Cea mai citită ediție a rubricii „Țară în Service” din acest an a fost cea la care a muncit săptămâni în șir Anca Grădinaru. Se numește „Poliția Română în 2023: toxiinfecții alimentare, WC în curte, ore neplătite, dotări puține și numiri politice. Sindicatul Europol cere implicarea CSAT”.
Articolul multimedia, care include și un consistent reportaj video cu informații & imagini posibil șocante, dezvăluie efectele politizării și ale presiunilor la care sunt supuși polițiștii de rând de către șefii lor, condițiile precare în care mulți sunt nevoiți să lucreze și perspectivele deloc roz de îndreptare și dreptate.
A doua cea mai urmărită ediție „Țară în Service” (noi îi zicem în redacție #TiS) este episodul 2 al seriei video „Drumul Lemnului”, serie la care au lucrat în iulie și august Andrei Avram, Virgil Burlă, Octavian Coman, Mihai Nica și Marian Păvălașc.
Episodul care căpătat premiul cel mare al publicului s-a chemat „Drumul lemnului, ca în filme. De la fierăstrău la drumul mare. 500.000 de transporturi de bușteni furați anual, 44.000 de dosare penale”.
Sentințele în cele 44 de mii de dosare penale sunt rare. În unele cazuri, rețelele de hoți sunt agresive și domină comunități întregi. Astfel de situații relevă probleme majore în impunerea legilor și pedepsirea infractorilor. Democrația slăbește unde nu domnește legea.
În prima parte a seriei, „Drumul lemnului cu Mocănița sau cât de inventivi pot fi hoții specializați în tăieri ilegale de pădure”, (locul 3 în topul anual la Țară în Service), colegii noștri au urmărit, în M-ții Maramureșului, câteva piste despre cum sunt tăiați ilegal copacii sus, în munte, și cum sunt transportați, la fel de ilegal sau la limita legalității, până la drumurile naționale și europene.
Iar în episodul vedetă de care vorbeam mai sus, cel de-al doilea, reporterii Europa Liberă au luat parte, cu ajutorul tinerilor numiți „Străjerii Pădurilor”, la câteva urmăriri cu iz de Vest sălbatic. Ce urmăreau?
Urmăriți fișierul video, dacă nu ați făcut-o deja. L-au văzut doar 285.000 de inși până acum, noi credem că problema semnalată merită mai mult de atât. Legat de furturile de bușteni, adaug numai că în al treilea episod și ultimul din 2023, povestea lemnului cu proveniență neclară sau de-a dreptul ilegală a ajuns chiar la poarta fabricilor.
Vă spun, de asemenea, că Simona Cârlugea a muncit cu viteza luminii ca să putem publica, în mijlocul șocului general provocat de exploziile mortale de la stația ilegală de gaz lichefiat din orășelul Crevedia de lângă București, informații exacte și de profuzime.
Întrebări esențiale precum cine sunt patronii firmei responsabile de explozii și cum a fost ridicat imperiul lor bazat pe combustibili, și legături politice, inclusiv rusești, și-au găsit răspunsurile.
În exploziile de la stația ilegală de gaz lichefiat din Crevedia/ 26 august 2023, au fost rănite peste 50 de persoane și au murit șase. Cei rămași fără locuințe își petrec Anul Nou în containere sau hotel, fără ajutorul promis de stat sau firma familiei Doldurea.
Titlul TiS dedicat rădăcinilor tragediei de la Crevedia sună așa: „Dinastia Doldurea din Caracal. Cifra de afaceri a firmelor primarului, de șapte ori mai mare decât bugetul orașului”. Articolul figurează pe locul 4 în topul audienței Țară în Service din 2023, iar titlul își găsește confirmarea în fiecare rând, inclusiv în imaginea de deschidere. Priviți-o cu atenție, o să fiți surprinși și vă va spune multe.
Putem continua cu articolul multimedia semnat de Adrian Ardelean, colegul nostru de la Cluj, atât de muncit și de bine scris că încep să îți țiuie urechile și să ți se împăienjenească ochii de frustrarea întreprinzătorilor din România.
