Când și ce sunt alegerile europarlamentare?
Alegerile europarlamentare au loc în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene în perioada 6-9 iunie.
Sunt, conform estimărilor, aproximativ 370 de milioane de alegători cu drept de vot, dar nu vă așteptați ca toți să se prezinte la urne. Potrivit unui sondaj recent, aproximativ 71% dintre respondenți intenționează să voteze, iar acesta ar fi un procent umitor de bun.
La ultimele alegeri, în 2019, prezența la vot la nivelul întregii UE a fost de 50,7%. Aceste cifre au fost considerate bune - a fost pentru prima dată de când au fost introduse alegerile directe pentru Cameră, în 1979, când această cifră a crescut efectiv, întrerupând o tendință abisală de scădere constantă a ratelor de participare electorală.
Bineînțeles, prezența la vot variază considerabil de la un stat membru la altul. În Belgia și Luxemburg, unde votul este obligatoriu, aproape 90% dintre alegători s-au prezentat în urmă cu cinci ani la secțiile de votare, în timp ce în Cehia au făcut acest lucru doar 28%, iar în Slovacia, țara vecină, a fost un procent lamentabil, de 22%.
Deci, pentru ce votează de fapt oamenii?
Cetățenii Uniunii Europene (UE) aleg 720 de membri ai Parlamentului European (europarlamentari) din toate statele membre, în funcție de populația fiecărei țări.
Astfel, Germania va trimite cei mai mulți parlamentari la Bruxelles/Strasbourg: 96 de eurodeputați, în timp ce Luxemburg, Cipru și Malta vor avea doar câte șase fiecare. România va avea 33.
Democrația europeană are câteva ciudățenii, una dintre ele fiind faptul că nu există de fapt un demos european, ci 27 - ceea ce înseamnă că, deși alegerile sunt numite „europene”, ele sunt de fapt contestate de partide politice naționale, cum ar fi social-democrații germani (SPD) sau conservatorii spanioli din Partido Popular (PP).
Însă, odată ce deputații europeni sunt aleși - de pe listele naționale - ei tind să facă parte din familii sau grupuri politice transeuropene.
În Parlamentul 2019-2024 au fost șapte astfel de grupuri, care trebuie să conțină cel puțin 23 de eurodeputați din cel puțin șapte țări ale UE.
Așteptați-vă ca cele mai multe/toate grupurile să existe în continuare, dar nu excludeți formarea unor grupuri noi. Jocurile pentru europarlamentari în stânga, dreapta și centru au început deja și nu vor face decât să se intensifice.
Deci, care sunt grupurile politice?
Cel mai mare este Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta - în care sunt, de exemplu, CDU din Germania, Platforma Civică (PO) din Polonia sau Partidul Național Liberal din România - urmat de Socialiștii și Democrații (S&D) - care reunește partide social-democrate de centru-stânga (din România - Partidul Social Democrat).
Apoi există o serie de alte grupuri, începând cu Renew, care reunește partide central-liberale, cum ar fi Renaissance al președintelui francez Emmanuel Macron sau REPER, al cărui co-fondator e fostul premier român Dacian Cioloș.
Apoi sunt Verzii (din România, Nicolae Ștefănuță face parte din Grupul Verzilor), un grup care reunește partidele verzi/ecologice, dar și Partidul Piraților și separatiștii catalani.
Urmează GUE/NGL, care reunește partide de extremă-stânga și comuniste, iar de cealaltă parte a spectrului ideologic se regăsesc Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR), pe care unii îl consideră ca fiind un grup naționalist, alții - suveranist.
Ei înșiși preferă să se catalogheze drept eurosceptici antifederaliști - dar într-o variantă mai blândă. Aici sunt ODS din Cehia, Lege și Justiție (PiS) din Polonia, Democrații Suedezi, Partidul Finlandez și Frații Italiei ai premierului italian Giorgia Meloni.
În cele din urmă, există Identitate și Democrație (ID), care este un grup de dreapta dură cu membri precum Rassemblement National al lui Marine Le Pen, Partidul Libertății din Austria (FPO) și Liga lui Matteo Salvini (Lega).
În plus, mai există și o serie de eurodeputați neafiliați, care aparțineau unuia dintre aceste grupuri, dar au fost dați afară și nu și-au găsit încă o nouă casă.
Să luăm de exemplu partidul Fidesz al lui Viktor Orban, care a fost ejectat din PPE în 2021, sau partidul Smer al lui Robert Fico, care a avut aceeași soartă la S&D anul trecut.
De ce sunt relevante grupurile politice?
Nu ignorați importanța grupurilor politice de la Bruxelles. Într-un anumit sens, acestea sunt ca o adevărată familie, care se ocupă de soarta lor și își promovează membrii ori de câte ori au ocazia.
