Interviu. Oamenii bătuți și înfometați din spatele zidurilor centrelor de plasament. Cum pot fi ținute abuzurile sub control?

Autoritatea pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități și Autoritatea pentru Protecția Copilului și a Adopției au fost recent comasate prin Hotărâre de Guvern într-o singură instituție condusă de Maria Mădălina Turza, provenită din zona organizațiilor nonguvernamentale și președinta Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități.

”Rezistența la schimbare a acestor instituții e foarte mare, mecanismele după care funcționează sunt acelea de a se proteja pe ele însele, ritmul este în acord cu nevoile angajaților și nu al oamenilor pe care îi servim”, spune Mădălina Turza în interviul acordat Europei Libere.

”Nenumăratele hârtii pe care noi le învârtim în aceste instituții nu reflectă realitatea din centrele de instituționalizare, adică în hârtii pare că suntem în regulă, că situația este cel puțin decentă, dar dacă mergi și vezi, lucrurile nu sunt așa, sunt chiar dramatice”.

Îți mai recomandăm

Desființarea marilor orfelinate, de la ritm de melc la hei-rup. Unde vor fi „relocați” copiii

Europa Liberă: Termenul pentru dezinstituționalizare este 1 ianuarie 2021 , după care existența copiilor sau a adulților în marile centre rezidențiale devine contravenție. Câte centre de plasament s-au închis și cum se derulează această operațiune?

Maria Mădălina Turza: „Ideea este că această problemă a instituționalizării o avem din două perspective – o dată pe zona de copii, unde lucrurile stau mai bine, și o dată pe zona de adulții cu dizabilități instituționalizați în diferite tipuri de centre rezidențiale, unde lucrurile stau dramatic.”

Europa Liberă: În ce sens?

Maria Mădălina Turza: „În sensul în care procesul de dezinstituționalizare, deci efectiv de scoatere a oamenilor din instituții și de găsire de formule de trai în comunitate sunt infime. Și acele puține alternative care există sunt cu sprijinul furnizorilor de servicii privați, ori din zona ONG-urilor. Toate aceste centre rezidențiale ar fi trebuit să aibă planuri de restructurare avizate până la acest moment, adică fiecare centru în parte ar fi trebuit să aibă un plan realist și obiectiv despre felul în care înțelege să scoată oamenii din instituție. Pentru că oamenii nu pot fi scoși – nici adulții, nici copiii – pur și simplu și lăsați undeva în stradă, ci trebuie găsite alternative în funcție de nevoile fiecărei persoane. Din păcate, de cele mai multe ori directorii de centre înțeleg dezinstituționalizarea sau restructurarea ca pe o mutare a oamenilor dintr-o clădire mai mare în două clădiri mai mici.”

Europa Liberă: Clădiri mai mici care există?

Maria Mădălina Turza: „Clădiri mai mici care în unele locuri mai există sau sunt identificate cu sprijinul primăriei sau în alte situații chiar sunt construite de la zero, însă trebuie să înțelegem că dezinstituționalizarea înseamnă mult mai mult decât a pune oamenii dintr-un loc, dintr-o clădire mare, unde ai 150-200 de persoane în două locuri mai mici. Înseamnă să faci o evaluare a fiecărui caz în parte și a nevoilor pe care le are, să-i faci un plan de reabilitare, adică ce are nevoie tânărul sau adultul respectiv ca să poată trăi cât mai aproape de nivelul vieții independente. După ce i-ai făcut acel profil, trebuie să vezi ce există în comunitate: există vreun furnizor privat care deține aceste servicii, dacă da – atunci îl contractăm și îl ducem în locul în care este cel mai bun pentru acest ”beneficiar”, nu-mi place termenul, dar așa îi numesc în sistem.

Pentru fiecare ”beneficiar”, există un cost minim standard, care este în jur de 3000 de lei pe lună. La acest cost, pe care noi îl dislocăm de la nivelul bugetului central, fiecare consiliu județean alocă o cofinanțare, un surplus, în funcție de nevoile beneficiarilor respectivi. Avem județe care pun peste cei 3000 de lei oferiți de la bugetul central până la 14000 de lei sau 7000, sau 6000, sau 4000, depinde de fiecare consiliu județean, de cât de deschis este către sprijinul acestor persoane. Deci, noi cheltuim niște sume foarte mari, dacă este să faci un buget total, pe acești beneficiari aflați în aceste centre închise, în condițiile în care situația este atât de gravă și atât de rea cum am văzut acum câteva zile la Plătărești sau puțin mai în urmă la Urlați, la Sighet, unde erau oamenii aceia în cuști. Să știți că acelea nu sunt excepțiile, cam asta este norma. Deci, statul cheltuiește niște sume fabuloase pentru, nici nu pot fi numite servicii, pentru depozitarea unor oameni în niște condiții inumane sau aproape inumane.

