Zilele acestea, peste 100 de oameni, cetățeni româno-palestinieni și membri de familie au revenit din Fâșia Gaza, după o lună în mijlocul războiului. Mamele, tații, frații, soțiile lor rămași în România îi așteptau cu sufletul la gură.
Și cei întorși, și cei care au așteptat își doresc ca lucrurile să revină la normal cât mai repede.
Când normalitatea ultimei perioade au fost însă exploziile, fuga în adăposturi și apoi dintr-un loc în altul și mai ales teama că mâine s-ar fi putut număra printre victime, viața așa cum o știau toți înainte se recapătă greu.
Fazil din Afganistan, Alla din Siria și Ekaterina din Ucraina, cu toții stabiliți acum în România, povestesc pentru Europa Liberă cum i-a marcat războiul, întins de-a lungul anilor și chiar deceniilor, în unele cazuri, ce i-a ajutat să depășească traumele și cum își văd viața acum.
Artificiile cu sunet de bombe și redescoperirea apei
„Când am auzit zgomotele artificiilor de Revelion mi-am amintit instant sunetele bombelor din Siria”, povestește cu tristețe Alaa (29 de ani).
„Dar știți cum fac, da? Tâșș... tâșș...”, exemplifică tânărul. Alăturarea sunetelor vine dintr-o experiență trăită pe proprie piele.
Este din Homs, al treilea oraș ca mărime al Siriei și unul din cele mai bombardate în timpul războiului civil izbucnit în 2011.
„La 3-4 kilometri de casa noastră totul e distrus, e o zonă pustie, nu mai trăiește nimeni acolo. Toată lumea lupta în Siria, dar nici nu știm exact cine cu cine. Ne-am obișnuit timp de zece ani să trăim fără apă, curent”, explică bărbatul.
S-a înscris totuși în Siria, în 2012, la universitatea de Farmacie. Anii al doilea și al treilea au fost întrerupți de bombardamente și amenințări continue.
„Universitatea se afla într-o zonă unde războiul era în toi. Un an puteam să merg la școală, altul nu. În 2012 a fost destul de bine, dar în 2013 și 2014 - nu. Nu puteam merge deloc la universitate, era blocat drumul și stăteam acasă 3-4 luni fără să fac nimic. Era foarte multă poliție și armată pe străzi, făceau controale. Dacă făcea controlul armata siriană, puteam să merg la școală, dacă erau alte forțe, atunci nu”, se confesează el.
Contactul cu România, unde a venit în 2020, pentru masterat și doctorat, a fost ca o revelație.
„Când am venit în România și am văzut că aveam apă, curent am zis «wow». Mi-am amintit de copilărie. Siria era foarte pașnică, foarte frumoasă, la fel ca România, dar a venit războiul...”, exclamă Alaa.
Tonul îi devine copilăros, în căutarea mentală a unui tărâm mai sigur.
În anii de război a văzut cum alte rude au plecat ad-hoc în Liban, Turcia, în Germania.
„Își spuneau «gata, nu mai putem sta în casă, trebuie să plecăm» și au plecat, așa, deodată.”
Grădinița din adăpostul anti-război, cu desene animate date la maximum când cad rachete
Pentru Ekaterina (31 de ani), din Nikolaev, Ucraina, invazia declanșată de Rusia în februarie 2022 a adus coșmaruri și teamă. Teama permanentă că viața băiatului ei de doar 10 ani poate fi pusă în pericol.
Au fost zile la rând petrecute în adăposturi anti-aeriene, împreună cu alte mame și copii.
Mamele au stabilit o regulă de fier: nu vor plânge. Cel puțin NU în fața copiilor.
„Am hotărât că o să le punem copiilor desene animate, am luat cu noi cărți, chiar și animalele de companie, să se poată juca cu ele, să se simtă în siguranță, ca la grădiniță. Când auzeam zgomot foarte puternic, de la o rachetă, de exemplu, dădeam desenele sau muzica foarte tare.”