Oamenii aceștia, datorită cărora sunt plătite majoritatea taxelor și impozitelor, inclusiv prin salariile pe care le plătesc altor oameni, înfruntă constant un munte de hârtii inutile sau de-a dreptul prostești.
Dacă sunt cinstiți, sunt nevoiți să le întocmească, conform legii. „60 de instituții pe capul fiecărei firme din România. Ștampila, oficial ucisă, e vie. La fel și Regulamentul de Casă al Unității Socialiste” ocupă locul 5 la TiS.
Dacă ar fi timp și ar fi strict necesar, aș prelungi lista acestor scurte sinteze măcar până la 10 din cele 52 de săptămâni ale anului.
Dar în cazul în care v-am trezit deja interesul o puteți găsi singuri în secțiunea dedicată, unde respectivele articole multimedia apar în ordinea cronologică a publicării.
Nu ratați – încă se află încă pe pagina noastră principală – Memorialul Revoluției Române la care a lucrat Carmen Valică, adunând cu răbdare și mult suflet primele șaizeci de chipuri din cele 1.166 ale victimelor represiunii comuniste din decembrie 1989. Dați click pe fiecare poză ca să aflați cine este fiecare.
Manifestanți așezați pe asfalt, în fața șirurilor de scutieri din Piața Romană/bulevardul Gh. Magheru din București, 21 decembrie 1989. Mulți nu au supraviețuit măcelului care urma să aibă loc în noaptea care a urmat. Ultima noapte a comunismului în România.
Mulțumim aici încă o dată celor care ne-au scris și ne-au trimis informații și fotografii. Vă rugăm să o faceți în continuare pe Bucharest_Bureau@rferl.org. Până în decembrie 2024, la 35 de ani de la Revoluție, galeria acestor eroi ai libertății va fi completă.
Iar dacă ne referim din nou la lista „Țară în Service” din 2023, veți descoperi acolo titluri despre scandalul teribil legat de azilele de bătrâni și/sau persoane cu dizabilități care a zguduit scena politică în vară (dacă vreți numele unei persoane cu adevărat importante, să știți că ea se numește „Lili Mc” sau „Lili Mec”, ortografia e la alegerea dvs., e un nume rostit, și nu inventat), dar și pe cele privind înzestrarea Armatei Române în vremurile acestea de război – Ovidiu Cornea știe bine căile de transport dinspre sau spre Ucraina confruntată cu invazia rusească, eventual pe calea ferată, după cum a aflat din multe surse Marian Păvălașc.
Veți găsi povești legate de exodul românilor sau de harta dureroasă a regiunilor unde domnește sărăcia, cum sunt fostele zone miniere.
Utilaje miniere la carierele de lignit din jud. Gorj. O zonă tradițional minieră care își găsește greu alternative economice, după închiderea multor mine.
Veți descoperi însă și speranța unui miracol sufletesc, acela trăit de un cuplu care a decis să adopte nu unul, ci doi copilași ceva mai mari, doi frați. Dar și candoarea inevitabilă a unui atelier de jucării - nu ratați video.
Și vă veți întreba probabil ce anume leagă toate aceste subiecte, atât de variate și dense? Ce legătură există între căi ferate și adopții de copii?
Ce este Țară în Service?
„Țară în Service” este mai mult decât o rubrică de investigație și reportaj. „Țară în Service” este o declarație jurnalistică. Un KmO, un reper, un concept.
De trei ani, am decis să nu publicăm comentarii politice sub semnătura jurnaliștilor Europa Liberă România. Nici măcar vreun comentariu săptămânal al redactorului șef. Sau al directorului.
Ne abținem tot timpul, pe cât posibil, de la orice fel de adjective. Este cine să comenteze, cine să apostrofeze, cine să critice „la cald” sau mai așezat „evenimentele la zi”. Perfect legitim, dar noi am ales să ne ocupăm de altceva.
Nu ne grăbim nici să dăm cuvântul politicienilor. Oamenii politici de toate culorile au găsit suficiente resurse logistice și financiare ca să-și creeze spații media generoase și confortabile. Majoritatea microfoanelor le aparțin, uneori cu asupra de măsură.
Noi avem încredere că cei care ne citesc sau ne urmăresc materialele video au suficient discernământ să judece faptele. Nu dăm lecții încercând să orientăm opinia. Ba chiar încercăm să vorbim cât mai puțin de la noi înșine.