Cu cât familia este mai mare, cu atât mai mult timp de vorbire vor obține în plen și cu atât mai mari sunt șansele de a obține un post de președinte într-o comisie influentă, președinția sau vicepreședinția întregului Parlament European sau posibilitatea de a fi raportor într-unul dintre dosarele politice cruciale.
Și, cu cât grupul este mai mare, cu atât mai mari sunt șansele ca amendamentul la o lege să fie susținut sau ca raportul să fie susținut pentru a trece.
A fi neafiliat înseamnă că nu ai niciun fel de influență asupra procedurilor. Iar aici, familiile fac legea.
Deci, cine va câștiga?
În practică, nimeni. Asta deoarece, până la urmă, politica europeană se bazează pe formarea de coaliții. Este aproape sigur că PPE va ajunge din nou pe primul loc, așa cum a făcut-o la fiecare scrutin din 1999 încoace.
Sondajele de opinie indică faptul că grupul va obține în jur de 170 de eurodeputați în noul legislativ european, ceea ce este un număr ușor mai mic decât acum cinci ani, dar departe de perioada lui de glorie anterioară, când obținea în mod regulat peste 200 de locuri.
S&D va termina probabil pe locul doi, precum s-a întâmplat la ultimele alegeri, cu aproximativ 140 de eurodeputați, ceea ce este aproximativ la fel ca în 2019.
Dar abia acum devine interesant: celelalte cinci grupuri vor obține, probabil, undeva între 30 și 80 de locuri fiecare. Cursa pentru locurile trei și al patrulea este deschisă.
E posibil ca Renew și Verzii să obțină mai puține locuri decât acum cinci ani și ECR să câștige mai multe.
Totuși, cel mai important lucru de care trebuie să fiți atenți este că ar putea apărea mai mult de 100 de europarlamentari care până acum nu au afiliere, nu sunt atașați unei familii politice.
Mulți dintre aceștia vor fi populiști de diferite nuanțe, așa că probabil vor fi înghițiți de ID sau ECR - sau poate că se va forma un alt grup proscris de dreapta. Să fim atenți la ce se va întâmpla aici!
Deci, suntem siguri că populiștii de drepta vor fi marii câștigători?
Da și nu. Este probabil ca noul plen să se încline spre dreapta. Dacă numărați locurile preconizate pentru ID, ECR și cei neafiliați, care în mare parte vor fi tot de dreapta, și adăugați PPE de centru-dreapta, veți obține peste 400 de locuri - o majoritate.
Dar, iată care este problema. PPE este, în primul rând, foarte mainstream, cu o tendință federalistă destul de semnificativă în Parlamentul European.
Se vorbește de ani de zile despre un fel de supergrup eurosceptic, dar până acum nu s-a întâmplat niciodată și este puțin probabil să se întâmple și acum. De ce? Este greu să fii naționalist la nivel european, adică să aduci laolaltă două lucruri diferite.
De aceea, mulți dintre așa-numiții populiști sunt împrăștiați în două grupuri, ECR și ID, și, eventual, ar putea forma un al treilea. Aceștia pot fi de acord că Bruxellesul ar trebui să aibă mai puțină putere și cam atât. Adesea, relațiile cu Rusia și China sunt un mare factor de divizare, unele partide fiind super-șoviniste, iar altele fiind în relații foarte prietenoase cu Moscova și/sau Beijing.
Faptul că Fidesz este încă fără familie după trei ani atestă acest lucru, dar nimic nu ilustrează mai bine diviziunile de dreapta decât o știre de la începutul lunii mai.
AfD-ul german a fost dat afară din grupul ID după ce unul dintre liderii săi a declarat într-un interviu că nu fiecare membru al SS-ului nazist din timpul celui de-al Treilea Reich a fost „automat un criminal”.
Demersul de a-i expulza a fost condus de Marine Le Pen, care încearcă de ani de zile să își tempereze imaginea și partidul, existând zvonuri că ar putea dori să se alăture în viitor ECR, considerat mai „acceptabil”.
Există, de asemenea, speculații potrivit cărora Giorgia Meloni - a cărei ascensiune la putere în urmă cu doi ani a provocat temeri din partea unora că Italia ar putea cocheta cu fascismul - va încerca să își îndulcească și mai mult imaginea, ducându-și facțiunea „Frații Italiei” în PPE.
Așadar, „ascensiunea celor de dreapta” ar putea fi doar o isterie mediatică. Cea mai importantă concluzie este probabil să fie următoarea: cele patru grupuri tradiționale bine cotate - PPE, S&D, Renew și Verzii - vor obține în continuare peste 400 de locuri, ceea ce înseamnă o majoritate. Este o majoritate în scădere în comparație cu anii precedenți, dar mai mult decât viabilă.
