Patriotism vs naționalism | Cravata roșie de pionier, lupul dacic și supraviețuirea național-comunismului în România

Noi nu ne vindem țara. Noi suntem aici de 2 mii de ani. Noi am inventat aproape tot, noi avem cea mai frumoasă țară, „cu toate formele de relief”. Străinii ne invidiază și ne vor răul, dar noi purtăm ie, facem hore în jurul steagului, suntem frați cu codrul și le spunem să plece.

Naționalismul a avut un rol esențial în formarea națiunilor, etapă depășită de mult în Europa, dar mereu actuală pe un continent aflat în centrul celor mai distrugătoare conflicte armate ale istoriei, un continent pe care doar acum 30 de ani se retrasau granițe și reapăreau țări.

România nu a avut după 1989 contextul Iugoslaviei, nu a cunoscut o reîmpărțire dramatică, nu a avut contextul Cehoslovaciei, acum Cehia și Slovacia, dar nu a ratat reluarea, periodic și obsesiv, a marilor teme naționaliste.

Național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu a creat, reluat și sădit adânc teme care renasc în anii ’90, sunt exploatate periodic, în diferite perioade electorale (inclusiv la politicieni din actualele PSD și PNL) și sunt bine organizate și promovate acum în discursul Alianței pentru Unirea Românilor (AUR).

„Partidul e nou, dar lupta e veche”, e primul mesaj al AUR, partid parlamentar din decembrie 2020, de pe pagina sa de internet. Nimic mai adevărat. AUR e materializarea în politică a multor idei naționaliste care circulă în diverse medii și grupuri, unele religioase, altele pseudo-culturale și pretins academice.

Teme „de actualitate” ale naționalismului din Epoca de Aur, cea a național-comunismului lui Nicolae Ceaușescu:

• Cultul eroilor naționali;
• Unitate și neatârnare; Măreția istoriei;
• „Unicitatea" tradițiilor;
• Mitul originilor. Aici, „de 2 mii de ani”. Daci vs cotropitori;
• „Pericolul” maghiar;
• Geniul eminescian;
• Recuperarea lui Ion Antonescu. Antisemitismul;
• „Cântarea” României;
• Noi nu ne vindem țara;

Sursele și tarele național-comunismului românesc

Originea național-comunismului se găsește înainte de momentul impunerii regimului sub puterea tancurilor sovietice și de transformarea sa în ceaușism, care a început la sfârșitul anilor ’60 și a atins apogeul în anii ’80.

Există cel puțin trei trasee de formare a ideologiei național-comuniste, trei izvoare ale național-comunismului românesc, remarcă istoricii.

Primul ar veni din problemele culturale ale spațiului românesc, marcat de contradicția fundamentală între concepția și percepția elitelor despre ceea ce trebuie să fie România și realitatea României.

Adică „ceea ce face ca România și românii să fie prinși într-o zbatere a cărei constantă este constatarea insuccesului și dorința și exprimarea dorinței de a progresa mai mult și mai repede”, explică pentru Europa Liberă istoricul Cosmin Popa.

Ceea ce, de altfel, nu este specific doar comunismului, ci tuturor regimurilor politice românești care au căutat forme de organizare politică menite să rezolve anumite probleme istorice, cum ar fi subdezvoltarea – economică, socială sau intelectuală – sau conectarea la anumite curente de modernitate și fundamentarea excepționalismului românesc, cu a sa narațiune despre „insula de latinitate într-o mare slavă”, cu al său discurs de autovictimizare, adaugă istoricul.

„În pofida complexelor care ne încearcă, în egală măsură, românii sunt marcați de un sentiment al excepționalității foarte puternic. Pe de altă parte, noi avem tot timpul tendința de a ne autocalomnia pentru că așteptăm foarte mult de la ceilalți și suntem dispuși să dăm foarte puțin”, afirmă Cosmin Popa.

Așadar, un prim izvor de inspirație pentru național-comunismul românesc ar veni din chiar problemele istorice ale României. Toate acestea derivă din faptul că întreaga construcție națională românească modernă este un experiment cultural: România este o operă a elitelor.

„Pe cale de consecință, și felul în care este gândită România pornește din aceste neliniști specifice elitelor, care întotdeauna sunt marcate de conștiința faptului că trebuie să lucreze cu un popor care este mult sub ceea ce ar trebui să fie în termeni de performanță intelectuală, socială, economică”, spune istoricul Cosmin Popa.

Sunt sau nu justificate aceste temeri?

„Sunt justificate în parte. Doar că felul în care arată poporul român este în bună măsură rezultatul muncii elitelor. Este mai degrabă o falsă contradicție între ceea ce așteaptă elitele și ceea ce este dispus poporul să dea. În realitate, atât elitele, cât și poporul în numele căruia pretind că vorbesc, sunt destul de asemănătoare pe fond”, conchide Cosmin Popa.

Regimul de ocupație sovietică și întoarcerea la „valori naționale” - A altă sursă de proveniență a național-comunismului a decurs direct din felul în care a fost exercitat regimul de ocupație sovietică, de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Un regim de ocupație pus în practică cu ajutorul unui contingent mai mult decât consistent de colaboratori interni, de fapt, de colaboraționiști, un regim de ocupație care formează premisa anihilării oricărui specific cultural, economic, politic românesc în raport cu Uniunea Sovietică.

Stalinismul românesc a contrazis în mod flagrant 150 de ani de evoluție modernă românească.

Acest lucru nu putea să nu genereze o contrareacție atunci când presiunea ocupației sovietice avea să dispară. Iar acest lucru s-a întâmplat odată cu moartea lui Stalin, odată cu consolidarea regimului comunist românesc, la sfârșitul anilor ’50 - ’60.

„Toate acestea i-au determinat pe acești oameni să se refugieze pe pozițiile legitimității naționale și în speranța unui nou contract social cu realitatea”, definește momentul istoricul Cosmin Popa.

