Acum doi ani, căminul B din campusul Grozăvești/București era plin de studenți. Astăzi, unul dintre cele șapte etaje ale clădirii este adăpost pentru refugiații veniți din Ucraina.
Nu au apucat să își ia prea multe bagaje, iar gândul lor se îndreaptă către membrii familiei și apropiații care au rămas în țară.
„Mă gândeam doar la copii”
Olga are 60 de ani și vine din Odesa, oraș aflat la malul Mării Negre. A venit împreuna cu fiica ei și cu nepotul în vârstă de 5 ani prin Moldova, pe la vama Cuciurgan, cu mașina, ajutați de un apropiat. De la Chișinău au luat un autocar și au trecut frontiera cu România în mijlocul nopții. Așa au ajuns în București, de unde vor pleca spre o cunoștință din vestul Europei.
„Situația de acasă se agravează zilnic. Toți sunt speriați, foarte speriați – fiecare persoană vrea să își ia familia și să plece într-un loc sigur, fiindcă în țara noastră, lucrurile nu stau bine deloc, este foarte periculos”.
Olga și familia sa au părăsit Odesa în 27 februarie, la trei zile după ce trupele rusești au invadat Ucraina. Odată ce au auzit primele bombardamente, într-o dimineața, la ora 4.00, au știut că au la dispoziție câteva minute să împacheteze lucrurile esențiale și să plece.
„Auzeam explozii de două ori pe zi. Mă gândeam doar la copii și la găsirea unui adăpost, unui loc sigur”.
Olga mai are un fiu de 28 de ani, Vladimir, care a rămas în Odesa. Nu poate să părăsească țara și este îngrijorată pentru el. Vorbesc zilnic la telefon și speră să se reîntâlnească cât de curând. „Familia este tot ce am”, spune Olga.
Acesta îi povestește mamei sale, cum în fiecare seară, după ora 17.00, iluminatul stradal este întrerupt, iar din motive de siguranță, majoritatea locuitorilor s-au îndreptat către alte localităț. Ziua, Vladimir își petrece timpul în apartamentul familiei, iar seara doarme într-un subsol, alături de cei rămași. Olga spune că nu este bine să te îndepărtezi mai mult de 100 de metri de casă, fiindcă „orice se poate întâmpla”.
Olga, fiica ei și nepotul urmează să plece cât de curând din România, cu destinația Spania. „Nu contează cu ce plecăm, putem merge și cu avionul, și cu autocarul, chiar dacă facem 35 de ore pe drum. În cele din urmă, sperăm să ne putem întoarce acasă cât de curând, acesta este scopul”.
„E război, Polina, trebuie sa lași totul, trebuie să plecăm”
Numărul de pe ușă este 106, iar în această cameră, soarele bate în cea mai mare parte a zilei. Oxana Zelenskaya are 46 de ani și este încă optimistă. A venit alături de fiica ei, Polina, din Sumî. Orașul este situat în partea de vest a țării, în apropierea graniței cu Rusia, la o distanță de peste 1.200 de kilometri de București.
„În dimineața zilei de 24 februarie, nimeni nu a știut ce se întâmplă; auzeam ceva în depărtare, ca niște explozii. Peste puțin timp, după ce am discutat cu soțul meu, mi-am dat seama că am doar 2-3 ore pentru a-mi pregăti bagajul, a-l lua și pleca”.
Pe atunci, detaliază Oxana, trupele rusești se apropiau de Sumî. A plecat la ora 7.00 și crede că este norocoasă – rezervorul mașinii era plin de combustibil. În jurul prânzului, după ce soțul ei, Aleksandr, le-a scos din oraș pe Oxana și Polina, militarii ruși au înconjurat localitatea și nu au mai permis localnicilor să plece.
„Acum, toți sunt blocați, este foarte periculos să pleci. O prietenă m-a întrebat care sunt șansele ca ea să poată părăsi orașul. I-am spus că e prea riscant. Au existat situații în care mamele și copiii lor au fost împușcați, iar toți mor. Se trage în mașini – de asta e imposibil să pleci”.
În plus, adaugă Oxana, Sumî, orașul în care trenurile nu mai circulă, este departe „de tot”, fiind mai apropiat de Rusia decât de o graniță vestică. „Oamenii care vor să meargă în Polonia sau România au o sarcină foarte grea, trebuie să traverseze jumătate de țară”.
A parcurs un drum de cinci zile, venind prin Kiev și alte orașe unde bombardamentele nu erau atât de dese. Trei nopți a dormit în subsoluri, pe scaune sau paturi amenajate din obiecte care încap într-o pungă. O noapte a petrecut-o în aeroportul din Uman – a fost trezită de bombardamente la ora 6.00 și a plecat în grabă.
Oxana și Polina au intrat în România pe la vama Siret, unde coada se întindea pe cinci kilometri.
„Chiar suntem norocoase, în ziua de dinainte, coada era de 15 kilometri. Unele persoane parcurg această distanță pe jos”. La frontiera cu Polonia, o prietenă a celor două, mamă cu doi copii, a petrecut trei zile în mașină, așteptând să iasă din țară.
Aleksandr Zelenskaya, soțul Oxanei, a rămas în Ucraina. Nu s-a întors în Sumî, ci în Liov. În prezent, ajută mamele cu copii să iasă din țară: le transportă până la cea mai apropiată frontieră, după care se întoarce pentru a înnopta. Și reia procesul a doua zi.
Acum, Oxana se gândește să stea în București cât de mult poate și să își găsească un loc de muncă. Nu i-a venit să creadă că va fi primită în cămin pe gratis și a fost dispusă să plătească cazarea.
„Mi-au spus că pot sta cât de mult îmi doresc, dar încă nu reușesc să conștientizez că este adevărat ce mi se întâmplă”.
Spune că nu a reușit să vină cu foarte mulți bani, dar suma pe care o are este necesară pentru a-și plăti chiria cel puțin treizeci de zile. „Poate că nu voi sta ca o regină, dar este important pentru noi să fim aici, în România”, spune glumind Oxana.
Este îngrijorată pentru educația Polinei, care urma să termine liceul în câteva luni. În vârstă de 18 ani, fiica Oxanei ar fi vrut să ia mai multe lucruri de acasă. Tot ce au reușit să ia se află în trei ghiozdane, trei pungi și un geamantan. „E război, Polina, trebuie sa lași totul, trebuie să plecăm”, i-a zis Oxana fiicei sale în dimineața în care au părăsit țara.
Singurul obiect pe care Polina nu l-a putut lăsa în urmă este o jucărie de pluș, un raton, încheie Oxana.