Care va fi impactul asupra politicii UE?
Iată o altă ciudățenie europeană: Parlamentul European nu este ca parlamentele naționale alese în mod democratic, în sensul că deputații europeni nu propun ei înșiși legi.
În UE, Comisia Europeană este cea care are dreptul de inițiativă și începe elaborarea unui proiect de lege.
Parlamentul European este, apoi, un colegiuitor împreună cu Consiliul European (a nu se confunda cu Consiliul Europei), unde sunt reprezentate statele membre.
Prin urmare, acest lucru înseamnă că PE modifică legea propusă, deseori târguindu-se cu Comisia și Consiliul timp de luni sau chiar ani de zile în așa-numitele „trialoguri” înainte ca ceva să fie efectiv convenit și să devină regulă în întregul bloc.
Parlamentul European este cea mai slabă dintre aceste trei instituții, obținând rareori tot ceea ce dorește sau, în alte cazuri, cea mai mare parte din ceea ce își dorește. Această dinamică a puterii va rămâne indiferent de direcția în care se înclină Parlamentul European.
Însă, dacă Parlamentul va deveni mai de dreapta în următorii cinci ani, ne putem aștepta ca acesta să fie mai puțin ambițios în ceea ce privește clima, mai prietenos cu agricultorii din UE și mai puțin entuziast în ceea ce privește migrația în club - reflectând, în esență, o tendință vizibilă în multe capitale ale UE în ultimii ani.
De ce ar trebui să mă intereseze alegerile europene?
Aici devine cu adevărat interesant!
Parlamentul European încearcă din răsputeri să devină mai relevant pentru alegătorul european obișnuit. Și, în unele privințe, a reușit.
Să luăm de exemplu ideea candidatului principal - cunoscut la Bruxelles sub numele german de Spitzenkandidat. Aceasta a fost concepută pentru alegerile europarlamentare din 2014 și funcționează în felul următor: grupurile politice nominalizează o persoană și, dacă grupul politic se clasează pe primul loc în alegerile europene, persoana respectivă va fi candidatul pentru puternica funcție de președinte al Comisiei Europene.
Înainte, această funcție, împreună cu cea de președinte al Consiliului European și de șef al politicii externe a UE, era selectată de către liderii celor 27 de state membre ale UE în cadrul unor înțelegeri secrete de la Bruxelles, ținând cont nu numai de afilierea la un partid politic, ci și de geografie și de gen.
În esență, cele trei roluri trebuiau să fie ocupate atât de bărbați, cât și de femei, reflectând inclusiv echilibrul nord-sud, est-vest al clubului, cele mai mari trei partide, în mod normal PPE, S&D și Renew, ocupând fiecare câte o poziție. PPE, care era (și încă este) cel mai mare partid, optează pentru președinția Comisiei.
În 2014, liderii UE au ținut cont de sistemul candidatului principal, selectându-l pe fostul prim-ministru luxemburghez și candidat principal al PPE, Jean-Claude Juncker, în funcția de președinte al Comisiei Europene.
Dar s-au îndepărtat de acest sistem în 2019, când eurodeputatul german Manfred Weber a fost candidatul principal al PPE. În schimb, ministrul german al Apărării de atunci, Ursula von der Leyen, a fost aleasă de liderii UE, scoasă dintr-o relativă obscuritate ca un candidat de compromis.
În acest an, Ursula von der Leyen încearcă să fie realeasă și este candidatul principal al PPE - care, așa cum am menționat mai sus, este de așteptat să termine pe primul loc.
Va continua Ursula von der Leyen să fie președintele Comisiei Europene?
Asta se întreabă toată lumea. Liderii UE vor trebui să respecte, într-un fel sau altul, rezultatul alegerilor europene, iar dacă PPE obține un rezultat decent, să spunem peste 170 de eurodeputați, Ursula von der Leyen va fi greu de ignorat.
Dar tot ar putea să o ignore. Pentru început, ea nu este bine primită de toată lumea. Se pare că Emmanuel Macron ar dori să-l promoveze pe fostul premier italian și șef al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, dar acesta nu aparține cu adevărat unui grup politic.
S-ar putea să apară o altă persoană din PPE, deoarece aceștia vor insista asupra postului de președinte al Comisiei. Ar putea să apară, ca nume de rezervă, președintele român Klaus Iohannis sau șefa bulgară a FMI, Kristalina Georgieva?
S&D, de pe un probabil loc doi, ar putea revendica poziția de președinte al Consiliului, ocupată acum de belgianul Charles Michel, care trebuie să plece după un mandat.
Favoriții par a fi fostul prim-ministru portughez, Antonio Costa, sau omologul său danez, Mette Frederiksen.