Și atunci, soluția ar fi ca fie să reformezi aceste servicii și să construiești locuințe protejate, căsuțe de tip familial sau alte alternative în care reformulezi cu totul managementul serviciilor, fie contractezi furnizori privați la aceiași bani. Dar decât să plătim zece lei pe un serviciu de proastă calitate în interiorul sistemului, nu mai bine îl externalizăm? Pentru că, iată, avem exemple de bună practică în multe județe din țară unde organizații nonguvernamentale prestatoare de servicii acreditate și licențiate au reușit să dezinstituționalizeze sute de oameni, care acum, unii dintre ei, și-au găsit locuri de muncă, care trăiesc o viață independentă sau semiindependentă.”

Europa Liberă: Problema adulților, a tinerilor cu dizabilități este urgența, nu cea din centrele de plasament, adică din marile orfelinate?

Maria Mădălina Turza: „Ambele sunt importante, dar situația este mult mai gravă la adulți. La copii, chiar și la nivel de cifre, stăm mai bine în sensul în care acum având această soluție a asistenței maternale, a plasamentului, marea majoritate a copiilor sunt în zona de comunitate. În total în sistemul centrelor de plasament sunt 4665 de copii în momentul acesta. Numărul este mult mai mare dacă îi includem pe copiii aflați în plasament și la asistenți maternali, care trăiesc în familii. Dar și acolo sunt probleme.

Europa Liberă: Vă concentrați, înțeleg, în perioada imediat următoare, prioritar, pe rezolvarea situației din centrele pentru adulții cu dizabilități? Cum anume?

Maria Mădălina Turza: „Cele trei lupte mari pe care le port acum sunt: dezinstituționalizare copii/adulți; procesul de adopție internă pe care vreau să-l îmbunătățim și debirocratizăm și ne dorim să avem și adopție internațională; și monitorizare. De ce? Dezinstituționalizarea adulților, procesul în sine, ridică probleme mult mai mari și mai grave, pentru că e mai greu să scoți un adult, să-i găsești un loc în comunitate, decât un copil, asta din cauze firești, le puteți intui. Ambele sunt niște procese care vor dura. Că durează un an de zile sau se va întinde pe doi ani, trebuie să ne asigurăm că în această perioadă ei nu mai sunt supuși abuzurilor, violențelor, exploatărilor, neglijențelor și tuturor acelor lucruri care se întâmplă în spatele zidurilor închise. Și pentru acest lucru, am pus la punct un mecanism de monitorizare pe trei niveluri. În primul rând, pentru prima dată la nivelul Autorității, am organizat o structură care se va ocupa de monitorizare inopinată de la nivel central. Adică oricând, în orice moment, o echipă de la noi, inclusiv eu, ne putem deplasa inopinat în oricare dintre centrele astea și să verificăm ce se întâmplă acolo. Apoi, la nivelul Direcțiilor de Asistență Socială și Protecția Copilului ( DGASPC) deja am vorbit cu toți conducătorii să-și înființeze un compartiment de monitorizare, care va face verificări lunare inopinate în toate centrele din județ.

Europa Liberă: Și cine va verifica ceea ce au verificat Direcțiile?

Maria Mădălina Turza: „Noi, de la centru. Ne vom duce să vedem, la întâmplare, dacă verificarea și chestionarul trimis de un DGASPC corespunde cu ce găsim noi. Și vom face în mai multe locuri, până vom ajunge la un nivel de conformitate mai mare. În paralel cu cele două brațe instituționale de monitorizare, am deschis un program de monitorizare independentă, numit Recurs la demnitate, în care am făcut un apel către voluntari, adică organizații neguvernamentale, unele dintre ele cu experiență în domeniu, experți independenți, părinți de copii cu dizabilități. Ei vor merge pe baza autosesizărilor sau pe baza mecanismului de autosesizare pe care deja l-am deschis. Am obținut, cu eforturi extraordinare, un număr apelabil gratuit, un tel verde, pe care o să-l lansăm cât de curând, număr pe care-l vom distribui în toate centrele de adulți și de copii, sub forma unor afișe postate pe ușa fiecărui dormitor, pe care, atât adulții, cât și copiii, îl pot apela 24h din 24. Centrul de răspuns va fi aici, la noi, deci nu la DGASPC-uri, și vom prelua situațiile de criză.”