Totul pentru a-i proteja.
„Ne-am dat seama că trebuie să fim înțelepte, nu puteam face nimic, dar măcar atât, să le protejăm sănătatea mintală.”
Amenințarea permanentă a extinderii războiului, ceea ce s-a și întâmplat, a făcut-o să își ia inima în dinți. În martie 2022 a plecat din Ucraina.
„ (Copilul - n.r.) nu a fost atât de speriat ca mine, pentru că nu a realizat 100% situația. I-am spus că mergem într-o călătorie, «poți să îți iei jucăriile, cărțile preferate, cățelul, trecem granița și timp de o lună suntem într-o aventură». Nu știa exact că de fapt fugim din calea războiului”, rememorează, cu emoție în glas, tânăra mamă.
„Așadar, copilul meu a venit aici pentru aventură”, spune Ekaterina, cu un zâmbet menit să lumineze întunericul acelor momente.
„Am trei fete: una născută în Afganistan, una în Pakistan și una în România”
Fazil P., din Afganistan, soția și cele trei fete tocmai au obținut permisul de protecție temporară în România, pentru doi ani.
Au fugit în 2021 din calea războiului și a regimului taliban reinstalat în Afganistan după retragerea trupelor americane, care erau acolo de 20 de ani.
A crescut cu războiul la ușă. Nu e prima generație care a făcut asta.
„Sunt patru decenii de când Afganistanul s-a confruntat cu provocări, a tot fost invadat. E a treia generație care suferă impactul războiului. Prima generație a fost cea a părinților mei - erau tineri când a început războiul, cu invazia rușilor (la finalul anilor '70). Apoi am crescut și am devenit tineri, am început școala și a venit 2001 - când a intrat comunitatea internațională în țară, după care am trăit într-o tânără democrație”, istorisește Fazil.
Cea mai grea perioadă a fost însă în 2021.
„Chiar de la începutul anului, activitatea militară a talibanilor a început agresiv și prin august am pierdut totul. A fost cel mai întunecat an pentru toți afganii și pentru noi.”
Și-a pierdut jobul, unul în structurile guvernamentale de până atunci, dar și posibilitatea de a-și încheia studiile. A fugit și nu regretă decizia.
„Am o soție și trei fete. În Afganistan situația femeilor e mult mai rea, mă simt norocos că am părăsit țara și că le pot construi un viitor mai bun fetelor mele. Pot sudia, la universitate, pot munci, călători, să meargă în parc, la restaurant, spre deosebire de femeile din Afganistan, care acum nu pot face nimic.”
Au fugit mai întâi în Pakistan, dar nu era un loc sigur, cum nu este nici acum pentru mulți dintre afganii care sunt și astăzi acolo.
La începutul lui 2023 în România, cu ajutorul organizației americane cu care lucrase din postul guvernamental ocupat în trecut.
„Sunt mai mult de doi ani de când suntem practic «în aer». Nu avem un loc stabil de stat, un job, cu trei copii. Prima fată ni s-a născut în Afganistan, a doua în Pakistan, la două săptămâni de când ajunsesem acolo, și a treia în România, la mijlocul lunii octombrie”, găsește puterea de a zâmbi Fazil.
Zâmbetul lasă loc din nou îngrijorării, povestind că prima dintre fete, născută în Afganistan, suferă de autism, diagnosticat în Pakistan.
„Stăm de aproape un an pentru ei, dar nu s-a făcut nimic pentru ei și suntem îngrijorați pentru ea”, povestește tânărul, care în ultimul an și-a consumat energia pentru a-și obține un statut legal de ședere în România, confirmat abia recent.
Cum pot fi ajutați emoțional cei care au trăit în război
Experiența războiului este una traumatizantă pentru cei care au trăit în mijlocul lui și vindecarea rănilor interioare necesită răbdare, căldură și acceptare din partea celor din jur, spun mai mulți specialiști consultați de Europa Liberă.