Ne facem mici ca să capete glas cei care nu au acces direct la agenda publică, dar care sunt afectați de cele mai mari și mai grave probleme ale societății.
Le-am aflat prin studii de marketing și atenție la cifrele de audiență. Ele sunt: îngrijirea medicală precară, (furtul organizat, corupția și politizarea care afectează) mediul, infrastructura, (țin în loc mințile și viețile oamenilor prin) birocrație & timp pierdut, deprofesionalizarea din sistemul de educație (fapt ce riscă să ducă, strategic periculos, la estomparea inclusiv a portretelor istorice din imaginarul național).
Aveți informații directe, nu din auzite, vă confruntați personal cu astfel de probleme? Vorbiți cu noi. Scrieți-ne: Bucharest_Bureau@rferl.org sau pe pe social-media. Nu veți fi ignorați. Veți lucra astfel cu noi.
Teritoriul nostru absolut sunt întrebările. Le luăm de acolo de unde doare mai tare, le adresăm autorităților, le adresăm experților independenți, cărturarilor, juriștilor.
Nu oferim și nici nu vom oferi consultanță electorală. Nici gratis, nici pe bani, nici public, nici confidențial. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții, nici măcar cu guvernul Statelor Unite sau cu Uniunea Europeană.
Europa Liberă există printr-o Cartă care îi conferă totala independență editorială față de finanțator.
Ceea ce avem noi de oferit audienței noastre sunt faptele. Faptele cât mai aproape omenește posibil de adevăr, cât mai complet, cât mai exact. Nu suntem perfecți, știți asta deja, dar ne străduim.
Dar care fapte? Sunt atât de multe, realitatea este uneori atât de încărcată și atât de confuză. Cum selectăm știrile? Cum selectăm cele mai importante teme chiar din lista scurtă de mai sus? Cum alegem subiectele în care investim cel mai mult timp și cel mai mare efort?
Într-o echipă deloc numeroasă și relativ nouă – Europa Liberă a revenit în România în 2019 – răspunsul a părut simplu. Iar acum, după multă muncă, răspunsul a devenit încă și mai simplu.
Iată raționamentul și rațiunile editoriale:
Toată lumea știe că Europa Liberă este o corporație de presă americană, finanțată de Senatul Statelor Unite prin Agenția Statelor Unite pentru Media Globale, cu scopul încurajării libertății de exprimare, a promovării valorilor democratice și a drepturilor omului și a protejării categoriilor vulnerabile. Se află în țări cu democrație fragilă, cum s-a dovedit că este și democrația românească, după episodul guvernării Dragnea-Dăncilă și OUG13/2017.
Protestatarii adunați la 10 august 2018 în fața sediului Guvernului din Piața Victoriei cerereau demisia politicienilor cu probleme penale și apărau independența Justiției. Manifestația s-a sfârșit prost, cu reprimarea brutală a manifestanților pașnici.
Pornind de la principiile clasice ale Europei Libere, enunțate mai sus – da, e fix aceeași instituție de presă, generația părinților noștri știe cel mai bine – e ușor de înțeles că redacția de la București a RFE (Radio Free Europe) va acorda mereu cea mai mare atenție aspectelor care țin de un sistem democratic de guvernare.
Subiectele noastre fundamentale țin de pluralism, de rotația pașnică a puterii prin alegeri libere și corecte, de libertatea de exprimare a opoziției politice, a presei independente și a cetățenilor; în primul rând, a celor care se sunt lezați în drepturile lor; suntem preocupați, de asemenea, de domnia legii și accesul egal la justiție și de sentimentul de (ne)dreptate din societate, ca și de soarta persoanelor vulnerabile – indiferent că e vorba de copii orfani, femei defavorizate, minorități sau de pacienți cărora li s-a cerut șpagă în spital.
Din fericire, în România sec. 21, presa este suficient de diversă și de articulată încât să trateze rezonabil marile subiecte care țin de principiile politice majore ale democrației și, la nevoie, să o facă rapid și în forță.
