Marius Zgureanu, editorul site-ului Romania Military, vorbește într-un interviu pentru Europa Liberă despre problemele de achiziții pe care le are Armata, despre faptul că o parte din armamentul autohton se află la nivelul Pactului de la Varșovia și despre multiple oportunități ratate de MApN până acum. Zgureanu aduce în discuție instrumentele folosite de Rusia pentru destabilizarea statelor vulnerabile, între care se află inclusiv „generarea unei crize sanitare, prin susținerea celor care se opun măsurilor de carantină sau izolare în timpul pandemiilor”.
Europa Liberă: Ținând cont de cei 3.000 de kilometri de frontieră pe care îi are România, cum ar trebui să-și organizeze apărarea? Doar granița pe Marea Neagră e vulnerabilă?
Generarea unei crize sanitare, prin susținerea celor care se opun măsurilor de carantină sau izolare în timpul pandemiilor, poate face parte din arsenalul rusesc.
Marius Zgureanu: „Apărarea României ar trebui să țină cont de câteva direcții prioritare, în funcție de alianțele pe care le avem și de parteneriate, dar situația este destul de complicată : în primul rând, dincolo de Marea Neagră, și Transnistria este o zonă cu potențial conflict, iar în 2014, când Rusia a anexat Crimeea, a fost la un pas să fie implicată într-un conflict. În al doilea rând, nu foarte departe de Deveselu, Serbia găzduiește la Niș o bază rusească denumită de intervenții în situații de urgență. În al treilea rând, Ungaria și Bulgaria, deși sunt în NATO, fac joc dublu, intrând din când în când și în siajul Rusiei din punctul de vedere al intereselor și politicii externe.
Granița cea mai dificil de apărat este cea a instituțiilor statului nostru, a scenei politice, a serviciilor de informații și a presei. Căci Rusia va juca întotdeauna pe mai multe planuri, alternând amenințarea militară cu soft-power: mai un șantaj în Transnistria vizând R. Moldova și România, mai niște probleme cu alimentarea cu gaz (da, o parte semnificativă din gazul utilizat în România se importă), mai niște instigări la violență pe scenă politică românească lansate în presă, decredibilizarea instituțiilor statului român, găsirea unor idioți utili în structurile care se ocupă cu siguranță statului român, dar și în spectrul politic. Sub pretextul corupției politicienilor și al însușirii și pervertirii instituțiilor statului, tot mai des întâlnim în cadrul opiniei publice atitudini de genul : «pentru ăștia să muncesc sau să lupt în armata, pentru ca ei să fugă din țară în offshore-urile în care și-au mutat banii ?! » Ca rezultat, cumulat cu proastă organizare și campanii de media conduse cu amatorism, instituțiile jandarmeriei și armatei pierd rapid din credibilitate și găsesc cu greu recruți și sprijin. Ca studiu de caz, Vietnamul de Sud nu a dus lipsa echipamentului și sprijinului american, dar corupția, loviturile de stat și propaganda eficientă a Vietnamului de Nord au dus la desolidarizarea populației și armatei de statul sud-vietnamez. La toate aceste fronturi se adaugă dimensiunea economică: cazul combinatelor de oțeluri speciale, obiective strategice, vândute către ruși și delocalizate de aceștia; industria petrochimică, privatizată cu firme care dețin capital rusesc. Avem nevoie de investiții masive în infrastructură : energie, transport, comunicații, alimentație, medicală, chimică, surse de apă, așteptate de treizeci de ani, pentru a susține un război. De altfel, generalul Benjamin Hodges ne-a atenționat nu demult în legătură cu starea infrastructurii noastre, care crează întârzieri semnificative relocărilor de echipamente militare dinspre Germania și alte țări spre România, rute prioritare pentru NATO și România.”
Europa Liberă: Care ar fi urgențele de apărare la capitolul înzestrare?
