, dar Electrecord-ul avea în plan pe vremea ceea, în anii 80, un disc de jazz pe an. Ăsta era planul Electrecordului. Şi nici discul ăsta de jazz pe an nu apărea în fiecare an. Şi în fiecare an Electrecordul venea la Sibiu, la Festivalul internaţional de jazz şi se făceau şedinţe cu şefii de cluburi de jazz, cu organizatorii de festivaluri, de concerte şi cu şefii Electrecordului. Şi toţi spuneau: domnule, de ce nu scoateţi la Electrecord, compania noastră de discuri. Uitaţi-vă, ce e aici la festival, la Sibiu nu mai avem loc. Sala are 700 de locuri şi sunt 3.000 de oameni în sală. Iar jos în hol, în foaier, ştii sala, ai fost, în fiecare an erai acolo, ne cunoaştem de atuncea. În ultimii ani, după 1985, până jos în foaier, în holul de jos, televiziunea a montat monitoare, fiindcă şi holul de jos era arhiplin şi stătea lumea. În sală nu mai era loc, şi se uitau la monitoarele de jos, care arătau ce se întâmpla pe scenă. Aşa, deci vedeţi ce e în sală? Vedeţi cum se bate lumea? Discurile s-ar vinde ca pâinea caldă, de ce nu scoateţi? Păi, nu, ştim noi, că nu se vând... Nu, nu reuşeam să-i convingem cu nimic.
Dosarul meu de la Electrecord… ani de zile aveam cereri la Electrecord ca să scot discuri, care bineînţeles că nu ieşeau. Şi le-a spus băieţilor, zic, mergeţi şi verificaţi. Şi au verificat, şi au văzut cu punct cu virgulă că tot ce le-am spus era adevărat și că dorinţa mea este să scot discuri aici. Eu nu vreau să scot discuri în Occident. Şi cu asta, zic, aş vrea să pun punct. Zic, dacă puteţi să mă ajutaţi în sensul ăsta, v-aş fi profund recunoscător. Şi ştii care-i culmea? A fost un disc. În 1988 a apărut, East-West Creative Combinations. A fost al treilea disc. Imediat după 85-86, au apărut cele două de la Londra, şi în 88 a fost al treilea LP. Astea erau LP-uri toate, nu erau CD-uri. „East-West Creative Combinations”, care a apărut în România, dar nu la Electrecord. Tu ştii vreo altă casă de discuri? Nu!
Ei, a fost o casă de discuri fantomă. Deci, pe label-ul discului era eticheta Leader Jazz Records, deci o casă fantomă. Şi ăsta a fost singurul disc care a apărut la Leader Jazz Records, care nici măcar nu exista de fapt. Discul tot la Electrecord a apărut, bineînţeles. Acolo s-a procesat, acolo s-a făcut. Discul, mai concret, era concertul nostru de la Festivalul de jazz de la Costineşti, din 1988, din iulie sau august. Şi discul a apărut în octombrie. Şi eu sunt convins, că a fost lucrătura lor. După ce le-am spus eu – dacă mă puteţi ajuta… băieții s-au dus băieţii, au verificat. Mi-a spus chestia asta cineva de acolo, după revoluţie. Aşa. Zice, am fost, am verificat Harry, nu ştiu ce, că între timp ne împrietenisem. Şi am văzut, că tot ce ai spus era adevărat şi atunci ne-au spus şefii noştri, că normal, noi discutam cu tine, dar noi raportam mai sus. Şi şefii noştri au spus: da, domnule, băiatul ăsta merită, face artă românească, domnule. Noi avem, vă rugăm să aveţi grijă de el. Noi, menirea noastră, a Securităţii române, este să protejăm patrimoniul românesc, iar dânsul este un obiect de patrimoniu, domnule.”
Europa Liberă: Iată cum ai convins nişte securişti să devină nişte „intelectuali perverşi”.
Harry Tavitian: „Aşa. Şi zice – noi apărăm patrimoniul românesc, iar Dumneavoastră sunteţi un patrimoniu, aşa că noi trebuie să vă protejăm pe Dumneavoastră. Zic: da, domnule, vă mulţumesc. Şi aşa apărut discul ăsta. „East-West Creative Combinations”, recitalul de la Costineşti din 1988. Eram în cvartet, eu cu Corenlie Stroe, la tobe, şi cu doi nemţi, culmea, nemţi din RFG, Republica Federală Germană: Hans Kumpf, la clarinet, şi Reinhart Hammerschmidt la contrabas. A fost şi un recital, asta în altă ordine de idei, extraordinar. Am fost într-o mână extraordinară. În fine...”
[…]