„Apare o vulnerabilitate, pe care nu o vedem neapărat prin cuvinte, cât corporal, facial, o anumită încordare, vizibilă și în postură. Uneori, oamenii tresar în faţa unor zgomote mici, poate exista o senzaţie internă că ceva rău se întâmplă”, spune Monica Lespezeanu, psihoterapeut la Institutul de Studiu și Tratament al Traumei.
„Există foarte multă durere emoțională, unii o exprimă, alții nu o fac, pentru a nu trăi cu aceasta. Este nevoie ca apropiații și cei din jur să îi accepte în toate manifestările lor, şi pe cei care îşi exprimă emoţiile şi pe cei tăcuţi, care nu vor să îşi amintească, să vorbească. Să îi lase să se exprime atât şi aşa cum vor, e suficient să le arate că «sunt aici, sunt pentru tine»,”.
Lipsa de perspectivă e una din principalele provocări de care se pot izbi cei care fug din calea războiului într-o altă țară, lucru vizibil în cazul celor ucraineni, afirmă Gabriela Mohorea, psihoterapeut într-o asociație prezentă de la începutul războiului din Ucraina la vămile de intrare în România.
„Vindecarea traumei necesită în primul rând răbdare”, explică Simona Loga, psiholog la asociația Logs din Timișoara, care lucrează de mai mulți ani cu refugiați. Persoana în cauză trebuie să accepte ea însăși că a existat un eveniment care i-a marcat profund existența, adaugă specialistul.
Ancorarea în realitate și stabilirea unei rutine îi ajută să își depășească mai ușor fricile și sentimentul de nesiguranță.
„O persoană care a fost martoră unui stres major (de război, crime, etc.) are nevoie să se ancoreze în realitate - să fie conștientă de locul în care este, că este ajutată, că se află în siguranță - să permită corpului să proceseze ceea ce întâmplă”, spune Simona Loga.
O atenție specială necesită copiii celor care au trăit cu războiul „la ușă”, care se raportează în primul rând la starea părinților lor, subliniază Monica Lespezeanu. Este util ca o perioadă copiii să aibă o legătură apropiată și cu altcineva din familie care nu a fost tulburat de o experienţă atât de traumatizantă, completează ea.
Traumele nu se vindecă ușor: „Am fost în depresie când am realizat că trebuie să o iau de la zero. Dar am făcut-o!”
„Când am plecat, am intrat într-o depresie puternică, nu știam ce va fi cu mine, cu Ucraina, ce se va întâmpla cu toată situația, unde voi fi peste un an. Mi-am dat seama că va trebui să iau totul de la zero, neavând nimic în România”, povestește, Ekaterina, atunci când rememorează fuga din calea războiului, din martie 2022.
A ajuns aici împreună cu băiețelul ei și s-a îmbărbătat, cu gândul că trebuie să fie tare, pentru el.
Atitudinea voluntarilor de la graniță i-a oferit însă acel licăr de speranță: că viața lor va merge înainte.
„Prima impresie ți-o oferă oamenii, nu guvernul, vreo altă instituție, ci direct de la oamenii. Ei au fost primul motiv care m-a făcut să decid să rămânem aici, pentru că mi-am dat seama că pot trăi aici, împreună cu copilul meu și poate fi și el bine. Nu știai ce urmează, ce vei face, erai derutat, veneai după câteva zile de drum, poate nu ai dormit câteva zile, săptămâni, timp în care ai fost în adăpost cu copilul”, povestește, la persoana a III-a, femeia, o situație dramatică în care protagonistă a fost ea însăși.
Gesturile de căldură, de care vorbesc inclusiv specialiști de renume, ca prim pas în alinarea unei traume, au o putere miraculoasă.
„Când am ajuns, un tânăr i-a oferit fiului meu o pătură. Era noapte și foarte frig. O altă fată ne-a oferit un ceai, ne-au hrănit, altcineva ne-a întrebat dacă avem nevoie de ceva în plus. Deodată am realizat că pot fi mai calmă și că oamenii chiar ne-au așteptat, chiar voiam se ne ajute, nu mai eram singură în lumea asta.”
