Astfel, după cum amintește profesorul Schmitt, armata română este vinovată de genocid împotriva evreilor, iar BOR a eșuat să se modernizeze după 1989.
Armata și Biserica Ortodoxă Română au avut roluri importante în perioada epidemiei de coronavirus. Spitalele cu probleme în care virusul a făcut ravagii au fost date pe mâna militarilor. Spitalele militare, care s-au dovedit slabe, n-au fost însă trecute sub medici civili. BOR a încercat inițial să se opună măsurilor de izolare, apoi le-a acceptat, iar înainte de Paști a negociat de-a dreptul cu politicienii excepții, pe care doar președintele Klaus Iohannis le-a putut opri.
Oliver Jens Schmitt s-a născut la Basel, în Elveția, are 46 de ani, este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena și preşedintele Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe. A scris despre fascismul în Europa de Est, despre societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, despre evoluţiile socio-culturale în spaţiul balcanic albanez şi despre istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Cunoaște aproape toate limbile vorbite în spațiul balcanic și est-europen. Au fost traduse în limba română, la editura Humanitas, Corneliu Zelea Codreanu-Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ (2017) și România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie (2018)
Europa Liberă: Pe fondul crizei de coronavirus din România s-au remarcat două instituții importante pentru ultimul secol: Biserica și Armata. Credeți că Armata și Biserica Ortodoxă pot defini gradul de modernizare al țării?
Oliver Jens Schmitt: „Poate în mod negativ – Biserica pentru că a eșuat să se modernizeze după căderea comunismului. Ca instituție a rămas stâlpul unui conservatism, care, din păcate, nu are nicio legătură cu conservatismul de tip occidental. Ceea ce încearcă să conserveze e în primul rând o poziție de putere, pe care a păstrat-o în perioada comunistă când ierarhia a căzut sub controlul absolut al Partidului Comunist Român și a colaborat cu regimul. Biserica de astăzi, cel putin la vârful ierharhiei, oglindește în bună măsură situația de dinainte de 1989. Pe de altă parte, Biserica e mai mult decât înalta ierarhie: în diaspora, unde preoții au mult multă libertate de acțiune, spiritul critic e uneori mai dezvoltat decât în țară.
În ceea ce priveste Armata, într-o democrație stabilă ar trebui să fie invizibilă ca forță politică. Statele unde Biserica și Armata sunt considerate de cetățeni cele mai de seama instituții suferă de obicei de o democrație lacunară și sunt caracterizate de o mentalitate autoritară – mă refer la dictaturile postbelice din Grecia, Spania, Portugalia și din multe țări din America de Sud, adică țări care se aflau în proces de dezvoltare, care s-au modernizat, cel puțin în ceea ce privește statele europene, doar după căderea dictaturii militare și după retragerea bisericii ca forță politică dominantă și care le oferea dictatorilor un fundament ideologic”.
Europa Liberă: Unii intelectuali cu mare priză la public au insistat la începutul crizei epidemice, că oamenii ar trebui, potrivit tradiției, să se împărtășească folosind aceeași linguriță mizând pe faptul că enoriașii sunt apărați de credință. De asemenea, înalți prelați ai BOR au cerut la sfârșitul lunii februarie, când epidemia devenise prezentă și în România, continuarea slujbelor. Au existat apoi insistențele BOR de dinaintea sărbătorilor de Paști. Se teme BOR că-și pierde importanța în această perioadă în care lumea pare să se schimbe? Cum vedeți acest peisaj?
Oliver Jens Schmitt: „Și alte biserici ortodoxe au reacționat în mod asemănător, adică ignorând o realitate pe care nimeni nu poate să o conteste. Din punct de vedere teologic, s-ar putea ridica intrebarea dacă atitudinea, pe care o descrieți nu e în legatură cu vorba lui Hristos, Matei, 4,7: „Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”? în Serbia, Milutin Knezevic, episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Valjevo, a murit ca victimă a Covid-19. Pe de o parte, tradiția liturgică e un element central și prețios al ortodoxiei, pe de altă parte, aceeași tradiție ortodoxă cunoaște căi subtile pentru adaptarea la realitățile care se schimbă. Inflexbilitatea arătată la începutul crizei oglindește acest conservatism la care m-am referit mai sus. În multe state ortodoxe, credincioșii nu înțeleg poziția dură a ierharhiei. În perioada sărbătorilor pascale, trebuie să ne amintim care a fost mesajul, apelul principal al credinței creștine – nu păstrarea oarbă a tradiției – Hristos însuși a rupt cu tradițiile. Biserica trebuie să fie aproape de credincioși, să ajute - ceea ce mulți preoți fac deja – și să le facă oamenilor viața mai ușoară, într-o perioadă pe care fiecare o resimte cu mare presiune”.
Europa Liberă: În Ungaria, iliberalul Viktor Orban a anunțat în a doua fază a crizei instituirea managementului militar la spitale, în România, militarii au fost scoși pe stradă în București, fără nicio explicație, iar mai târziu doctorii militari au fost trimiși în mai multe spitale pentru a rezolva crize. De ce credeți că militarii au mai mare autoritate sau credibilitate decât civilii profesioniști?