Europa Liberă: E o investiție și umană, și financiară serioasă. Sunt bani?

Maria Mădălina Turza: „Facem cu oamenii existenți în sistem. Nu angajăm oameni în plus, pentru că nu ne permitem, dar din oamenii existenți în această Autoritate va fi o echipă de monitorizare și asta putem face și la nivelul DGASPC-urilor, plus brațul de voluntari. Vom reprofesionaliza oameni, care să răspundă la telefoanele beneficiarilor. Acestea sunt intervenții manageriale, pentru a putea cumva ține sub control acest fenomen al abuzurilor și pentru a ne asigura că, până reușim să-i scoatem, cum să spun, realist și eficient, din sistem, că nu poți să închizi ușile și să-i lași în stradă, trebuie să păstrăm un dram de luciditate în povestea asta, să ne asigurăm că în acest răstimp nu se mai întâmplă lucruri grave, că oamenii aceia nu mai sunt bătuți, înfometați.

Europa Liberă: Cum s-a ajuns în situația asta, România e, totuși, la 30 de ani de la revoluție și vorbim despre oameni aflați în grija statului, bătuți și înfometați. Există vreo explicație?

Maria Mădălina Turza: „Cauza are legătură cu resursa umană, calitatea resursei umane și lipsa de interes și aplecare asupra acestei zone de către factorii de decizie. Ai pe de o parte o resursă umană îmbătrânită, neprofesionalizată, abrutizată... pentru că, trebuie să recunoaștem, munca în aceste centre, fie că-s copii, fie că-s adulți cu dizabilități, nu-i o muncă ușoară. Adică, e o expunere la o atmosferă și la niște provocări care îți ridică diferite probleme. Nimeni nu s-a uitat atent la ce fel de oameni angajăm acolo, nimeni nu s-a uitat ce pregătire au oamenii aceia, nimeni nu i-a controlat. Dar nu numai în sensul de sancțiune, ci și de îndrumare: nu este bine, trebuie făcut mai așa, putem îndrepta lucrurile. Tot ce s-a făcut de-a lungul timpului au fost standarde peste standarde, peste proceduri, iar mesajul pe care l-au înțeles acești oameni care lucrează la firul ierbii este că dacă ei vor completa bine hârtiile, atunci totul este în regulă. Sunt acoperiți. Și cumva au dezvoltat, probabil în timp, asta-i o speculație, o rezistență la situația de acolo. Le-a scăzut nivelul de empatie, le-a scăzut nivelul de umanitate. Pentru că nimeni dinafară nu a venit realmente interesat și serios, și de bună credință, să întrebe ce să facă.”

Europa Liberă: Cine trebuia să facă asta, direcțiile județene, ministerul?

Maria Mădălina Turza: „Direcțiile județene, prin directori, da, și mai departe autoritatea, autoritatea pentru persoane cu dizabilități și pentru protecția copilului, până la vârful cel mai înalt, Ministerul Muncii. Pentru că, dacă tu observi, de-a lungul a zeci de ani, că nimeni nu acordă atenție acestei zone, nu se uită, nu investește nu numai financiar, dar nu investește atenție, timp, grijă, atunci ești cumva într-o zonă gri...”

Europa Liberă: Verificarea, monitorizarea, desființarea, alcătuirea unor noi planuri și găsirea unor soluții alternative pentru 400 și ceva de centre e un demers care, într-adevăr, nu se poate face într-o lună, două, trei. Fonduri există?