Intrarea în criză a sistemului stalinist de control al țărilor din Europa de Est a dus la dispariția unui pilon important care asigura soliditatea acestor regimuri. Odată dispărut acest pilon, care reprezenta presiunea politică, economică, militară, ideologică sovietică, regimurile comuniste au fost nevoite să găsească noi suprafețe de contact cu societatea.

Dacă în cazul unor țări aceste noi suprafețe de contact au fost reformele sistemului - așa cum s-a întâmplat în Ungaria, Polonia, parțial și în RDG în perioada care a urmat morții lui Stalin - în cazul României această nouă suprafață de contact a reprezentat-o întoarcerea parțială și critică la unele dintre „valorile naționale”, cu o recuperare selectivă, după interesul regimului, și chiar cu o rescriere a lor până la falsificare și mistificare.

În 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej dă semnalul desprinderii României de pe orbita Uniunii Sovietice.

În 1965, începe Epoca de Aur sub Nicolae Ceaușescu. O perioadă de aparentă relaxare ideologică și prosperitate economică urma să se încheie odată cu lansarea național-comunismului, marcată de Tezele din iulie 1971. Începea „revoluția culturală”.

Naționalismul devine soluția ideologică a lui Nicolae Ceaușescu și i se subordonează cultura, arta, istoria, educația. „Poporul” avea nevoie de preocupări mobilizatoare, de idei care să țină de foame și să substituie realitatea tot mai îndepărtată a libertății, remarcă numeroși cercetători ai perioadei.

Naționalismul e menit să susțină și să legitimeze actele partidului, liderului suprem și, în final, atrocitățile Securității.

Ceaușescu a generalizat naționalismul ca formă de mobilizare a maselor, scrie Stelian Tănase în „Revoluția ca eșec, Elite și Societate” (Humanitas, 2016, ediție digitală) și a concentrat „dezbaterea în jurul ’problemei naționale’: unitate și independență”.

O altă sursă majoră de formare a comunismului național, din perspectivă contemporană românească, și ale cărei urmări se resimt și în zilele noastre în România, constă în încercarea lui Ceaușescu de a refonda civilizația românească în noi forme socialiste.

„Spre deosebire de cei mai mulți dintre liderii României contemporane, Ceaușescu a avut un program foarte coerent de refondare a României și a civilizației românești în forme socialiste. Teoria lui Ceaușescu nu a fost niciodată așezată formal într-un document, dar ea poate fi înțeleasă prin punerea cap la cap a multora dintre discursurile sale consacrate problemelor ideologice”, spune Cosmin Popa.

De la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, Ceaușescu „a manifestat aproape o obsesie pentru chestiunile ideologice”, spune istoricul.

„Mulți au tratat această obsesie ca pe o încercare a lui de a consolida regimul prin intermediul propagandei. În realitate, această obsesie făcea dovada existenței unui proiect foarte concret de formare a unei civilizații neoromânești socialiste. Aceasta avea la bază un substrat naționalist care împrumuta foarte multe dintre obsesiile etniciste legionare punându-le doar aparent în niște tipare de sorginte socialistă.”

De aici, obsesia lui Ceaușescu de a înlocui toate instituțiile ideologice valabile în toate țările socialiste, arată Cosmin Popa.

„Noi am înlocuit marxism-leninismul cu umanismul socialist. România lui Ceaușescu nu a folosit niciodată formula consacrată pe care o foloseau, pornind de la exemplul sovietic, toate țările din Europa de Est în perioada respectivă: a socialismului dezvoltat sau a socialismului real – formulă care aparține lui Brejnev [Leonid Brejnev, fost lider al URSS]. Ceaușescu a folosit formula socialismului multilateral dezvoltat. Toate acestea, alături de obsesia întronării în societate a unui set de norme etice, începând cu 1974, celebrul cod al eticii și echității socialiste, făceau dovada nu doar a unei încercări foarte coerente a regimului de a controla propagandistic, ideologic și politic societatea, dar făceau și dovada unei încercări foarte coerente a regimului de a reforma fundamental civilizația românească”, explică istoricul Cosmin Popa.

La baza acestei civilizații neoromânești stătea naționalismul reinterpretat într-o cheie socialistă, având în centru ideea liderului național infailibil pe care tot poporul trebuie să-l urmeze.

„De aceea, orice critică la adresa lui Ceaușescu, a ceaușismului și a celor din jurul lor era asimilată ca o trădare de țară, ceea ce era logic în virtutea acestui sistem, pentru că, din moment ce Ceaușescu reprezenta încarnarea unor secole de istorie națională sau, dacă vreți, expresia ultimă a istoriei naționale, orice încercare de a trata critic această încarnare a istoriei naționale nu putea fi asimilată decât cu trădarea față de patrie.”

Gheorghe Gheorghiu Dej și marea cotitură

„Într-un fel sau altul, la nivelul societății, ideile acestea despre un naționalism exagerat, despre un trecut glorios, despre legătura cu latinitatea” nu erau noutăți, spune istoricul Matei Gheboianu.

Construcția acestei mitologii descinde încă de la Școala Ardeleană, la început de secol XIX iar apoi în plin secol XIX era justificată de nevoia de a construi un stat național.

Constructul a fost apoi preluat de legionari „și dus spre o anumită zonă în care a fost îmbinat cu partea religioasă, pentru că de acolo obțineau și sprijin”, iar, apoi, a fost preluat de comuniști.

„La finalul anilor '50 vedem transformarea. Odată ce Gheorghe Gheorghiu Dej simte că nu mai are adversari, că Moscova nu-l va înlocui, după ce Armata Roșie s-a retras, lucrurile încep să se schimbe. Vedem aceste schimbări în manualele de istorie. Odată cu instalarea comunismului am avut manualul lui Roller, în care istoria era rescrisă, în care noi eram popor de origine slavă, în care inclusiv voievozii noștri sau cei scoși în evidență erau alții, erau cei care aveau relații bune cu imperiul țarist”.