Așa s-a întâmplat în privința controversatului pachet de legi privind securitatea națională, inițiat de Palatul Cotroceni, sau, mai exact, prin intermediul Palatului Cotroceni, la 1 iunie 2022. Așa s-a întâmplat și în 2022/2023, când presa independentă a preluat subiectul dezvoltat de Europa Liberă privind finanțarea politică a unor redacții de televiziune sau platforme online.
Problema majoră a democrației rezidă însă în straturile mai adânci ale societății. Dincolo de Constituția democratică și de instituțiile politice funcționale (în ciuda defectelor și a criticilor îndreptățite), societatea românească suferă de un profund deficit de modernizare. O spun sociologii, o spun politologii, o spun istoricii. Se vede limpede în decalajul față de țările occidentale.
Prea puțină modernizare înseamnă că în straturile ei profunde, societatea românească nu funcționează pe baze contractuale, nici politic, nici economic, nici juridic.
Cu alte cuvinte, mulți nu înțeleg că politicianul sau polițistul nu trebuie să fie șeful local, eventual il capo dei capi, ci angajatul comunității locale. Uneori nu înțeleg asta nici măcar personajele principale din povestea ciclică cu aleși, alegători și buletin de vot.
Este și motivul pentru care, în afară de situații de dramatism absolut – Colectiv, Crevedia, etc – oamenii se hotărăsc greu să vorbească cu șefii, cu politicienii, cu poliția, cu un avocat sau cu presa despre problemele lor serioase și reale. Cel mai adesea tac: „de ce să am necazuri în plus?”, „nu vreau să fac pe eroul”, „nu e problema mea”, „csf ncsf”. Iar când nu mai suportă își schimbă jobul, domiciliul sau... pleacă din țară.
De ce?
E foarte simplu să apelăm la calificative cu aer doct și să vorbim despre lașitate. Dar lucrurile cer un pic de răbdare și mai mult respect pentru semeni.
În România prezentă, vechi cutume pre-moderne și obiceiuri ale pământului se amestecă cu metehne alimentate de comunism și cu altele mai noi: deprinderi ale castelor profesionale, ale clanurilor politice, ale rubedeniilor și cumetriilor, ale rețelelor semi și/sau de-a dreptul interlope, dezvoltate în lipsa autorității statului.
Autoritate a statului slabă, nu pentru că Leviatanul românesc e prost ori confuz de la natură. Ci pentru că în România, autoritatea statului este șubrezită și fiindcă instituțiile și domnia legii sunt prea firave într-o democrație încă tânără, și fiindcă regimul comunist ilegitim și criminal a distrus ideea de autoritate, lege și reguli acceptate firesc, cum se întâmplă în Occident pentru că ele lucrează vizibil în beneficiul majorității.
(Apropo, e de notat că nici românii, nici alții nu emigrează în Rusia, ci în SUA, Marea Britanie și Spania; în caz că cineva se întreabă în ce sistem politic e preferabil să trăiești).
Monument dedicat celor uciși în lagăre și închisori în timpul dictaturii impuse de ocupația sovietică, la Sighet. Aici au fost întemnițați sute de oameni de stat, academicieni și șefi de instituții din România, țară liberă înainte de al doilea război mondial.
Altfel spus, între 1945 și 1989, statul român – confiscat de ocupația sovietică și apoi de protejații ei comuniști – a fost atât de rău cu cetățenii săi cei mai obișnuiți, după ce ucisese mii și mii din rândul elitelor, încât aceștia au fost nevoiți să apeleze la rute paralele, la corupție și/sau la piața neagră ca să facă rost de orice: de la mâncare, medicamente, eletrocasnice la o locuință nouă.
Iar după 1989, republica a II-a, cea democratică, nu a reușit să dezvolte instituții suficient de puternice încât cetățenii ei să se simtă protejați și să devină, în masă, parteneri activi ai autorităților și participanți direcți la viața politică.
Într-o singură frază, Revoluția Română din 1989 și-a luat țara înapoi, i-a deschis ușile și ferestrele, a așezat-o din nou în Europa, de care aparține organic, a ajutat oamenii să se întremeze puțin, dar nu și-a luat statul înapoi decât parțial.