Maria Mădălina Turza: „Fonduri există și-au existat dintotdeauna. Acesta este lucrul care mă doare cel mai rău. Au existat și există fonduri europene pentru dezinstituționalizare de cel puțin zece ani. Fondurile au fost accesate de către Autoritate, dar mai departe DGASPC-urile nu au reușit să se mobilizeze, să le atragă mai departe pentru a face proiectele efective. Au fost bani inclusiv de la bugetul de stat. Au fost inclusiv Programe de Interes Național, PIN. Inclusiv Plătăreștiul a avut PIN în 2006 – pentru dezinstituționalizare, pentru transformarea acelui centru în niște alternative mai mici, că așa au gândit ei la vremea aceea. Au luat banii, nu au făcut nimic. Există un proces penal și acum pe rol. Nici măcar acele centre mai mici nu le-au construit, din 2006, cu banii luați de la buget. Vorbim de situații extrem de grave. Banii au existat: și bani de la bugetul central, și bani europeni.

Europa Liberă: În ce privește adopția internă, a trecut acea lege prin care se debirocratizează unele lucruri, se reduc niște termene, în timp ce la adopțiile internaționale discuția pare încheiată.Ce s-a întâmplat?

Maria Mădălina Turza: „O să vă spun pentru că am participat direct. S-au discutat în Comisia de muncă amendamente bune, de îmbunătățire a procesului pe adopția internă, care au trecut. Iar pentu adopția internațională, pentru prima dată, în premieră, această Autoritate a susținut deschiderea adopțiilor internaționale. Cu toată argumentația făcută, cu toată poziția guvernului, a fost o situație extrem de neplăcută, de scandal, zona de PSD s-a opus vehement adopțiilor internaționale cu argumente ce țin de manipularea opiniei publice: „Nu ne vindem copiii! Nu ne traficăm copii! Nu vindem organe! Din păcate, nu a trecut.

Europa Liberă: Credeți că s-a întâmplat acest lucru pe fondul cazului Sorina Săcărin ? Sau e ceva mai profund?

Maria Mădălina Turza: „Cred că da. Cazul Sorina a fost, cumva, un argument în plus. Cred că e mult mai profundă povestea asta. Pentru mine este dureros că această problemă a copiilor este speculată în interes politic, pentru a manipula opinia publică în diferite direcții. Și este păcat, pentru că aici vorbim de viețile unor copii și de posibilitatea ca ei să aibă un viitor mai bun, evident, asigurându-ne de respectarea tuturor garanțiilor, pentru că există monitorizare post-adopție și în alte state decât România. Se întâmplă și în momentul acesta, pentru că noi avem copii în adopție internațională, la părinți adoptatori cetățeni români.”

Europa Liberă: Numărul românilor care doresc să adopte un copil este mai mic decât numărul copiilor adoptabili. Care e explicația?

Maria Mădălina Turza: „Explicația este una de nivel de dezvoltare sau emancipare al societății. În momentul de față, pe cifre și pe o analiză primară, marea majoritate a oamenilor care vor să adopte sunt cei care nu pot avea copii pe cale naturală. Nu s-a dezvoltat încă la nivelul societății românești acel reflex de a dori să adopți un copil din nevoia de a face bine, de a ajuta, de a oferi o șansă la viață unei alte ființe umane, ci doar pornită dintr-o nevoie personală. Acestea-s niște mecanisme și niște fenomene sociale extrem de ample, dar, în același timp, extrem de nuanțate, pe care nu poți interveni decât indirect, prin campanii de comunicare, ceea ce și plănuim să facem.

Îți mai recomandăm

Copiii statului, copiii nimănui. De ce nu prea adoptă românii copii și sunt blocate adopțiile internaționale

Europa Liberă: Mai e însă și o altă chestiune: declararea unui copil ca adoptabil. Aici e o întreagă birocrație, copiii ajung să depășească o anumită vârstă și, inerent, intră într-o categorie mai greu adoptabilă. Statisticile arată că toată lumea vrea copii mici. Modificările la lege au mai îmbunătățit lucrurile, dar nu e suficient. Ce s-ar mai putea face în plus ca să crească adopțiile interne?