Cei care îi întâlnesc pe oamenii care fug din calea războiului trebuie să știe că vin cu un trecut care i-a măcinat.
„Când am venit în 2020 și vedeam mașini de poliție sau echipaje de poliție pe stradă, îmi era frică, nu știam ce se întâmplă; acolo când vedeai o poliție, urma de obicei alta, controale, blocaje. Mi-a luat ceva să îmi dau seama că aici nu e la fel”, exemplifică sirianul Alaa.
Efectul psihologic pe care îl lasă în urmă războiul e unul dintre lucrurile resimțite cel mai puternic.
Fazil, refugiat din Afaganistan: „Când trăiești cu amenințarea războiului și devii un refugiat, din cauza nesiguranței, când întâlnești oameni noi, o nouă comunitate, te temi în primul rând că te vor discrimina. Din fericire, nu a fost cazul, dar avem prieteni, în alte țări care s-au confruntat cu asta și care au avut probleme de acest gen.”
Viața de la zero, în căutarea unui job
Integrarea într-o nouă țară nu e un proces deloc ușor, explică tânărul.
„Te temi că oamenii noi te pot răni. Auzi zgomote. Aici e o țară pașnică, dar în Afganistan am trăit în război și te temi că pot fi sunete de împușcături, cum auzeam acolo, în special noaptea”, mai spune tânărul.
Abia a obținut permisul de protecție pentru doi ani și următorul pas va fi să își caute un job.
„E important ca refugiații, când pleacă din țara lor și se stabilesc altundeva, să lucreze și să nu devină o povară pe guvernul țării gazdă. A face altfel are un impact asupra imaginii oamenilor din țara respectivă cu privire la refugiați”, spune afganul Fazil.
Deși e absolvent de Farmacie și acum doctorand în România, Alaa, din Siria, mărturisește că a muncit inclusiv curier în anii de când studiază aici.
„Puteam ajunge la 1.000 de euro, în timp ce în Siria aș fi câștigat 70 de euro. Salariul în Siria este de vreo 300.000 de lire, care înseamnă 20-30 de euro pe lună. Economia este distrusă”, relatează tânărul.
Cel mai mare impact pe care îl resimt oamenii din Siria - unde reușește să ajungă o dată de două ori pe an, la părinți și la fratele său - după conflictele îndelungi este prăbușirea economiei. E vizibilă în devalorizarea monedei naționale și în salariile infime.
Când a plecat, în 2020, un dolar era 500 de lire. Acum, a ajuns la peste 13.000 de lire.
Și-ar fi dorit să nu se ajungă aici. Ar vrea să se stabilească în România, și-a făcut prieteni, se simte acceptat pe de o parte, dar îi este greu, pe de alta. Până la a avea un job pe măsura pregătirii, drumul de lung.
Nici Ekaterina nu s-a bazat pe ajutorul celorlalți, chiar dacă din fericire a venit, fie din partea ONG-urilor, fie prin intermediul programelor susținute de guvern.
„Ni s-au oferit mâncare, haine, dar mi-am propus să am jobul meu, nu am vrut să cer ajutor în fiecare lună, poate e mândria mea. Încă din perioada de început am vrut să am un loc de muncă, să câștig o sumă de bani și să îmi permit să îmi cumpăr ce doresc eu cu ei.”
A lucrat la un centru social, inclusiv cu voluntari ucraineni, închis ulterior, după care s-a angajat la o librărie într-un centru de evenimente și co-working.
„M-am ținut ocupată toată ziua, mi-am făcut programul încât să nu am vreme de gânduri rele, regrete și să mă tot gândesc la trecut, preferam să lucrez, să fiu foarte obosită seara încât să dorm.”
Între timp lucrează ocazional și ca fotograf, lucru pe care îl făcea și în Ucraina.
Chiar dacă a trebuit să depășească o barieră mentală.