Apoi, după 56-57, manualele de istorie se schimbă.

„Interesant este că de prin 1957 până prin 1991, cu modificări de la o perioadă la alta, manualul de istorie este realizat de același istoric: Dumitru Almaș, cel care stă și în spatele Povestirilor istorice”, materiale pe care astăzi le-am numi auxiliare, cu desene frumoase și inspiraționale.

„Pentru perioada respectivă era ceva deosebit. În școală se pun bazele acestei mitologii a trecutului glorios”, arată Matei Gheboianu.

Așadar, cel care a făcut această cotitură spre naționalism, după perioada stalinistă, a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nicolae Ceaușescu a construit de aici.

„Populația majoritar românească era una antirusească și se va cultiva acest sentiment, crescând zona naționalistă, scoțându-se în evidență elementele acestea, încă din timpul lui Dej, ceea ce se va numi epopeea cinematografică națională cu filmele istorice care au marcat și marchează în continuare”, adaugă Matei Gheboianu.

Primul film a fost Tudor Vladimirescu (Tudor), care apărea în timpul lui Dej, cu Mihnea Gheorghiu scenarist, după un poem scris tot de el. De altfel, Mihnea Gheorghiu va marca zeci de ani de cinematografie și va fi precursorul lui Sergiu Nicolaescu și a filmelor sale în care istoria e prezentată așa cum dorește partidul.

Dacii liberi. Aici, de 2 mii de ani. Ceaușescu = Burebista

Pentru cei cu amintiri dinainte de 1989, „noi suntem aici de 2 mii de ani” e printre cele mai cunoscute expresii ale naționalismului folosit drept armă de propagandă și manipulare. Nu întâmplător liderii AUR îmbrățișează istoria Daciei în tandem cu mesaje precum cel din aprilie 2019 al lui George Simion:

„De aici, de unde ne sunt originile, de la Sarmizegetusa, din capitala dacilor, vrem să transmitem un mesaj important pentru toți românii: trebuie să fim iarăși ce am fost și mai mult decât atâta, trebuie să ne recâștigăm demnitatea noastră națională trebuie să ne recucerim istoria neamului nostru și să facem o Românie care să fie MARE în Europa și MARE în lume.” - George Simion, 2019.

Recucerirea istoriei neamului are tradiție în România: Ceaușescu a cucerit-o prin mistificare.

Una din cheile interpretării modului în care comunismul și Nicolae Ceaușescu au folosit istoria se regăsește în momentul 1980, când Ceaușescu sărbătorește 2.050 de ani de la crearea primului „stat dac centralizat și independent”, precursor al României. Personajele din trecutul „național” urmau să devină modele și adevărați eroi ai națiunii.

Primul e Burebista, transformat în erou al „statului dac centralizat și independent”, un fel de Românie care exista pe vremea în care nu exista nici măcar ideea de națiune.

Ceaușescu l-a readus la viața pe regele dac Burebista, cu care voia să se identifice pentru că, spunea povestea, Burebista nu ar fi pierdut nicio bătălie.

Istoria a fost trunchiată și adaptată nevoilor partidului, iubirea de patria socialistă s-a regăsit nu doar în versuri de preamărire a partidului și liderului, a devenit aproape materie obligatorie neoficială în școli.

Pionierii au învățat mesajele care renasc după '89 cu România Mare și sunt aduse în actualitate și acum.

Dușmanul din „afară”. Epoca de Aur. Protocronismul, reflexia culturală a ceaușismului

Termenul de protocronism a început să circule în România în anii '70 și delimita un curent ideologic care sublinia caracterul unic și de pionierat al culturii române.

Inițiatorii săi, asemeni tradiționaliștilor interbelici, avertizau asupra consecințelor drastice pe care le poate avea subordonarea față de Occident și implicit denunțau teoriile cosmopolite precum Sincronismul lui Eugen Lovinescu.

În dezvoltarea sa, protocronismul a luat o valență puternic naționalistă, instrumentată politic de regimul Ceaușescu, care promova un trecut idealizat al țării, trecând peste regulile cercetării științifice și recurgând la date și surse îndoielnice, care puteau legitima mai ușor teoriile protocroniste.

În mediul academic, aceeași noțiune este denumită peiorativ și dacomanie sau tracomanie. Dan Alexe o numește dacopatie (Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015).

„Cultul” dacilor e mai vechi decât actualele sărbători dedicate lor și decât exploatarea „unității și continuității” promovate în comunism. Dan Alexe vorbește despre „obsesia românilor cu dacii. Această patologie are rădăcini vechi, crescute din elucubrațiile ocultistului Nicolae Densușianu, care în Dacia preistorică înșirase toate absurditățile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă”.

După ce a aflat că protocroniștii susțin că limba română se află la originea celei latine și chiar a tuturor celorlalte limbi, inclusiv indiana și babiloniana, filologul George Pruteanu a avut o cădere nervoasă și a statuat că protocronismul nu este altceva decât „naționalismul paranoic și sterp”.

Asemenea așa-zise teorii, fără nicio fundamentare științifică, fără nicio referință documentară care să le probeze și chiar fără coerență au în continuare un succes teribil la mase. Odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, succesul lor este și mai mare. Cele mai halucinante susțineri sunt acum perpetuate pe rețelele sociale și preluate fără niciun discernământ.

Reflexul creării lor se află în protocronism, dar ele slujesc de minune continuatorilor național-comunismului.