Marius Zgureanu: „Principala urgență ar fi un Departament de achiziții al armatei (DpA) cu adevărat funcțional, capabil să pună cap la cap o strategie coerentă de înzestrare pe termen mediu și lung și care să se traducă în caiete de cerințe și proceduri de participare la licitații clare și transparente, și mai ales capabil să ducă la bun sfârșit achiziția în timp util. Apoi, nu avem nici pe departe transparența unui program de achiziții pentru următoarea decadă, așa cum au detaliat, de exemplu, polonezii pentru perioada 2014-2023. În ultimii ani au avut loc mai multe proceduri de achiziții de echipamente militare cu cerințe nerealiste, cum ar fi motoare cu norme de poluare inexistente în domeniul militar, navele considerate baterii de coastă, avionică și senzori militari pe elicopterele IGSU, etc. În schimb, echipamentele cu cerințe acceptabile au fost amânate, oprite și reluate de mai multe ori : autoturisme 4x4 ușor blindate, UAV-uri, torpile, modernizarea fregatelor și programul noilor corvete, bateriile de coasta, programul armei de asalt. Cu excepția camioanelor militare, se pare că singurele achiziții reușite sunt cele cu încredințare directă prin procedura guvern-guvern: cazul F-16 luate de la portughezi sau celor prin programul american, Himars și Patriot. Dacă în cazul F-16 A//B MLU s-a pornit cu o singură escadrilă, fără a avea un plan de achiziție și pentru următoarele două escadrile, în cazul Himars și Patriot s-a mers pe soluții scumpe « high-end », fără a avea asigurată mai întâi protecția antiaeriană apropiată, MANPAD/VSHORAD/SHORAD sau chiar cu rază medie, mult mai ieftin și ușor de realizat, echipamentele fiind astfel vulnerabile până în momentul operaționalizării celorlalte componente. Mai trebuie menționat în cazul Himars că noi aveam deja în uz un sistem similar – LAROM –, dar care nu a primit vectorii cu bătaie medie și lungă existenți în inventarul producătorului israelian. Cele 7 sisteme Patriot sunt apărate de doar 4 baterii de rachete Hawk cu bătaie medie, și ele modernizate doar parțial și nu la standardul HawkXXI. Imaginați-va că în 10 ani, de când avem elicopterele Puma Naval, nu am reușit să cumpărăm câteva zeci de torpile antisubmarin pentru ele, deși au fost cel puțin două licitații. Au fost mai multe cazuri de licitații cu nici un ofertant sau doar cu unul, cu oferta declarată neconformă. Asta ar trebui să ne spună ceva despre realismul celor care corelează cerințele cu prețul.
Granița cea mai dificil de apărat este cea a instituțiilor statului nostru, a scenei politice, a serviciilor de informații și a presei.
Ar mai trebui analizat și ce am reușit să facem în cei aproape 7 ani de la conflictul din Ucraina – dacă ne mișcam la fel de rapid între 1914-1916, ce mai puteam spera de la primul război mondial? Cât despre restul urgențelor, da, dincolo de flota maritimă și bateriile de coastă avem nevoie de o aviație puternică, inclusiv pentru patrulare-recunoaștere, lupta anti-navă și antisubmarin, de o flotă de elicoptere de luptă dedicate, de drone, dar și de sisteme antiaeriene pe restul palierelor menționate mai sus. Toate aceste achiziții se pot realiza într-un mix de echipamente noi și altele în uz sau modernizate, în cazul în care dorim să ne completăm rapid anumite capacități. Grecii, balticii și croații au procedat în acest fel, achiziționând din stocurile americane elicoptere de observație și atac OH-58 Kiowa la prețuri derizorii, 2-3 escadrile costând cât 2-3 elicoptere noi. Efect maxim pentru sume minime. Pe de altă parte, programul de înzestrare ar fi trebuit pornit de jos, de la echipamentul soldatului, hrană, comunicații, protecție, armament individual portabil, senzori – inclusiv drone, completat cu soluții mobile de artilerie ușoară până la grea (AG-9, tunuri de calibru 100/122/130/155mm, aruncătoare de bombe), dar și cu un minim de mobilitate – vehicule de transport 4x4 blindate. Să ne reamintim că la categoriile de armament tocmai menționate noi am fost producători, iar la unele încă producem cel puțin muniția.Din păcate, de la armă de asalt la artilerie și MANPAD/VSHRAD/SHORAD, noi suntem tot la standardul pactului de la Varșovia, de acum 40 de ani. România nu este în stare să cheltuie nici cei 2% alocați pe hârtie, 2,38% cerință NATO. Deci, nu vom avea bani în acest deceniu să cumpărăm totul nou și în cantitățile necesare în următorul deceniu.”