„Am fost foarte depresivă și m-am gândit că nu voi mai putea face poze, cum să fac poze când în țara mea mor oameni, suferă și eu vin și fac fotografii, cu familii cu copii, am zis nu pot să o mai fac. A fost o depresie foarte puternică, mă gândeam la lucrurile de bază, să îmi găsesc un job, să îmi duc copilul la școală...”
Ceea ce a și reușit, iar băiețelul asistă la ore în limba română, într-o școală publică din București. De la anul, va fi elev.
Speriată la început, și-a dat seama că trebuie să ia o hotărâre fermă și s-a decis că își va reface viața în România. Pentru ea și pentru băiatul ei.
„Ai nevoie de curaj, trebuie să te oprești din vechea viață și să începi aici de la zero. E dificil, dar în momentul în care accepți, va fi mai ușor și pentru tine, și pentru toți ceilalți. Dar e și o șansă, ca și cum Dumnezeu ți-a dat o foaie albă, pe care trebuie să o umpli cu noua ta viață. Și am făcut asta, mi-am făcut prieteni, copilul meu și-a făcut prieteni...”
Ba mai mult, după un an petrecut în România a redescoperit și dragostea, în persoana unui român pe care l-a întâlnit în țara care i-a devenit casă.
Divorțase înainte de război, iar fostul soț, tatăl băiatului ei, e acum în armată.
„Îi transmitem mesaje de susținere, băiatul ține legătura cu el, orice ar fi fost în trecut avem un copil și trebuie să avem un raport normal, are nevoie de această susținere și băiatul meu să comunice cu el.”
„Sunt un alt om față de atunci când am fugit de război!”
Acum și în viitor, viața ei și a băiatului va fi în România. Atitudinea oamenilor de rând, chiar dacă nu au lipsit și experiențe mai puțin plăcute, au făcut-o să creadă că vor reuși.
„Dacă ești refugiat ai nevoie de atenție, prieteni, chiar dacă nu vor fi prieteni pentru totdeauna”, întărește ea.
„Unii voluntari mi-au dat numere de telefon și mi-au zis că «dacă ai nevoie de ceva, poți suna, inclusiv noaptea, putem doar povesti, sau dacă ai nevoie de traducere sau orice ar fi, nu contează, poți suna». Nu am sunat pe nimeni, dar știind că ești într-o țară țară străină, doar cu copilul, și, dacă se întâmplă, ceva poți apela pe cineva, chiar și noaptea, inclusiv dormi mai bine.”
Situația cuiva care a fugit din calea războiului rămâne fragilă.
„Azi ești bine, dar mâine auzi ceva rău și poți începe să ai regrete. La început m-am simțit inclusiv vinovată că am venit, puteam să merg să beau cafea, să mergem cu băiatul în parc, să mă întâlnesc cu noi prieteni, în timp ce rudele mele au rămas în Ucraina, nu puteau face mai nimic și eu puteam. A fost o chestie foarte aiurea.”
A învățat să depășească aceste bariere, cu gândul mereu nu doar la binele ei, ci și al băiețelului.
„Dacă simți nevoia să plângi - plângi! Ideea e să nu pui presiune pe tine și să îți oferi timp. Dacă nu vrei să înveți limba, poți să nu o faci, din prima zi, dar poate te vei trezi la un moment dat și vei zice: vreau să stau, să mă adaptez, să am o viață normală, vreau ca băiatul meu să aibă o viață normală și atunci faci ceva în sensul ăsta.”
Tot procesul acesta a transformat-o profund.
„Mă simt ca și cum aș fi o cu totul altă persoană față de acum un și jumătate”, conchide Ekaterina.
Nu a cauzat ea evoluția lucrurilor și nici declanșarea războiului. Cum nu au făcut nici Alaa în Siria, sau Fazil în Afganistan.
„Am trei copii, trei fete, din trei țări diferite. Sperăm ca ele să nu mai trăiască în război, cum am făcut-o noi", încheie, cu optimism, Fazil.