Originile protocronismului se află în eseul publicat de Edgar Papu în 1974 în revista culturală Secolul XX, intitulat chiar așa: „Protocronismul românesc”. Acesta este momentul de inspirație pentru zeci de ani de susțineri aiuritoare, care contravin adevărului științific și istoric, cu mare succes la mase și astăzi, pe rețelele sociale, și care atribuie unor români descoperiri pe care nu le-au făcut și caracterul primordial al civilizației românești. Chiar până la a submina civilizațiile fondatoare ale omenirii.

În eseul său, Papu susținea prioritatea cronologică românească în cazul unor inovații europene.

Papu se folosește de exemple precum Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca dovadă a anticipării culturii baroce. Dimitrie Cantemir devine un precursor al romantismului, iar Mihai Eminescu un vizionar al existențialismului și sociologiei.

Concluzia lui Papu este că „protocronismul este una din trăsăturile dominante și definitorii ale literaturii noastre în context mondial”.

A fost suficient ca teoria lui Papu să fie făcută publică, cu accent pe dominanta românească în cultura și chiar știința mondiale, pentru ca ideologii să o pună la lucru în slujba partidului și a regimului. I-au construit acestuia din urmă o falsă identitate, pentru a-l defini drept continuator al „glorioaselor realizări” și descoperiri românești, cum altfel decât primele în cele mai diverse domenii.

De la încercarea de a dovedi un sincronism cultural și intelectual al românilor cu marile curente până la încercarea de a arăta primordialitatea românească în foarte multe domenii, chiar și acolo unde nu există nici cea mai mică informație validă în acest sens, este o distanță foarte mare, spun specialiștii.

„Edgar Papu a cauționat intelectual o serie de eforturi - aici îi am în vedere pe cei de la Luceafărul, Săptămâna – care țineau mai degrabă de reflexul cultural al activității de propagandă a regimului decât de cultura în sine. Protocronismul este reflexia culturală a ceaușismului. Ceaușescu este extraordinar din punct de vedere intelectual, era un lider mondial pentru că el reprezenta expresia ultimă a unei culturi extraordinare, în avangarda progresului intelectual și cultural al umanității. Acesta este raționamentul și este unul foarte simplu”, explică Cosmin Popa.

După 1968, cu precădere, după momentul de glorie al lui Ceaușescu, istoria, ca și alte domenii, devine un instrument foarte important de propagandă.

Național-comunismul, cu un foarte puternic filon naționalist, se construiește prin cultul voievozilor. Iar toată panoplia de domnitori voievozi începe cu Burebista.

„Pentru Ceaușescu, Burebista era cel mai important. A fost întemeietorul, el a făcut Dacia Mare. El s-a luptat cu romanii. Să nu uităm că în 1982, când se împlinesc 2.000 de ani de la statul centralizat dac, sunt mari manifestații la care participă, lăsând la o parte filmul cu același nume. Pentru că el încearcă să apară ca într-o linie firească, de continuator. Și nu doar de continuator. Se încearcă – pentru că sunt celebrele tablouri în care el este central și în jur sunt medalioane cu domnitori – să se acrediteze ideea că el cumulează toate calitățile celorlalți”, spune istoricul Matei Gheboianu.

Acesta este momentul în care este construit mitul ostil al „dușmanului din afară”, al străinului. Care s-a perpetuat până în zilele noastre.

Rolul voievozilor nu era, așadar, unul decorativ, ci strategic. „Pentru asta au fost scoși în evidență: pentru că totdeauna s-au luptat cu dușmanii. De ce? Ca să transmită că și acum ne mai luptăm.” Și pentru a-l putea prezenta pe Ceaușescu ca o încununare a acestei lupte, ca pe un reprezentant de frunte al lor, un descendent.

De altfel, după 1968 apare sloganul folosit la toate manifestațiile de masă până în 1989 cu „România – Partidul – Ceaușescu”, la care se schimbă doar ordinea.

„Ceaușescu era pus pe același plan cu țara și cu partidul. Iar mesajul transmis era: doar el ne poate apăra, așa cum ne-au apărat voievozii. Și se creează așa-numita Epocă de Aur și sunt istorici care au scris despre ea și au menționat Epoca de Aur”, amintește Matei Gheboianu.

Autorul sintagmei de tristă amintire, care mistifică cenușiul comunist, ar fi fost istoricul Ștefan Ștefănescu, fost decan al Facultății de Istorie în perioada comunistă, membru al Comitetului Central și al Marii Adunări Naționale. Deplâns și elogiat după 1989 de școala de istorie românească de la Universitatea din București, cu un portret care ar face invidios orice mare om de știință.

Matei Gheboianu, din tânăra generație de istorici, a încercat să stea de vorbă cu el după 1989, să-i spună mai multe despre Epoca de Aur și autorul sintagmei, dar Ștefănescu a încercat se spele pe mâini, dând vina pe Gheorghe Ioniță, succesorul său de ultim moment la conducerea facultății, fost șef de secție la Comitetul Central.

Sintagma și mitologia din jurul ei face, însă, istorie și construiește cariere de istorici. Dar și cinematografie.

„Se folosește zona culturală, a literaturii, în care se construiește toată această zonă propagandistică: noi suntem cei mai importanți, noi suntem cei mai buni și ajungem la partea aceea de protocronism. Protocronismul însemnând că noi am fost primii. Primii în uite câte domenii: la Tărtăria erau primele scrieri din lume. S-au descoperit niște urme de indoeuropeni în Japonia? Erau dacii care s-au dus acum câteva mii de ani și i-au ajutat să se civilizeze. Ne uităm în filmul Burebista în care un roman îl întreabă pe un fierar ce face acolo, iar acela îi spune că face plugul de fier. Paulescu a descoperit insulina. Paulescu, care era și un antisemit notoriu, a scris tratate de eugenie. Și ce spunem? Străinii nu ne-au recunoscut. Noi am fost primii dar ei nu ne-au recunoscut”, amintește Gheboianu.