Maria Mădălina Turza: „Legea este favorabilă, însă problema apare în implementare, la managerii de caz, cu care va trebui să facem niște sesiuni de pregătire. Din punctul meu de vedere, acești oameni nu deschid dosarele de adopție suficient de repede. Mai mult decât atât, felul în care înțeleg posibilitatea adopției de multe ori este extrem de subiectivă și tributară a unor judecăți personale. Am întâlnit situații în care managerul de caz spune: apoi, ce să-i deschid dosar de adopție, nu vezi că este urâțel sau de nu știu ce etnie, sau are un frate cu dizabilitate, n-o să-l vrea nimeni. Nu stabilesc finalitatea Programului de Intervenție Personalizat, ca adopția, ci plasamentul sau altceva. Deci, cumva, stă în mâna managerului de caz, deși e un termen foarte clar, el ar trebui într-o lună de zile să deschidă dosarul de adopție. ”

Europa Liberă: În privința asistenților maternali, aici e o altă problemă, nu sunt, poate, pregătiți suficient, au diverse interese pecuniare, s-a văzut tot în cazul Sorina. Prin desfiițarea orfelinatelor și mai mulți copii vor ajunge la asistenți maternali. Ce se poate face aici?

Maria Mădălina Turza: „Asistenții maternali sunt foarte importanți în procesul de dezinstituționalizare, dar – și aici există un mare dar. În primul rând, din punctul meu de vedere, trebuie schimbată optica de selecție a acestora. S-a pornit de la premisa, care are o bază în realitate, că numai oamenii din mediile rurale, fără ocupație și săraci ar fi interesați să ia copii în asistență maternală. Prin urmare, eforturile de recrutare în zona asta au mers și de aici lucrurile nu au evoluat foarte bine. Practic, îi duci pe acei copii de multe ori în zone de risc similare cu cele care au generat abandonul, în familii în care se practică violența domestică sau neglijarea, sau exploatarea copilului în mod normal, nu numai a copiilor aflați în asistență maternală.”

Europa Liberă: Bine, dar nu sunt verificați înainte?

Maria Mădălina Turza: „Se face o anchetă socială, dar dați-mi voie să nu fiu foarte încrezătoare în capacitatea unei anchete sociale de a depista tarele ascunse ale unor familii din mediul profund rural. Apoi, monitorizarea post-luare în asistență maternală este deficitară, adică de cele mai multe ori managerii de caz doar sună la telefon din când în când să afle ce se întâmplă cu copilul, nu vorbesc cu copilul ca atare, ci vorbesc cu asistentul maternal. Pe de altă parte, aș vrea să umblu puțin și la cadrul legal de asistență maternală, pentru că eu cred că această prioritate la adopție acordată asistentului maternal, uneori se poate întâmpla să funcționeze în dezinteresul copilului, cum am văzut în „cazul Sorina”. Înțeleg buna-credință a legiuitorului când a spus că „asistentul maternal are prioritate la a adopta un copil în temeiul faptului că a dezvoltat o relație cu el”, dar se pare că realitatea ne arată că aceste familii de asistenți în momentul în care se prezintă o familie posibil adoptatoare, depun și ele o cerere de adopție și în momentul acela blochează adopția, dar el după aceea nu continuă procesul.”

Europa Liberă: E un business pentru unii, facilitat însă și de lege?

Maria Mădălina Turza: „Din păcate. Aș vrea să deschidem puțin bazinul acesta al recrutărilor și către alte medii, însă pentru asta vom avea nevoie de o altă schimbare legislativă, pentru că salariul de asistent maternal te obligă să nu mai ai alt venit. Dacă vrei să targetezi niște oameni din mediul urban, aceia cu siguranță au deja un job și e puțin probabil că vor renunța la el pentru a lua în asistență maternală un copil, dar în egală măsură cred că fiecare dintre noi avem joburi, dar creștem și copii. Și atunci nu văd de ce ar fi această contradicție. Adică de ce nu pot lua în asistență maternală un copil, dacă am și un loc de muncă?

Europa Liberă: Problema neuroleptizării, a psihiatrizării, adică a ”cumințirii” copiilor cu tranchilizante, pare desprinsă din vremea lui Ceaușescu. Probabil ați citit cartea lui Vlad Alexandrescu, ”Copiii lui Irod”, sunt acolo povești incredibile și oribile. Ce se poate face în acest sens? În mod efectiv.

Maria Mădălina Turza: „Să știți că acesta este unul din lucrurile care mă dor cel mai mult și nu mai dorm noaptea. Este o situație generalizată. Problema este că aici depindem, aproape în integralitate, de Ministerul Sănătății, Comisia de psihiatrie din Ministerul Sănătății și de medicii psihiatri, pentru că angajații centrelor neuroleptizează acești copii cu prescripție.

