Biserica Ortodoxă Română (BOR) a venit cu un regulament mai strict al spovedaniei, în urma cazului Visarion Alexa, iar în cazul preotului Calistrat Chifan, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a avut mai multe ieșiri publice prin care a sancționat în termeni duri derapajele acestuia.
Ulterior, Arhiepiscopia Iașilor - căreia i se subordonează Calistrat Chifan, preot la mănăstirea Vlădiceni - a decis că acesta nu mai poate sluji cât durează ancheta penală demarată împotriva sa după ce a agresat fizic o femeie în curtea lăcaşului de cult.
Prin aceste două reacții, BOR a părut că se potrivește cu vremurile și înțelege să sancționeze derapajele slujitorilor săi.
Să fie acesta momentul unei schimbări de paradigmă la nivelul Bisericii Ortodoxe din România? Să fi conștientizat Biserica Ortodoxă responsabilitatea sa față de modul în care sunt tratate femeile atât de slujitorii ei, cât și în viața personală - la care preoții au acces atât prin taina sfântă a spovedaniei - cât și prin sfaturile și îndrumările pe care le pot oferi femeilor abuzate de soții lor?
Va fi dispusă Biserica să-și schimbe atitudinea față de abuzurile din biserici sau, de ce nu, să nu mai cauționeze abuzurile casnice pe principiile seculare ale ideii că femeia trebuie să fie supusă bărbatului?
Resorturi de demult, dar deloc uitate
Mărturiile documentare din secolele XVII și XIX arătau că, în societatea tradițională românească, fundamentată pe stereotipuri care țin de apartenența la un anumit sex, femeia era considerată inferioară bărbatului, iar subordonarea ei față de acesta era cât se poate de firească.
Documentele din secolul XVII (Îndreptarea legii și Cartea românească de învățătură) au consacrat inferioritatea femeii față de bărbat, lipsa ei cvasitotală de drepturi și obligația de fi supusă cu totul bărbatului, arată muzeografa Roxana Deca, de la Muzeul Olteniei Craiova („Oltenia. Studii şi comunicări. Etnografie. Vol. XII/2004”).
„Cartea românească de învăţătură”, de la 1646, consfințea că „femeia iaste mai proastă decât bărbatul” prin „neputința și slăbiciunea firei” ei. Iar Pravila lui Coresi (1581) și Pravila de la Govora (1640) consfințeau supremația bărbatului în cadrul familiei și comunității tradiționale.
Acoperirea celei din urmă scrieri era națională, pentru că un exemplar a fost tipărit pentru Țara Românească, cu o prefață a mitropolitului Teofil, și un altul pentru Ardeal, cu o prefață a mitropolitului Ghenadie al Ardealului. O mare parte din cuprinsul pravilei îl ocupau dispozițiile religioase, alături de cele de drept civil.
Aceștia au fost, așadar, termenii în care s-au conturat și consacrat rolul și portretul femeii în societate și raporturile sale cu bărbatul în viața privată, după cărțile de învățătură și pravilele bisericești. Pravila de la Govora a reprezentat o lucrare de referință pentru dogma bisericii ortodoxe autohtone.
Dezicerea de învățăturile vechi
Pentru sociologul și teologul Ionuț Mavrichi, cazurile Visarion și Calistrat sunt doar spețe individuale și „în niciun caz o expresie a poziției Bisericii”, care s-a dezis de „practicile de Ev Mediu” statuate în Pravila de la Govora, de exemplu, unde era stabilit și chiar recomandat ca bărbatul să-și bată nevasta și sancțiunile pentru femeie dacă răspundea agresiunii.
„De practicile acelea care vin din Evul Mediu Biserica s-a dezis, nu mai există în învățătura Bisericii așa ceva”, spune Ionuț Mavrichi. Biserica „nu a formulat vreodată vreo învățătură care să diminueze statutul femeii față de bărbat”, punctează teologul.
Nu la fel de „deziși” par să fi fost, însă, părintele Calistrat Chifan și preoții din curtea mănăstirii care au asistat impasibili la derapajul său de o violență năucitoare chiar și pentru lumea mirenilor, cu atât mai mult pentru cea a unor duhovnici, aplecați mai ales către cele spirituale și îngăduitor-creștine.
De altfel, întrebat de jurnaliști dacă regretă derapajul său, după ce și-a lovit enoriașa după ceafă cu o violență atât de mare încât a trântit-o la pământ, Calistrat și-a justificat agresiunea cu o expresie din cultura populară, expresie perpetuată cu totul eronat din cea creștină, spunând că „bătaia e ruptă din rai”.