De aici începe, pe fond, construcția cultului personalității. Așa se face că fostul cizmar devine un geniu vizionar al Carpaților, expert în toate domeniile, în care dă „indicații prețioase”, iar consoarta lui, deși analfabetă, devine „savant de renume mondial”, expertă în chimie anorganică și chiar autoare a unui doctorat despre polimeri. Poreclită „Codoi”, de la formula dioxidului de carbon (CO2- carbon - oxigen doi) citită în lectură proprie „COdoi”.

Protocronismul după ’89. Funar: Einstein i-a furat teoria lui Eminescu

Protocronismul a supraviețuit, însă, regimului care l-a integrat în ideologia sa oficială. El nu a dispărut odată cu decesul oficial al comunismului, plătit cu sacrificiul celor care au murit la Revoluția din decembrie 1989. Și nu s-a oprit nici azi.

„E ca într-o mașină în mers, [lucrurile] nu au cum să se oprească. Plus că unii, inclusiv istorici, pe zona asta și-au construit o carieră. Și-au construit școli și au rămas în continuare. Au încercat să scoată zona de comunism și să rămână cu zona de naționalism. Și, într-un fel sau altul, au refăcut cercul din interbelic, mulți apropiindu-se din nou de zona bisericească, care la comuniști lipsea”, spune istoricul.

Filmele au jucat, de asemenea, un rol important, iar în școală s-a menținut cultul domnitorilor.

„Dacă luați interviuri pe stradă și întrebați cine a fost Mihai Viteazul, o să vi se spună că Mihai Viteazul a fost Amza Pellea. Este ceea ce a făcut Sergiu Nicolaescu în cinematografie. În școli veți vedea pe pereți, la fel ca în perioada comunistă, toți domnitorii importanți puși. În continuare se transmite acest cult al domnitorilor.”

La toate acestea se adaugă inerția.

„Manualele se schimbă foarte greu, profesorii nu poți să-i schimbi peste noapte. Acum dușmanii din afară sunt Occidentul, NATO și UE, nu contează că ești în alianță cu ei, ei sunt 'invadatorii'. Tot ce este extern a fost rău. Ei au vrut întotdeauna să ne fure țara. Ei au venit și au distrus tot ce a construit Ceaușescu. Nimeni nu spune că politicienii noștri au semnat și au vândut, că directorii de fabrici și-au distrus fabricile cumpărându-le chiar ei pe bani puțini sau vânzându-le la fier vechi”, remarcă istoricul Matei Gheboianu.

Or, tocmai acest filon reapare în momentele de criză - economică, socială sau politică - și se vede tot mai puternic în societate. „Numai în anii de creștere economică, de bunăstare, de prosperitate mișcările de tipul acesta nu sunt atât de puternice”, remarcă istoricul.

În anii ’90, Partidul România Mare a avut priză cu un astfel de discurs. După 2000, partea aceasta a discursului naționalist, uneori extremist, a fost preluată de marile partide.

„În toate marile partide au existat voci care merg pe această direcție. Unii sunt chiar foști istorici, cum e Andrei Daniel Gheorghe, fiul primarului din Otopeni, ales deputat de Ilfov pe listele PNL. Și nu e singurul. El a preluat acest discurs și legat de biserică. Și la PSD. Înainte de 2000, mesajul naționalist și extremist era preluat de PUNR și PRM ca să nu se mânjească Năstase pe degețele. După ce au rupt alianța, au preluat ei. Iar la alegerile din 2020 a apărut un partid [AUR] care a reușit să treacă pe sub radarul partidelor mari”.

În zilele noastre, atât internetul cât și publicistica sau chiar literatura, dacă e să ne referim cel puțin la romanele lui Pavel Coruț, fost colonel al serviciului de contrainformații militare, dar nu singurul, oferă o gamă largă de exemple de teorii pseudo-științifice bazate pe argumentații mai mult sau mai puțin elaborate.

Finanțatorii celor mai multe astfel de proiecte ideologice au legătură cu trecutul regimului ceaușist, iar unul dintre motivele des invocate este cel al așa-zisei cenzuri la care lumea academică îi supune, făcându-se astfel o confuzie voită între cenzura politică, prin care este limitată libertatea de exprimare, cu selecția științifică.

Succesul aberațiilor

Așa ajung teoriile conspirației să țină loc de cele științifice, denunțate ca „științe oficiale” cu o incriminare a specialiștilor „aserviți”.

Napoleon Săvescu, un medic româno-american, autor al cărții Noi nu suntem urmașii Romei și co-editor împreună cu Iosif Constantin Drăgan al revistei Noi, Tracii, susține că Europa de Vest a fost, de fapt, cucerită de daci. Aceeași soartă ar fi avut-o și America și Japonia. El este unul dintre organizatorii Congresului Internațional de Dacologie.

Gheorghe Funar, nimeni altul decât fostul partener de guvernare al PDSR, președinte al Partidului Unității Naționale din România (PUNR), care-și manifesta patriotismul ca primar de Cluj-Napoca prin vopsirea obsesivă a băncilor din oraș în culorile drapelului național, susține că Einstein i-a furat lui Eminescu teoria relativității.

„Dintre cei care au trăit în ultimii 2000 de ani pe planeta Pământ, după fiul Domnului, se situează Mihai Eminescu, ca genialitate. Știți că Mihai Eminescu este cel mai mare fizician al lumii? Ați auzit de escrocul ăla, de Einstein? Ovreiaș. Mihai Eminescu s-a ocupat de foarte multe lucruri și a scris enorm. Mihai Eminescu s-a ocupat de teoria relativității și a scris primul pe planeta Pământ formula de calcul a vitezei luminii, v = m x c² , a apărut plagiatorul, escrocul de Einstein care zice că, ei, nu V, ci e = m x c², s-a ocupat Eminescu de teoria cuantelor, înainte de Max Planck, s-a ocupat de găurile negre din univers și de Big Bang”, spune Gheorghe Funar.