Poate pentru că Revoluția Română e neterminată? Cum se poate termina ea altfel decât legitim și legal, prin alegeri? Cum își poate pregăti o societate alegerile așa încât votul să nu mai fie pentru „răul cel mai mic”, ci pentru un bine în care să crezi cu adevărat? În ce măsură va fi posibil votul pozitiv în alegerile din 2024?
Cei mai înalți demnitari în funcție în acest moment, la ceremonia de la Arcul de Triumf, 1 Decembrie 2023. Președintele României, Klaus Iohannis, flancat de șefii coaliției de guvernare, ex-premierul PNL, gen. Nicolae Ciucă și actualul premier PSD, Marcel Ciolacu.
Greu de spus. Vremurile sunt tulburi.
Balansul românesc între instituțiile democratice renăscute după 1989 și cutume locale înrădăcinate în ADN sau în corupția mizeră a comunismului, și-a păstrat echilibrul aproape perfect în primele decenii de libertate. Era epoca unei Uniuni Europeane puternice și a unei axe București-Londra-Washington fermă din toate punctele de vedere.
Agresiunea și invazia Rusiei asupra Ucrainei vecine, tendințele centrifuge din Uniunea Europeană (vezi Brexit, ascensiunea partidelor radicale și/sau al regimului Viktor Orban de la Budapesta), plus schimbările majore de comportament politic induse pretutindeni de social-media scot însă la iveală pericole noi.
Lumea românească – ieșită plină de sânge din comunism (1.166 de morți în decembrie 1989), fără timp suficient și leadership performat ca să își vindece traumele adânci (colaboraționismul intelectualilor sau înfometarea generală din anii '80 ar fi două teme de mare dezbatere națională, de pildă, responsabilii sunt încă în viață), cu un sistem de educație lipsit de vlagă (ce modele pot avea copiii care învață să copieze în școală, iar după, ajung în facultăți unde comisii de doctorat cauționează plagiate, inclusiv în mari universități), fără a avea măcar o singură poveste fondatoare asupra căreia să fi căzut de acord cu toții (Regele Mihai a murit în exil) – se mișcă dezorientată într-un context global tensionat și, din 24 februarie 2022, cu un război sângeros la frontiere, în Ucraina.
Ce e de făcut?
Aceasta este marea întrebare la care oamenii politici și oamenii de stat din toate timpurile, inclusiv contemporanii noștri, sunt datori să răspundă. Politicienii cu cetățenie română au de formulat public răspunsul chiar în 2024, anul electoral cu patru feluri de alegeri: europarlamentare în iunie și locale, generale și prezidențiale în toamnă.
Cum spuneam, misiunea noastră de jurnaliști este să punem întrebări cu care să aducem pe agenda publică marile necazuri, marile obstacole din calea unei vieți mai bune, dar și marile speranțe ale alegătorilor.
Poate că pentru mulți scena politică actuală arată dezolant, iar problemele par fără ieșire. Dar când vrei cu adevărat să afli ce se întâmplă și să găsești soluții, după un strop de efort sincer, soluțiile se impun cumva de la sine.
Ele țin întotdeauna, cum spune o vorbă din bătrâni și confirmă istoria, de „omul care sfințește locul”. Cu varianta updatată: „omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit”.
Când toate ițele sunt încurcate, când toate drumurile sunt grele și presărate de capcane, iar soluțiile par toate mâzgălite și năclăite de corupție, minciună sau cumplite aduceri aminte (cum sunt pădurile de cruci pe morminte de copii, străbătute luna trecută de Oana Despa & colegii, în seria „Lagărele lui Ceaușescu”), singura și inevitabila cale este adevărul.
Ușor de spus, mai greu de făcut concret. Știm. Dar nu e chiar atât de greu, când ai învățat să gândești liber și ai curajul să fii sincer.
Noi am intersectat pur și simplu principiile fundamentale ale democrației, cu cele mai persistente preocupări și îngrijorări ale publicului (le aveți mai sus) și câteva episoade istorice cheie. Cel mai dens numitor comun al celor trei torenți a devenit conceptul editorial de la „Țară în Service”.
Bref. Mașina e stricată, ok, nu disperați, e grav, dar hai să vedem: cine sunt responsabilii ca să scoatem din priză cauzele răului/ problemei, verificăm dacă și cum se poate repara, îndrepta sau evita data viitoare. Greu, nu-i așa?