Dacă Renew reușește să se strecoare pe locul al treilea în alegeri, are dreptul de a revendica postul de șef al politicii externe a UE, deținut în prezent de Josep Borrell. Aici, premierul estonian Kaja Kallas este marele favorit, dar dacă ECR se clasează pe locul al treilea în alegeri, am putea vedea chiar pe cineva precum premierul ceh Petr Fiala preluând acest rol. Totul este în joc.
Dar nu doar liderii UE vor decide în cele din urmă soarta lui Ursulei von der Leyen (sau a unui candidat alternativ pentru postul de conducere al Comisiei).
Parlamentul European nou ales este cel care va vota candidatul propus printr-o majoritate simplă. În 2019, ea a trecut cu nouă voturi.
De data aceasta, Parlamentul European ar putea dori să își flexeze mușchii și să respingă pe oricine ar propune Consiliul, ceea ce ar fi fără precedent, dar nu surprinzător. S&D a avertizat-o deja pe Ursula von der Leyen că ar trebui să înceteze să se mai lingușească pe lângă Meloni și Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR) dacă vrea sprijinul lor.
Negocierile vor fi intense. Sunt necesare 361 de voturi. Și nu uitați că nu se termină aici.
Mai târziu în cursul anului, fiecare stat membru al UE își va propune candidatul pentru Comisia Europeană, președintele Comisiei îi va atribui un portofoliu, iar apoi Parlamentul European va trebui să îi pună pe grila de vot pe candidații la Comisie.
Conform tradiției, Parlamentul European va respinge câțiva. Anul trecut, candidații inițiali din Franța, Ungaria și România au fost respinși. Și apoi, când toți potențialii comisari vor primi un vot de trecere, Parlamentul va aproba întreaga Comisie într-un singur vot mare. Toată chestia asta se poate prelungi de fapt până la Crăciun!
Ce impact poate avea Parlamentul European asupra politicii externe a UE?
Dacă sunteți cetățean al UE, ar trebui să vă intereseze Parlamentul European. Poate că nu este cea mai puternică instituție de la Bruxelles, dar are influență, fiind colegiuitor în dosare politice importante, cum ar fi energia, transporturile, mediul și protecția consumatorilor, pentru a menționa doar câteva.
De asemenea, mai mulți eurodeputați își perfecționează abilitățile în această cameră pentru a deveni mai târziu miniștri de rang înalt în țările lor, în timp ce foștii lideri plini de culoare au, de asemenea, o înclinație de a ajunge în Parlamentul European, deci cu siguranță merită urmărită această cursă.
Dar, dacă nu sunteți cetățean al UE și vă întrebați ce rol joacă Parlamentul în lumea largă, atunci ar trebui să știți următoarele: Parlamentul European nu dictează politica externă a UE.
Politica externă și politica de extindere a UE sunt de domeniul exclusiv al statelor membre ale UE. Nu are niciun cuvânt de spus în politica de sancțiuni, care tinde să fie cel mai ascuțit instrument pe care Bruxelles-ul îl are la dispoziție.
Și, deși are un vot final în privința admiterii unui nou stat membru al UE, nu are absolut niciun cuvânt de spus în toate etapele care duc la acest lucru: acordarea statutului de candidat, decizia de a deschide negocierile, deschiderea și închiderea celor peste 30 de capitole de aderare.
În plus, Parlamentul European tinde să fie foarte favorabil extinderii, astfel încât rezultatul votului poate fi întotdeauna anticipat.
Același lucru este valabil și în cazul acordurilor comerciale - Parlamentul are un vot final, dar, de fapt, negocierea acestora este de competența exclusivă a Comisiei Europene, iar în ceea ce privește aspecte precum liberalizarea sau facilitarea vizelor, statele membre ale UE trebuie să dea undă verde prin unanimitate înainte de votul din cameră.
Acum, ați putea argumenta că Parlamentul European este foarte deschis în tot felul de probleme de politică externă, că adoptă rapoarte și rezoluții cu o mulțime de recomandări.
Acest lucru este adevărat, dar toate aceste activități nu sunt obligatorii, iar motivul pentru care deputații europeni pot spune adesea mai multe decât, să spunem, șeful politicii externe a UE sau un comisar european, este faptul că nu au pielea în joc și își pot permite să se pronunțe asupra tuturor chestiunilor.
La fel de adevărat e că unele dintre aceste declarații, rapoarte și rezoluții stârnesc uneori agitație în unele țări terțe, deoarece deseori solicită lucruri cum ar fi sancțiuni din partea UE sau aderarea la blocul comunitar, dar merită să ne amintim din nou că aceasta este poziția Parlamentului European sau, uneori, doar a comisiei pentru afaceri externe sau chiar doar opinia câtorva deputați sau a unui singur deputat în Parlamentul European și nu punctul de vedere al UE în ansamblu.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.