Eu, ca autoritate, deși văd și-mi dau seama că sunt niște doze de cal prescrise acelor copii, că nu trebuie să fii medic ca să-ți dai seama, nu pot trece peste parafa unui medic psihiatru. Și atunci, felul în care m-am gândit să abordez această problemă este să fac un grup de lucru specific și dedicat cu câțiva reprezentanți de la Ministerul Sănătății și Comisia de psihiatrie, Colegiul medicilor, care să activeze cumva. Ideea este că acești medici trebuie să beneficieze de expunerea la o altă abordare cu privire la acești copii. Și asta vreau să facem, și nu mă refer la viitorii 5 ani, e o chestiune de zile, de săptămâni ca să ne întâlnim și să vedem dacă facem un acord de colaborare, facem o procedură, facem un ordin comun de ministru muncă-sănătate. Nu știu exact în ce se va concretiza, dar vreau să discutăm foarte serios despre acest lucru. Să invităm psihiatri independenți, care să vină și să spună, ei între ei: „Dlor, nu e în regulă”.

Europa Liberă: Pe de altă parte, faptul că dau tratamente în doze de cal, că le dau din pix, fără să vadă copiii, că rețetele sunt generale ,” la nevoie”, deci lasă la latitudinea celor din orfelinate administrarea unui neuroleptic, lucrurile acestea nu pot fi verificate și, eventual, sancționate, pe linie medicală?

Maria Mădălina Turza: „Eu am și văzut acele prescripții ” la nevoie”, ceea ce mi se pare extrem de periculos, iar asta ca metodologie de ar trebui eliminată. Lucrăm la această problemă, dar vă spun că e una spinoasă pentru că medicii sunt o categorie aparte. Și, din păcate, înțelegerea asta a dizabilității, dintr-o perspectivă foarte psihiatrică în zona medicală e foarte înrădăcinată. Și îmi asum această declarație– copiii din centre și adulții din centre sunt considerați niște bolnavi psihic. Medicii nu numai că se exprimă așa, dar și cred, și acționează ca atare. Și atunci, întrețin cercul acesta al dezumanizării.”

Europa Liberă: Există niște dosare penale deschise și unor Direcții ...

Maria Mădălina Turza: „Inclusiv noi, inclusiv eu de când am venit aici am făcut, pentru prima dată în istoria acestei autorități, am făcut sesizări penale pe marginea unor morți suspecte din niște astfel de centre. E vorba de cazul de la Urlați, de situația fetiței moarte de la Școala specială din Iași, unde iarăși am făcut sesizare penală și vom urmări cazurile astea. Deci, ideea este că eu cred că tot ceea ce înseamnă deces într-o astfel de instituție închisă este o moarte cel puțin suspectă, trebuie să vedem cum s-a ajuns în situația asta. Și pentru povestea asta deja am demarat discuțiile pentru un grup de lucru cu Ministerul de Interne și Ministerul Public, pentru că avem o problemă în anchetarea acestor situații. Până și cei care fac investigația la firul ierbii, din păcate, sunt tributarii prejudecăților și ai stigmei. Se duc într-un astfel de centru să investigheze o moarte suspectă, polițiști și, ulterior, procurori, unde văd niște oameni cu probleme intelectuale, care de multe ori sunt adâncite de condițiile din centru și atunci vin angajații care spun: „Sunt nebuni, dle, ăștia ei s-au omorât, ei s-au bătut, ei s-au nu știu ce... N-ai se să vorbești cu ei, n-au discernământ, nu știu să spună, nu știu să vorbească”. Și atunci, lucrurile rămân în zona aceasta a vagului. Nu cred că au expertiza necesară să stea de vorbă de o manieră efectivă cu ”beneficiarii” cu care se poate vorbi, dar trebuie să ai aplecarea, disponibilitatea și experiența de a vorbi cu ei. Deci, pentru chestiunea asta vreau să ne gândim la o formă de colaborare cu Ministerul de Interne și Ministerul Public pentru a face niște pregătiri cu oamenii care lucrează în investigația pe aceste dosare. Din păcate, cea mai mare parte a dosarelor deschise în astfel de centre se încheie cu un NUP (neînceperea urmăririi penale). Cred că au dreptul la viață ca fiecare dintre noi. Și atunci, moartea unui om trebuie investigată foarte bine și serios.”

Foto: Centrul de Resurse Juridice (CRJ)