Dar noi suntem încă și mai ambițioși.
„Țară în Service” este despre cum să spui acele adevăruri de care suferă atât de multă lume încât prea puțini mai speră că durerea sau paguba provocate de respectivele abuzuri sau neajunsuri ar putea înceta vreodată.
„Țară în Service” înseamnă efort jurnalistic contra resemnării.
Cine mai speră în România lui 2024 că hoții care fură păduri întregi pot fi opriți? Cine mai speră că polițistul va putea redeveni în ochii oamenilor apărătorul lor, după rolul criminal al Miliției în comunism și politizarea toxică de azi? Cine mai speră că pe liniile ferate din România vor putea circula în viața asta trenuri de mare viteză? Cine mai speră că autostrada Moldova va exista și în altă parte decât pe hârtie?
Călători așteaptă plecarea trenului în Gara de Nord, cea mai mare stație feroviară a României, situată în București. A fost inaugurată în 1869 de Carol I, domnia în care ritmul modernizării a fost cel mai rapid din ultimele câteva secole.
Cine mai speră că episoade precum moartea tinerei mame în spitalul din Botoșani sau chinurile celei care a născut pe trotuarul spitalului la Slobozia vor rămâne doar scenarii de film? Cine se va bate la victorie cu clanurile interlope care au adus consumul de droguri sus pe agenda publică în 2023? Cine va limita drastic traficul de persoane? Cine mai crede că vreun demnitar curajos va spune în sfârșit stop evaziunii fiscale din Portul Constanța?
Noi. De asta ducem „Țara în Service”.
În poză, de la stânga la dreapta, iată numele colegilor care se ocupă cel mai des și cu succes de #TiS: Anca Grădinaru, Marian Păvălașc, Oana Despa, Simona Cârlugea, Ionuț Benea, Ovidiu Cornea, Adrian Ardelean, Andreea Ofițeru, Andrei Avram, Cezar Amariei și Mihai Nica.
Lipsesc din poza à la Andy Warhol , creată de Jup/ Lucian Amarii, redactorul șef, Mădălina Rădulescu și editorii Alina Manolache și Carmen Valică. Spun că șefii trebuie să muncească fără vorbă lungă, nu să iasă în față la asumarea meritelor. Dar toată redacția are motive să le mulțumească. Iată, dăm în scris: mulțumim :-)
Mulțumiri speciale lui Ionuț Benea, primul editor „Țară în Service”, dar și jurnalist de investigație, e al cincelea pe rândul de sus în fotografia colorată. Lui și lui Marian Păvălașc, al doilea în rândul de sus, le datorăm startul acestui demers, în primăvara lui 2021.
Dar dacă vă imaginați că suntem o echipă dominată de tineri de 18-20 de ani, înflăcărați să schimbe lumea (n-ar fi rău, ce-i drept), și că povestea de mai sus este una romantică, spusă de Anul Nou, ca să ne simțim cu toții mai bine, iar o mână de jurnaliști care au muncit tot anul, să se fie recompensați, vă înșelați.
Suntem bătrâni. Europa Liberă a trecut de 70 de ani. Iar cei mai mulți dintre noi am trăit personal și cozile la „salam cu soia”, și strigătele de la Europa Liberă „Nu trageți, fraților” înregistrate la Timișoara în timpul masacrului de pe 17 decembrie, și dezamăgirile tranziției ori pe cele curente. Zecile de mărturii adunate de la cei care au trăit ocupația sovietică sau experiența închisorilor politice și multe alte asemenea adună și ele fire albe.
Dar conceptul „Țară în Service” este încă și mai bătrân decât noi și interlocutorii noștri. Datează de atât de mult timp încât ține de clasic. „Țară în Service” a trecut testul istoriei cu mult înainte de generația noastră și a colegilor noștri de 20 de ani.
Cum a apărut numele de „Țară în Service”
Numele rubricii de investigații & reportaj vine de la prima noastră campanie de istorie recentă. S-a difuzat în săptămâna cu 10 Mai din 2021, 10 Mai fiind Ziua Națională a Regatului României până la declararea Republicii Populare sub ocupația sovietică, adică din 1866 până în 1948.