De unde știe? De la un profesor de fizică din Azuga care a găsit în arhiva Academiei Române „manuscrisele lui Eminescu din domeniul fizicii”, furate apoi de la Maiorescu de „ovrei”. Funar este autor, ca „doctor” al lucrării „Aflăm adevărul despre biografia Fiului lui Dumnezeu?!” Cu o copertă în tricolor, semn suprem al patriotismului.

Cultul lui Mihai Eminescu, poet nepereche și luceafăr al poeziei românești a supraviețuit până azi, iar scrierile lui, indiferent cât de antisemite, sunt folosite în continuare drept argumente cu caracter absolut. Iar antisemitismul este, și el, tulburător de prezent.

„Iredentismul maghiar”

Același Gheorghe Funar rămâne în istorie prin încercările disperate de a provoca comunitatea maghiară din Cluj-Napoca.

Nu doar prin vopsirea băncilor în roșu, galben și albastru, ci și prin amenințarea de înlăturare a statuii lui Matei Corvin și construirea celei a lui Avram Iancu în fața Catedralei ortodoxe din oraș, care s-a vrut un mesaj naționalist, nu o recuperare a unui personaj istoric.

Același Avram Iancu preamărit acum de liderul AUR, George Simion, un alt promotor al luptei față de presupusul „pericol maghiar”. În vizita sa din 2019 la Valea Uzului, unde românii și maghiari își disputau în mod nefericit Cimitirul Eroilor, acesta făcea apel pe Facebook, să fi salvat de „extremiștii maghiari” care îl alungă „din propria țară”.

Lozinca „suntem stăpâni în țara noastră” vine însă tot din comunism. În anii '80, scrie Denis Deletant – în Ceaușescu și securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989 (Humanitas, București, 1998), aceasta apare la mitinguri, iar politica oficială de asimilare a minorităților – îndepărtarea germanilor și maghiarilor, reducerea școlilor cu predare în limba minorităților, este o realitate factuală a regimului lui Nicolae Ceaușescu.

La fel cum e așa-numitul naționalism economic promovat de Nicolae Ceaușescu, renăscut după 1989 în diferite forme, specifice diferitelor decenii - de la respingerea privatizărilor (important e ca proprietarul să nu fie străin, chiar dacă cel român fură și falimentează fabricile, așa cum remarcă istoricul Matei Gheboianu) până la campaniile recente împotriva „multinaționalelor”.

O analiză a propagandei de tip: „Multinaționalele l-au pedepsit pe Liviu Dragnea pentru curajul de a le fi înfruntat!” a semnat Codruța Simina în PressOne.

În anii '90, Corneliu Vadim Tudor, combina „Nu ne vindem țara” cu „pericolul maghiar”. În 2012, în vremea USL, Adrian Năstase relua tema țării care nu vrea să fie o „colonie”. În același an, liderul PNL, Crin Antonescu, după cum nota Hotnews, făcea apologia naționalismului.

Iar în 2021, Ludovic Orban, încă lider PNL, introducea în ecuație, și în atacurile politice, ortodoxia, o altă temă exploatată cu succes la mitingurile AUR și de naționaliști în general.

„Nu i-am văzut la drapelul național, nu i-am văzut la momente esențiale în celebrarea a tot ceea ce este simbol al națiunii române, ca să nu spun că nu i-am văzut jurând pe Biblie și nu i-am văzut făcând cruce”, declara Ludovic Orban, despre partenerii de la USR, ca și cum aceste lucruri ar reprezenta condiții ale existenței în România.

Și Nicolae Ceaușescu a folosit cu succes ortodoxia. Lucian Boia, în Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), Humanitas, 2016 remarcă faptul că Biserica ortodoxă și regimul comunist au promovat „în egală măsură un naționalism de tip etnicist”. Și „lupta pt pace”, una din temele preferate de Nicoalea Ceaușescu.

Biserica mai era folosită la „divizarea și manipularea emigrației românești./.../ Biserica le putea cultiva nostalgiile românești, atrăgându-i spre 'patria-mamă'”, și la combaterea „propagandei iredentiste maghiare”, amintește Lucian Boia.

„Înalții ierarhi ortodocși se comportau ca funcționari disciplinați ai statului român”, scrie Lucian Boia, iar Biserica continuă să fie folosită fără nicio ezitare în construirea mesajelor naționaliste de după 1989.​

Frica ca armă politică

Armele politicienilor și ale mișcărilor naționaliste includ tradiții, istorie, ortodoxie, false valori, dar și exploatarea fricilor și a lipsei de educație, spune istoricul Cosmin Popa.

„Succesul AUR se bazează pe faptul că exploatează sentimente, resentimente, frici, ignoranțe autentice, adânc înrădăcinate în cultura românească, în metalul colectiv, în psihologia colectivă românească. Cel mai important combustibil al unor astfel de mișcări este prostia, lipsa de educație”, spune fără ocolișuri acesta.

El adaugă, însă, că succesul AUR se bazează pe faptul că niciunul dintre partidele tradiționale românești nu a făcut nimic după 1989 pentru a reduce aceste frici, pentru a reduce ignoranța din societate, pentru că fiecare dintre aceste partide, „atunci când le-a profitat din punct de vedere politic, le-a folosit într-o manieră copioasă.”

AUR și susținătorii lor reprezintă, așadar, „răzbunarea” pentru deceniile de incompetență politică a marilor partide românești, spune istoricul, reflexia clasei politice. „Societatea care a generat o astfel de mișcare a fost guvernată de partidele care au condus România după 1989. Acesta este nivelul progresului social pe care s-au priceput aceste partide să-l atingă după 1989.”