Oliver Jens Schmitt: „Atunci când statul civil e slab și nu se bucură de mare credibilitate și încredere, ca în cazul României, și dacă acest stat are o tradiție democratică fragilă și o moștenire autoritară, atunci mulți cetățeni vor avea tendința de vedea în armată o soluție în situații de criză. Evident, chiar și Elveția și-a mobilizat armata și trupele speciale pentru a ajuta spitalele, dar e vorba despre o armată a cetățenilor – nu a fost mobilizată o entitate militară efectivă, ci cetățeni în uniformă cu o anumită pregătire profesională. Simpla prezență a uniformelor pe străzi constituie, în cel mai bun caz, un ajutor pentru poliție - dacă armata e pregatită pentru o asemenea utilizare. Mobilizarea medicilor militari într-o situație de criză mi se pare potrivită. De asemenea, dacă poliția e suprasolicitată în menținerea securității, armata poate interveni, în cazul în care constituția prevede așa ceva. Dar, iarăși, ne punem problema stabilității structurilor civile – în principiu, poliția ar trebui să fie în stare să rezolve conflicte de genul pe care îl descrieți.”
Europa Liberă: În sondaje credibilitatea Armatei a crescut la aproape 90%, fiind pe primul loc printre instituțiile din România, la același nivel la care era în anii 90, când în proximitatea țării se desfășura războiul din fosta Iugoslavie. Are legătură această încredere cu o anumită tendință spre autoritarism a românilor, pe care o regăsim și în istorie?
Oliver Jens Schmitt: „Cu siguranță, România nu se deosebește de statele care au fost marcate în trecut de dictaturi, mai ales de dictaturi militare, un fenomen care a avut loc și pentru că instituțiile civile, democratice erau slabe”.
Europa Liberă: România a avut în ultimii 100 de ani mai mulți premieri proveniți din armată, foști generali sau generali în activitate. Guvernările lor n-au fost, totuși, cele mai reușite, se poate spune acest lucru, nu-i așa?
Oliver Jens Schmitt: „Cel mai cunoscut, mareșalul Ion Antonescu a stabilit un regim care a năzuit să clădească o Românie a românilor, omorând populația evreiască în Shoah (Holocaust), armata a contribuit esențial la genocid, un fapt care e adesea uitat când vine vorba despre armata română. Generalii Rădescu și Sănătescu au fost fenomene trecătoare pe drumul care a dus spre preluarea completă a puterii de către comuniști. Ei n-au lăsat urmări durabile. În același timp, Alexandru Averescu e amintit ca erou de război – se uită, însă, rolul său în suprimarea răscoalei țărănești din 1907: după Primul Război Mondial, țăranii l-au venerat ca pe un Mesia, credeau că Averescu va rezolva singur toate problemele sociale și politice ale României mari, dar generalul s-a dovedit a fi un politician nehotărât și slab care a nutrit până la sfârșitul vieții sale simpatii pentru sisteme autoritare și fasciste”.
Europa Liberă: Care ar fi lecția istoriei universale în ce privește intervențiile militare, ce-ar putea învăța tinerele democrații din istorie?
Oliver Jens Schmitt: „Intervențiile militare au venit atât dinspre dreapta, cât și dinspre stânga, dar întotdeauna militarii au fost convinși că au o misiune istorică, de salvare a nației. Dictaturile militare au fost construite uneori de generali, dar și de cadre mijlocii sau inferioare, cum ar fi, de pildă, lovitura de stat din Grecia în 1967, când colonei cu rădăcini sociale modeste s-au răzvrătit împotriva conducerii armatei. În statele balcanice, multe lovituri militare au fost provocate de blocarea carierelor: bugetul n-a permis, pur și simplu, o promovare rapidă a cadrelor sau sistemul de promovare a fost considerat de mulți ofițeri ca nedrept. Ofițerii care au sprijinit instaurarea unei dictaturi au provenit mereu de armate profesioniste, oameni care au trăit în barăci, departe de societatea civilă, care proveneau din trupe unde se cultiva un spirit de superioritate, de exclusivitate și de puritate morală față de elita politică civilă. O democrație trebuie să se poată apăra, o țară ca România care are în vecinătate o putere ostilă ca Rusia are nevoie de o armată puternică, dar armata trebuie să aibă rădacini în societatea civilă, să se supună autorităților civile, să simtă o responsabilitate nu față de o națiune imaginară, ci față de constituție și de întreaga societate așa cum este. O armată compusă exclusiv din profesioniști e cu siguranță mai comodă pentru o democrație modernă, serviciul militar fiind considerat un obstacol în viața și cariera privată a oamenilor. Pe de altă parte, o armată cu tradiții autoritare care își demonstrează violența și umilirea față de soldați nu merită încrederea tinerilor militari. Rusia ar fi un bun exemplu pentru această tendință. Cea mai bună garanție împotriva intervențiilor militare în viața constituțională ar fi, însă, cetățenii în uniformă, ca în Elveția. Eu cred în rostul serviciului militar, dar serviciul trebuie să ofere cetățenilor în uniformă o experiență pozitivă, o pregătire profesionistă și un spirit civic adecvat. Un exemplu: când am fost în armata elvețiană, ofițerii aveau dreptul să-i pedepsească pe soldați. Soldații vedeau că un ofițer nu poate sa-i pedepseasca pe soldați in mod arbitrar, pentru că știa că și el, ofițerul, trebuie să se supună excercițiilor ordonate de el insuși: ceea ce garantează, pe de o parte, disciplina, pe de alta parte, construiește incredere. pe de o parte, disciplina, pe de altă parte, construiește încredere. Un alt element important ar fi recrutarea ofițerilor după criterii de calitate și o salarizare decentă și atractivă. Armata trebuie să-i atragă pe cei mai buni. În același timp, sistemul trebuie să garanteze legături cât mai strânse între armată și societatea civilă, o situație incomodă pentru ambele părți, mai ales pentru o societate în care armata trebuie să învețe să asume obligații neplăcute în interesul tuturor.”
Facebook Forum