Bătaia nu este „ruptă din rai”, dar „bătaia a apărut când omul s-a rupt din rai”
Loviturii preotului se adaugă limbajul folosit la adresa femeii: o „măciucă nemăritată”, „isterică” și cu „deviații” de comportament.
De fapt, legătura forțată dintre bătaie și rai se datorează perpetuării greșite a expresiei, iar cea aflată la origini reflectă exact contrariul: căderea omului în fața răului prin accesarea violenței.
Expresia corectă, dar perpetuată greșit cultural, din neînțelegerea subtilităților pildelor oferite de Biblie, este „bătaia a apărut când omul s-a rupt din Rai”. Adică opusul a ceea ce a ajuns acum să însemne expresia, ceea ce ridică semne de întrebare și asupra culturii religioase a celui care trebuie că este duhovnic multor femei abuzate.
Or, ceea ce a perpetuat Calistrat prin faptele și vorbele sale este, de fapt, exact pravila strămoșească, cea de la Govora, de care teologul Ionuț Mavrichi spune că Biserica Ortodoxă s-ar fi dezis și care, nu doar că permitea, dar chiar sfătuia articularea femeii și supunerea sa voinței violente a bărbatului.
„Una dintre cele mai grave căderi pe calea creștină este violența, agresarea fizică și verbală asupra aproapelui, uciderea lui fie doar și în efigie. Violența de orice fel este opusul iubirii și al roadelor sale”, spune Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
„În cheie creștină, lovirea, rănirea, abuzarea oricărei ființe umane este agresarea lui Hristos Însuși, al Cărui chip trebuie întrevăzut pe chipul oricărui om ivit în fața noastră”, a punctat Bănescu într-un comentariu făcut pentru Europa Liberă cu privire la episodul respectiv dar mai ales la greșita înțelegere a „raiului” violenței de către preotul Calistrat.
Lipsa oricărei referiri empatice față de victime
La momentul producerii derapajului preotului de la Vlădiceni, Biserica Ortodoxă contemporană a răspuns prin replica aceluiași purtător de cuvânt al Patriarhiei, despre care s-a comentat la momentul respectiv că ar fi mult prea doctă și subtilă față de gestul grosolan al preotului Calistrat.
Făcând evidentă trimitere la postura de influencer a preotului Calistrat, o vedetă a rețelelor de socializare, Bănescu a spus atunci că vedetismul, asemeni violenței de orice fel, reprezintă ratări ale vocației pastorale, făcând și un portret în tușe extrem de dure influencerului de altar Calistraat.ro.
„Vedetismul, grobianismul, fachirismul verbal cu aer sapiențial, violența de orice fel, incultura laică și teologică instalate în mediul clerical/ monahal sub masca 'conservatorismului' de mahala xenofobă și filetistă, reprezintă tot atâtea ratări ale întâlnirii cu vocația pastorală, dar mai ales cu creștinismul însuși”, a spus reprezentantul BOR.
Declarația purtătorului de cuvânt a fost făcută în limitele pe care le impune descentralizarea, pentru că Biserica Ortodoxă Română nu mai este de mult un tot centralizat, în care derapajele să poată fi îndreptate de la centru, așa că intervenția Patriarhului poate fi cel mult una decorativă, mai mult de mesaj decât de intervenție propriu-zisă.
De altfel, acesta este și motivul pentru care anchetarea și sancționarea lui Calistrat a fost făcută de eparhia de care aparține, cea a Iașilor.
Ceea ce reproșează Bisericii teologul Ionuț Mavrichi, sociolog și psihoterapeut, fost consilier la Patriarhie, este lipsa empatiei față de victimă.
El spune că în ambele cazuri de agresiune din partea unor clerici împotriva unor enoriașe se aștepta ca Biserica să facă referire empatică la victime.
„Chiar dacă ancheta va fi dovedit că cei doi clerici sunt nevinovați, prima referire, în opinia mea, trebuia să fie la victime și la disponibilitatea de a sta la dispoziția lor cu asistență spirituală, psihologică sau de altă natură în cazul în care este bineînțeles nevoie”, spune el.
Cu toate acestea, el crede că Biserica se poziționează corect și că „instanțele individuale”, adică cei doi clerici, ambii cu o foarte bună imagine în rândul enoriașilor, multiplicată cu ajutorul rețelelor de socializare și a internetului, nu trebuie generalizate și nu sunt reprezentative pentru clerul ortodox din România.