Una dintre sursele de alimentare a unor astfel de mișcări provine chiar din incapacitatea tuturor marilor partide românești de a face ca România să profite la maximum de situația în care se află, spune el.

„Noi nu am reușit să generalizăm beneficiile globalizării în România din motive care țin în primul rând de organizarea societății românești și de exercițiul democratic, iar de aceste lucruri beneficiază în primul rând mișcările extremiste. Așa că, s-ar putea să avem surpriza de a ne trezi într-o societate cu un partid extremist extrem de puternic fără să ne fi bucurat cu adevărat de beneficiile globalizării, care în alte țări au generat astfel de mișcări.”

În ce constă minciuna național comunistă și de ce nu are nicio legătură cu patriotismul

Național-comunismul, care pleca de la premisa excepționalității, superiorității românești în toate domeniile, a unei superiorități românești mai degrabă colective decât individuale, era doar comunism și atât, remarcă istoricul Cosmin Popa.

„Iar pandantivul lui cultural este foarte asemănător cu toată această suprastructură intelectualizată care vorbește despre specificitatea sufletului slav colectiv. În acest tip de realitate ne situăm. Însă, național-comunismul este o minciună instituționalizată, oficializată, menită să facă suportabil un regim politic absurd, extrem de nociv în raport cu cei pe care-i conducea.”

Așadar, excepționalismul românesc avea funcție terapeutică. Griul și cenușiul zilnic al dictaturii, foamea, frigul, lipsa acută a unor produse de bază, erau mai ușor de suportat dacă te știai a aparține unui popor de excepție.

Însă, atrage atenția istoricul, la fel de mare minciună este și gândirea, extrem de populară astăzi, potrivit căreia românii sunt un popor de calitate inferioară, arareori capabil de eroism și de lucruri importante, lipsit de calități intelectuale și umane.

Una dintre marile drame petrecute în perioada de după 1989, pe fondul unor realități politice și economice care au deziluzionat și dezarmat, este că românii au evoluat de la o părere excelentă despre sine, așa cum a fost ea promovată de regim înainte de 1989, la o părere deplorabilă. Or, ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc, spune Cosmin Popa.

„Discuția despre calitățile românilor a fost întotdeauna o discuție a extremiștilor, în care cei care s-au situat pe linia mediană au avut întotdeauna de pierdut, fiind respinși și de unii, și de ceilalți. Este la fel ca discuția despre relația dintre români și maghiari, care este o discuție a extremiștilor, atât din punctul de vedere al românilor cât și al maghiarilor. La fel și această discuție culturală, filosofică despre calitățile colective ale românilor.”

Național-socialismul nu are așadar nimic de-a face cu patriotismul, așa cum nu are de-a face cu patriotismul nici discursul potrivit căruia românii sunt un popor „de mâna a doua.”

Iar naționalismul românesc, reșapat odată cu ascensiunea explozivă a AUR, nu-și are originile în cele două luni în care partidul a crescut de la 0,77% la 9% și nici măcar în perioada în care partidul a stat „în adormire” pentru a da lovitura la alegerile din decembrie 2020.

Originile sale nu se găsesc nici pe banda de rulare a noii formațiuni politice, atribuită chiar uneori experimentelor de laborator ale serviciilor secrete, și nici măcar la predecesoarele sale: PUNR și PRM.

De altfel, la proba cu timpul, ultimele două s-au prăbușit definitiv, dovedind că au fost tot forme de conjunctură ale aceleiași doctrine contorsionate care unește deopotrivă stânga extremă cu dreapta extremă și fascismul cu comunismul, sub pretextul generos și acoperitor al iubirii de țară, manifestată exclusiv prin cuvinte și declarații.

Nu trebuie să mire, astfel, că unul din corifeii național-comunismului ceaușist și postdecembrist, Corneliu Vadim Tudor, fusese un abonat la privilegiile regimului comunist, căruia îi făcea apologia în fiecare duminică dimineață pe singurul post de radio, cel de stat, al dictaturii ceaușiste, unde proslăvea în adjective orbitoare lumea idilică, dar inexistentă a „Epocii de Aur”, scufundată în cenușiu, în mizerie, în sărăcie, în lipsuri, în restricții de toate felurile, în abuz și în opresiune.

Cum ajung partidele de „patrioți” să facă jocul Moscovei?

Cum se face că patrioții aglutinați în partide cu o doctrină național-comunistă ajung să facă jocul Moscovei? Cum de memoria colectivă nu păstrează ecouri ale invaziei sovietice în urma căreia cursul istoriei a fost mutilat fatal?

De obicei, tipul acesta de mișcări politice sfârșesc prin a intra în siajul puterilor împotriva cărora pretind că luptă, nu este nicio ironie, este un proces absolut normal, o chestiune de mecanică a istoriei, spune Cosmin Popa.

„Mai devreme sau mai târziu, partidele extremiste, aflate la marginea sistemului, trebuie să se sprijine pe curentele politice create de puterile aflate la marginea sistemului internațional.

Nu poți dezorganiza sistemul existent din poziții politice, care aparțin pilonilor acestui sistem internațional. Trebuie să faci asta de pe pozițiile excentrice ale acestui sistem. Iar țări precum Rusia, Ungaria, parțial China, sunt cel mai bine poziționate din acest punct de vedere. Este absolut normal să se întâmple așa. Este o chestiune de mecanică, de logică politică.

Ei sunt consonanți pe plan intern cu mesajele internaționale care-și propun dezorganizarea sistemului internațional. De aceea, în mod normal, un astfel de partid va promova aceleași mesaje pe care le promovează țara care-și propune acest lucru. În cazul nostru, este Rusia – o țară care permanent, pe fond, a reprezentat un pericol pentru România”, spune el.