Campania noastră jurnalistică a vorbit despre o țară fără nume și fără contururi pe hartă – am numit Principate Române înglobate pe atunci în Imperiul Otoman – o țară ale cărei elite politice au reușit imposibilul.
Regele Carol I (1866-1914) într-una din ultimele fotografii. În vremea domniei sale de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, țara și-a obținut Independența, a aderat la marea familie europeană și a devenit o putere regională.
În 30 de ani, adică în mai puțin timp de când a trecut de la Revoluția Română din Decembrie 1989 până astăzi, generația Revoluției de la 1848 a făcut Unirea Principatelor prin Alexandru Ioan Cuza, a adus la București o dinastie occidentală în persoana lui Carol I de Hohenzollern la 10 Mai 1866 și a câștigat Independența de stat prin războiul ruso-turc din 1877-1878.
Și, cel mai important, acei oameni de stat au reușit să pună temelia unui stat modern, cu instituții și răspunderi, într-o manieră atât de solidă, au conectat rădăcinile țării atât de firesc la sursele libertății și excelenței, adică la modelul european, au transformat România într-un atât de puternic bastion occidental la Gurile Dunării, încât abia dacă stalinismul lui Ceaușescu & comp. a reușit să ajungă la pânza freatică.
Până și cele mai conservatoare instituții de pe pământ (că de aceea au mii de ani... experiență), Bisericile, s-au modernizat în vremea catolicului Carol I. Facultatea de Teologie Ortodoxă și bazele formale ale actualei Patriarhii Ortodoxe atunci au fost puse.
Cât despre tradiții, să spunem razant că, pe lângă mecenatul cultural pe care l-a făcut în adevăratul sens al cuvântului, Regina Elisabeta, soția lui Carol I, a lansat moda iei și a portului popular printre doamnele de onoare de la Cotroceni și Peleș.
Iar urmașa ei, Regina Maria a Unirii din 1918 a purtat ii de sărbătoare cu o asemenea obstinație încât ia a ajuns în pictura lui Matisse. Vezi La Blouse Roumaine, Centrul Pompidou, Paris/Marais, etajul 4.
Regina Maria și Regele Ferdinand în refugiul de la Bicaz, în vremea primului război mondial, când Bucureștiul fusese ocupat de trupele germane. La finele aceluiași 1918, România va câștiga însă cea mai mare victorie din istoria sa: Unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania.
Ne-am întrebat deci, în mai 2021, care ar fi un titlu nimerit, de sec. 21, pentru o asemenea victorie strategică magistrală.
Cum să definim pentru generațiile și problemele României de azi elementele cheie ale celei mai lungi și eficiente domnii din istoria tuturor românilor: Carol I de Hohenzollern a domnit 48 de ani, între 1866 și 1914, cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare.
Pentru că, din nou, acum, în anii 2020, România are nevoie de (re)modernizare și o profundă reconectare cu valorile ei europene. Tradițiile, identitatea și istoria românească au nevoie de bunăstarea și libertatea de tip occidental ca să poată străluci fără constrângeri, penurie și zâzanii de tip sovietic.
„Țară în Service” a apărut drept ideea perfectă. Ne-am spus: dacă generația Revoluției de la 1848 a reușit prin Carol I și programul său național, de ce nu ar reuși și generațiile Revoluției din 1989? Cine spune că România de azi e condamnată pe vecie la sintagma „cea mai săracă țară din Uniunea Europeană” sau la statutul de „democrație fragilă”?
Ce s-a întâmplat după campania dedicată Regelui Independenței? Pur și simplu, nu ne-am mai putut despărți de concept.
„Țară în Service” nu ne-a dat pace. Când vorbești cu ea, țara asta îți spune clar, prin vocea oamenilor obișnuiți, că vrea să fie reparată. Iar când se hotărâște să rupă tăcerea, are multe de spus.
Ok, am zis. Investigații & reportaj scrie pe noi, noua echipă de la aceeiași Europă Liberă.
2024 e un an electoral. Istoria poate fi o sursă de inspirație și încredere în prezent și o cheie fermecată pentru dezlegarea încurcăturilor curente. Ca și până acum, ne străduim să le punem în lumină, împreună.
Succes tuturor!