Europa Liberă: Cum se face că Serbia, o țară care se reface cu greu, pare să-și asigure o apărare ceva mai sofisticată decât România? E mâna Rusiei la mijloc?
Marius Zgureanu: „Pentru că politicienii sârbi au voință. Și pentru că izolată fiind în urma conflictelor destrămării Iugoslaviei, a trebuit să se bazeze pe propria cercetare și industrie, în care au investit sistematic, pe când noi am mers pe varianta importurilor, pentru că ceea ce puteam produce era considerat demodat, scump și neinteresant, uitând că o parte din bani s-ar fi întors în economia noastră. Dezechilibrul în creștere galopantă al balanței noastre comerciale în favoarea netă a importurilor este o dovadă clară a acestei mentalități.Apoi da, ajută și Rusia, Serbia fiind probabil ultimul său aliat rămas în Balcani”
Europa Liberă: Cât de periculoasă e baza militară rusească din Transnistria pentru România?
Marius Zgureanu: „Transnistria este periculoasă nu doar față de R. Moldova, ci și față de Regiunea Odessa din Ucraina, putând aduce sub control rusesc tot spațiul R. Moldova, zona aflată la nordul gurilor de vărsare ale Dunării, dar și portul Odessa. Pentru România, consolidarea prezenței rusești în teritoriul separatist al Transnistriei ar putea duce la crearea unui Kaliningrad la Marea Neagră: o zona generatoare de instablilitate cu care să ne învecinam și terestru, dacă pe partea maritimă situația e deja sumbră după anexarea Crimeii. La un moment dat, rușii ar putea încerca să aducă în Transnistria sisteme de rachete sol-sol cu bătaie medie sau sisteme antiaeriene și de război electronic care să creeze o a doua bulă de interdicție, după cea din Crimeea. Trebuie doar să găsească punctul slab la Chișinău sau la Kiev și eventual în formatul de negocieri pentru Transnistria pentru a putea tranzita aceste echipamente. Să nu uităm și faptul că existența RASSM din perioada interbelică, cu capitală la Bălți, a fost pretextul anexarii Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1940 de către URSS, pentru a îi reuni pe moldoveni”.
Europa Liberă: Pe site-ul pe care îl administrați, o serie de profesioniști din Armată spun, sub protecția anonimatului, care ar fi lipsurile, începând chiar cu absența viziunii elitei militare autohtone. Care ar fi topul celor mai importante chestiuni ridicate?
Marius Zgureanu: „Greu de realizat un top. Personal, am reținut următoarele: mentalitatea învechită, lipsa inițiativei, lipsa echipării adecvate, obstrucționarea permanentă din partea politicului, mimarea îndeplinirii obiectivelor, neglijarea gradelor inferioare – a subofițerilor și trupei, lipsa autonomiei și centralizarea deciziei la nivel superior, organizarea deficitară a logisticii și, nu în ultimul rând, salariul”.
Europa Liberă: Înainte de 1989, România avea o industrie de apărare mai puternică decât acum?
Marius Zgureanu: „Se poate spune că avea, România producea nu doar pentru nevoile proprii dar și pentru export, unde ajunsesem între primii nouă exportatori la începutul anilor ’80, după care s-a intrat în declin, posibil nu doar din cauza percepției negative a regimului Ceaușescu, ci și din cauza unor probleme de fiabilitate ale unora dintre produse datorate lipsei importurilor de componente de calitate și a incapacității de a le produce în țară la nivelul cerut. E adevărat, nivelul produselor nu putea concura cu programele scumpe și cu tehnologia de vârf, folosite de principalii exportatori, însă ne descurcăm pe nișa noastră”.
Europa Liberă: Ce oportunități a pierdut România în acest sector al industriei de apărare?
Marius Zgureanu: „Pe toate. Putem enumera începând cu anii ‘90-2000 de la programul fabricării în țară al AH-1 Dracula, nu neapărat o idee bună din punct de vedere financiar și economic la momentul respectiv, la tancul TR2000 în colaborare cu KMW, la tunul autopropulsat ATROM și la exportul transportorului blindat SAUR1 în Irak sau al realizării TAB-ului 6x6 RN-94 în Turcia. În perioada mai recentă, am renunțat la ideea unui offset sau compensație industrială prin programul avionului de lupta multirol, alegând varianta contractului guvern-guvern. Am mai pierdut revizia, modernizarea și mentenanța sistemului antiaerian autopropulsat Ghepard, care trebuia transferată de KMW în țară. Apoi, imediat după războiul din Ucraina am refuzat o colaborare cu industria ucraineană, care aveau nevoie disperată de subansamble și component”.