Pîrvulescu: Sexistă, tributară dogmei, inaptă de schimbare, conservatoare și conservată în beneficii
Politologul Cristian Pîrvulescu are, însă, îndoieli că Biserica Ortodoxă din România va fi capabilă să-și facă un examen de conștiință după cele două cazuri de abuz asupra femeilor, cu descindere chiar din rândul clerului rău.
Spre deosebire de teologul Ionuț Mavrichi, el crede că tocmai sancțiunile verbale împotriva celor două derapaje ale clericilor sunt individuale și nu reprezintă nici pe departa biserica în întregul ei, care s-a afirmat până acum mai degrabă precum Calistrat.
„Nu cred că o va face nici de data aceasta, pentru că a fost promotoare a unor viziuni absolut sexiste în ceea ce privește poziția femeii. Și, chiar dacă purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a fost critic la adresa acestor comportamente, este vorba doar de reacții individuale și nu de un proces colectiv”, spune politologul.
De altfel, la scurt timp după declarația sa, Bănescu a fost ținta unui atac de o virulență ieșită din comun, în care i s-a cerut demisia.
Pîrvulescu aduce în sprijinul convingerii sale, că BOR este incapabilă de schimbare, reacția pe care a avut-o, în timp, și față de alte provocări care i-au trecut pragul: legate de colaborarea cu extrema dreaptă în perioada interbelică, de homosexualitatea din biserică sau de compromisurile și de complicitatea cu puterea comunistă.
Politologul spune că un astfel de proces de schimbare ar putea exista doar dacă societatea românească ar face presiuni în această direcție.
„Așa cum se întâmplă în cazul Bisericii Catolice sau a Bisericii Anglicane, dar nu în cazul bisericilor ortodoxe, nici în România, nici în alte părți, nici în societăți în care dezbaterea este ceva mai vie, cum este societatea greacă.”
Pentru el, Pravila de la Govora nu reprezintă nici pe departe un text atât de îndepărtat de contamporanul BOR, așa cum crede teologul-sociolog Ionuț Mavrichi. Dimpotrivă.
„Ce înseamnă ortodoxie? Înseamnă menținerea tradiției, iar tradiția este a dogmei în general, conservarea dogmei. Iar dogma spune că femeia este inferioară bărbatului. Ceea ce vor susține foarte multă vreme”, spune Pîrvulescu.
De aceea, spune politologul, „până când credincioșii nu vor face propria lor revoluție culturală și nu vor obliga Biserica să se adapteze, nu se va întâmpla lucrul acesta.”
Timp în care, remarcă Pîrvulescu, Biserica Ortodoxă va pierde permanent credincioși în favoarea cultelor neoprotestante, unele mai deschise, altele, dimpotrivă, conservatoare. „Iar acesta este, deja, un simptom al incapacității sale de a ține pasul cu societatea, în urma căreia a rămas cu siguranță.”
Dovadă a incapacității bisericii ortodoxe autohtone de a se reforma o reprezintă, în opinia sa, și Legea cultelor, care a mai adăugat doar una pe lista cultelor recunoscute, față de perioada comunistă.
„În perioada comunistă erau 17 culte recunoscute. Acum sunt 18. Adică a avut 'o toleranță extraordinară' față de greco-catolici cărora li s-a permis să existe, dar care au avut toate obstrucțiile posibile, atât din partea Bisericii Ortodoxe, cât și din partea oficialităților pentru a se dezvolta.”
El spune că Biserica a ratat și momentul 1989, când nu e existat acel curent capabil să aducă schimbarea, că „s-a temut puțin în preajma anului 2007 de consecințele aderării la Uniunea Europeană, după care s-a adaptat masiv și a preluat toate ideile conservatoare.”
Or, cei doi preoți, Visarion și Calistrat Chifan, nu sunt altceva decât exponenți ai acestei aripi conservatoare, care „nu au abandonat-o nicio clipă și nici nu sunt dispuși să o facă foarte curând”, spune Pîrvulescu.
În opinia sa, contrar aparențelor, în interiorul bisericii există, ca și acum 150 de ani, un cler democrat și o oarecare cerere pentru democratizare, dar adevărata rezistență vine chiar din zona înalților prelați. Pentru că aceștia nu sunt selectați dintre preoți, ci dintre călugări, „protejați în mănăstirile lor și bine finanțați de la bugetul de stat și de la bugetele private” și care „nu au niciun fel de presiune să se schimbe.”
„Dimpotrivă, tendințele lor conservatoare sunt foarte puternice”, spune Pîrvulescu, iar ceea ce încearcă, de fapt, actuala conducere a Bisericii este să păstreze un echilibru între moderați și ultraconservatori, fără ca între aceștia să fie lăsat un spațiu cât de mic liberalismului.