„La fel de adevărat, însă, este că 'pericolul rusesc' a fost folosit de foarte mulți dintre politicienii români ca pretext pentru construirea unor regimuri politice odioase, fără ca acest pericol să fie în vreun fel îndepărtat.”

„AUR este un simptom, nu o boală, este durerea cancerului ajuns în stadiu terminal”

Cosmin Popa spune că pericolul național-comunismului, cu riscurile sociale pe care le implică, poate fi îndepărtat sau cel puțin diminuat prin îndepărtarea zilnică a celor mai odioase dintre lucrurile pe care le acuză acesta și prin facilitatea accesului unui număr cât mai mare de români la beneficiile globalizării.

„În momentul de față, birocrația politică a confiscat în mare măsură beneficiile globalizării, transferându-le în interiorul subsistemelor pe care le administrează, partidele transformându-se în sisteme de contraselecție aproape formală.

Atâta vreme cât vom avea o realitate minată de toate aceste lucruri, este foarte complicat să ceri o educație diferită, să ceri reflexe diferite din partea poporului, pentru că partidele și sistemul politic construiesc o societate distorsionată, iar reacția societății nu poate fi decât distorsionată”, spune el.

„AUR este un simptom, AUR nu este o boală, este un simptom al unei afecțiuni mult mai grave decât se crede. Este durerea cancerului ajuns în stadiul terminal. Deși, dacă vorbim despre AUR, nu știu dacă putem vorbi de național-comunism, că e mai degrabă un fel de legionarism, care împrumută elemente istorice ale ceaușismului”, spune istoricul.

AUR e vocea din politică, dar mișcarea naționalistă cunoaște și alte evoluții. La fel de vehemente. Grupuri ortodoxe, auto-declarați jurnaliști, scriitori sau experți o propagă folosind aceleași teme - eroii naționali, geniul lui Mihai Eminescu, pericolul maghiar (vezi publicația Certitudinea).

Strategia „gurilor de foc” după ‘90

Temele naționaliste lansate sau doar desăvârșite de Nicolae Ceaușescu au fost combătute în ultimii 30 de ani de societatea civilă, de istorici și cercetători. Ele au continuat însă să circule, ba chiar să își sporească prezența până astăzi, când sunt larg distribuite cu ajutorul internetului.

Ele au trecut prin tranziție cu un puternic sprijin din partea politicienilor.

Scandalurile din defunctul „patrulater roșu”, constituit din PDSR-PUNR-PRM și PSM, la scurt timp după Revoluția din 1989, pentru a guverna România, într-un simulacru de democrație, și care reunea comuniști, socialiști, protocroniști și securiști și chiar foști torționari din închisorile comuniste, au scos nu o dată la iveală strategia asumată de partidul dominant, PDSR.

Actualul PSD, pe atunci PDSR – Partidul Democrației Sociale din România, folosea celelalte trei partide ale patrulaterului pe post de „guri de foc” ale național-comunismului convertit la democrație, ca să poată păstra singur aparența de partid democratic, modern, dispus la modernizare. Timp în care teritoriul era controlat și organizat gospodărește, după principiile eticii socialiste, de șeful de cadre Octav Cozmâncă, unul dintre liderii partidului.

Că PDSR folosea celelalte trei partide pe post de „guri de foc” o arătau nu o dată conflictele din coaliție și reproșurile pe care atât CV Tudor, șeful PRM, cât și Adrian Păunescu, numărul doi în partidul socialist, condus de fostul premier comunist Ilie Verdeț, i le făceau prin presă lui Adrian Năstase, la acea vreme doar președinte executiv al PDSR.

Chiar CV Tudor și Păunescu au fost cei care au lansat sintagma „guri de foc”, pentru a se autodefini în raport cu partidul în care Năstase era președinte executiv, atunci când erau nemulțumiți de foloasele primite de la PDSR și guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, practicând un soi de șantaj și amenințând că nu vor mai scoate „castanele din foc” ale PDSR.

În schimbul unor beneficii - posturi, bunuri, putere - celelalte trei partide erau „gurile de foc” prin care erau atacați, demonizați, desființați toți cei care deranjau PDSR în ascensiunea sa mimată către democrație.

De la Regele Mihai, până la Corneliu Coposu, liderul țărănist, un martir al închisorilor comuniste, sau liderii partidelor de opoziție care puteau deranja într-un anumit moment, foști deținuți politic, partide de opoziție și, în general, toți cei care puteau devoala impostura liderilor PDSR. Chiar și jurnaliști, cu care CV Tudor publica sistematic în săptămânalul său, „România Mare”, liste pentru a fi executați pe stadion.

Cu toții erau desființați de „gurile de foc” ale coaliției, autointitulați patrioți, în fapt național-comuniști convertiți peste noapte la democrație.

Strategia folosirii „gurilor de foc” ale PRM, PUNR și PSM avea dublă eficiență: mult prea zgomotoase pentru a fi agreate pe plan extern și tributare retoricii comuniste, cu nostalgii național-comuniste, nici măcar ascunse, acestea nu dădeau bine în demersurile de aderare la UE și NATO, dar erau bune pentru a culege voturi de la electoratul tributar educației protocroniste și nostalgiilor comuniste. Pe de altă parte, prin folosirea lor, PDSR își putea cultiva o aparență europeană, civilizată.

România a devenit, totuși, membră a Uniunii Europene, iar evoluția ei este incontestabilă.

De ce ne-am defini prin trecut și nu prin prezent? Mai ales când trecutul este unul mistificat. De ce nu am putea fi și români și europeni? De ce nu ne-am putea folosi de șansele alianțelor din care facem parte? De ce nu am înțelege că securitatea și bunăstarea românilor depind de cea a Europei și că nu pot există în afara ei?

George Simion pretinde că are un motiv valid: nu ar vrea să stea în genunchi. Și Ceaușescu spunea la fel.

A fost crezut de mulți, iar unii încă o fac.