Europa Liberă: Cum poate fi recuperat timpul pierdut în refacerea industriei de apărare. Privatizarea e o soluție?
Portretul băiatului deștept din domeniul achizițiilor militare - fost militar de grad înalt, dar nu neapărat, cu conexiuni în lumea politică locală, dar și cu relații în străinătate
Marius Zgureanu: „Privatizarea ar putea fi o soluție, în contextul programelor majore de achiziții ale MApN pentru următorul deceniu. Este necesar ca producătorii furnizori către MApN să își poată alege furnizorii interni și locațiile și să aibă libertatea deciziilor de management în program, iar statul ar putea rămâne acționar minoritar, dar strategic. Problema majoră este că din majoritatea firmelor fostei industrii de apărare au rămas aproape numai halele cu ceva echipamente de producție, nu neapărat învechite, în timp ce personalul este extrem de redus numeric după 30 de ani de reduceri succesive și în apropierea pragului de ieșire la pensie. După cum se observă și în programul PiranhaV, al GDLS/Mowag, Uzina Mecanică București (UMB) poate realiza acum doar operațiuni mai simple de asamblare-vopsire și eventual reparații. Pentru a putea ajunge și la un minim de producție, UMB are nevoie de retehnologizare, de personal tânăr și calificat, de un lanț de furnizori de piese și repere. Toate acestea durează ani buni, chiar dacă se investesc sume semnificative. Nici restul firmelor nu o duc mai bine, o mică excepție putând fi Automecanică Moreni, dar și ei sunt departe de capacitățile de acum 15-20 de ani, să nu mai vorbim de 1989. Legislația industriei de apărare e bolovanul lui Sisif cu care ne chinuim de la sfârșitul anilor 2000. Noi am sugerat corelarea ei cu industria IT&C și cu alte domenii de vârf, după sisteme puse la punct în Israel, spre exemplu. Însă în forma adoptată în 2016, legea a fost substanțial modificată față de ceea ce se dorea în proiectul inițial, demarat în 2013-2014.Legea offsetului și punerea sa în practică e altă distracție: pentru a putea produce, am avea uneori nevoie și de licențe ale producătorilor străini, însă nimeni de la noi nu e pregătit să plătească costul acestora. Cei care își închipuie că vreun producător străin va veni să producă la noi pe baza unei comenzi de achiziție din partea MApN este naiv. Da, ar putea produce dacă ar există o piață suficientă care să justifice investiția și dacă cumpărătorul ar fi gata să plătească formarea personalului local, transferul de tehnologie și în plus ar putea să aștepte niște ani ca uzina locală să devină matură ca proces de fabricație și lanț logistic al furnizorilor – acest lucru înseamnă acordarea licenței. Ați remarcat că după efervescența de acum câțiva ani cu achiziția și producția locală de elicoptere de lupta Bell, s-a cam lăsat linștea ? Costul pentru cele peste 40 de elicoptere urcă spre 4 miliarde de dolari, fără costurile suplimentare ale unei facilități de producție. Și să nu uităm, pentru numărul respectiv, furnizorii componentelor vor fi tot firmele americane, care însă trebuie să le livreze tocmai în România. De unde costurile suplimentare care cred că i-au surprins puțin pe ai noștri.Pentru a realiza salturile mari de tehnologie pe care nu ți le permiți prin cercetare-dezvoltare proprie, cumperi licențe. Polonezii așa au procedat pentru o parte din industria lor militară, și noi asemenea, acum mai bine de 30 de ani. Doar că pentru a rentabiliza o licență, îți trebuie predictibilitate și comenzi în volum mare din partea MApN plus sprijin politic pentru export. Or, la noi MApN nu are acest gen de comportament, iar despre sprijinul politic nu are rost să mai vorbim, acesta torpilând de fapt aproape orice încercare de export în ultimele decenii, de la aeronavele IAR-93, IAR-99 la tancul TR-85, și TAB-urile Saur 1 și Saur 2. O listă mai detaliată a unor măsuri privitoare la redresarea industriei de apărare am publicat pe siteul nostru Romania Military ”
Europa Liberă: Intermediarii de armament par să fie aceiași. Pot fi indentificați acești băieți deștepți care vând și cumpără arme pentru România?
Marius Zgureanu: „Ar fi relativ simplu – trebuie doar citită lista unor « integratori » care apar în programele de achiziții ale MApN pe loturi mici: PiranhaIII, Panhard PVP, etc.”
Europa Liberă: E monopolizată această piață a comerțului militar de un grup de închis. Cum arată portretul unui băiat deștept care vinde și cumpără arme?
Marius Zgureanu: „Fost militar de grad înalt, dar nu neapărat, cu conexiuni în lumea politică locală, dar și cu relații în străinătate”.
Europa Liberă: Când au fost dezbătute achizițiile de aparate de zbor pentru armate s-a discutat mult despre avantajul offset-ului și felul în care Polonia s-a descurcat mai bine decât România când a cumpărat F-16. Cât de avantajosă e soluția offset-ului?
Marius Zgureanu: „Depinde cine și cum o aplică. Noi suntem campioni la a îl evita, iar când îl aplicăm, se transformă de obicei într-un troc, în sensul că nu încercăm să obținem tehnologie sau cercetare, ci luăm pe post de compensație echipamente adiționale pe care, altfel, ar fi trebuit să le plătim. Acesta nu este offset”
O ipoteză de lucru pentru ruși ar fi atragerea noastră într-un conflict în interiorul R. Moldova-Transnistriei sau Ucrainei, care să ne scoată de sub umbrela defensivă a NATO, transformându-ne în agresori jucători pe cont propriu.
Europa Liberă: Am văzut că în ultimul an, genralul american Philip Breedlove, fost commandant al NATO a avertizat de mai multe ori asupra pericolului care vine dinspre Rusia. Cum ar arăta un atac de acest fel și cum ar fi apărarea României?
Marius Zgureanu: „Cum am menționat anterior, Rusia joacă pe mai multe planuri diplomatico-economico-militare. Un astfel de atac se face deja resimțit în zona informațională, a presei, apoi în cea politică, susțînând anumite formațiuni politice. Decredibilizarea instituțiilor statului, alimentarea nemulțumirii populației și instigarea la manifestații violente, alături de atacuri cibernetice ar putea face și ele parte din primul val, cel ale cărui efecte sunt mai puțin palpabile. Generarea unei crize sanitare, prin susținerea celor care se opun măsurilor de carantină sau izolare în timpul pandemiilor, poate face parte din arsenalul rusesc. Și încă nu am ajuns la un scenariu militar, acesta fiind mai puțin probabil pe termen scurt, atâta timp cât NATO rămâne în picioare, deși atât atitudinea președintelui american, derapajele Turciei, cât și semnele de întrebare ridicate de președintele francez arată că alianța nu se simte prea bine. Speculând puțin, am putea spune că o reușită a frontului rusesc este Brexitul, scoțând din nucleu dur decisional al UE un stat filoamerican și foarte vocal în privința Rusiei, astfel că binomul franco-german va putea duce o politică mai îngăduitoare față de Moscova. Un alt posibil succes este ademenirea Turciei într-o postura delicată, care ar putea duce mai târziu la suspendarea sa din NATO, dacă nu la excludere, Turcia întrând datorită președintelui actual într-un joc extrem de periculos. Asta înseamnă slăbirea flancului sud-estic NATO, unde pilonul rămâne în acest caz Grecia, urmată de departe, de noi. O altă ipoteza de lucru pentru ruși ar fi atragerea noastră într-un conflict în interiorul R. Moldova-Transnistriei sau Ucrainei, care să ne scoată de sub umbrela defensivă a NATO, transformându-ne în agresori jucători pe cont propriu. Această ar servi decredibilizarii noastre că țară NATO și UE. Rușii au mijloacele și tradiția de a juca la mai multe capete, urmărind cu atenție orice potențială falie pe care apoi să o exploateze pentru a ne arunca în instabilitate socială și politică, medicală, economică sau diplomatică: a da motive NATO să ne izoleze sau suspende. Și cu noi nici nu este foarte dificil, având în vedere problemele pe care le avem deja pe toate aceste paliere”.
