Purtătorii de cuvânt: între comunicare și limbaj de lemn. Cât de mult mai respectă instituțiile publice dreptul la informare

Administrația Prezidențială, poate cea mai vizibilă instituție din România, nu mai are purtător de cuvânt din decembrie 2019, după ce Mădălina Dobrovolschi, purtătorul de cuvânt al președintelui Klaus Iohannis, și-a dat demisia.

Deși au trecut aproape trei ani de atunci, la Administrația Prezidențială „nu se întrevede prea curând” numirea unui nou purtător de cuvânt, asta și pentru că nu ar exista vreo intenție în acest sens, potrivit unor surse de la Palatul Cotroceni.

Specialiștii în comunicare consultați de Europa Liberă, cândva ei înșiși purtători de cuvânt, spun că dorința de transparentizare trebuie să existe la echipa sau departamentul de comunicare, însă în cazul instituțiilor conduse politic acest lucru nu se observă.

„Din păcate, România este o țară pe persoană fizică. Cei care ajung în funcții publice își iau instituțiile pe persoană fizică”, spune Oana Marinescu, consultant în comunicare strategică.

În ceea ce privește cazul concret al Administrației Prezidențiale, rămasă de atât de mult timp fără un purtător de cuvânt, ea spune: „acolo probabil că e alt nivel, tăcerea este absolută, prin urmare, nu mai este nevoie de cineva care să poarte vorbele”.

„E adevărat că la Administrația Prezidențială lucrurile ar trebui să fie diferite, dar asta deja se vede că e clar opțiunea președintelui de a nu avea purtător de cuvânt”, spune Adriana Săftoiu, fostă deputată PNL și specialistă în comunicare, cândva ea însăși purtătoare de cuvânt la Cotroceni.

„Nu e singurul, sunt destui de mulți șefi de instituții care nu au acest instrument sau dacă îl au, îl au pe hârtie și nu-l vezi folosit. Purtătorul de cuvânt e înlocuit de departamentul cum s-o numi el, de presă, de relații publice”, completează ea.

Suni la biroul de presă, nimerești la logistică

O instituție a statului apropiată Cotroceniului este Serviciul de Pază și Protecție (SPP), care asigură protecția președintelui României. Comunicarea acestei instituții cu publicul este aproape inexistentă.

Ultimul comunicat publicat pe site-ul SPP este din aprilie 2020, iar raportul de activitate pe anul trecut privind accesul la informații de interes public arată că instituția a primit 22 de solicitări.

Europa Liberă a încercat să afle motivul pentru care, timp de mai bine de doi ani, SPP nu a simțit nevoia să comunice publicului ceva, iar la numărul de telefon afișat în dreptul biroului de informare și relații publice răspunde o persoană de la logistică, deoarece între timp „s-au mai schimbat numerele”.

Captură de ecran cu pagina de contact a SPP, realizată pe 21 octombrie 2022.

La numărul indicat că ar fi biroul de presă nu a răspuns nimeni, iar la numărul de telefon „de la centrală” o voce ne-a transmis să facem o solicitare scrisă „dacă doriți amănunte pe un subiect anume”.

În ceea ce privește solicitarea trimisă pe email, răspuns a fost scurt: „Așteptați să vi se răspundă”.

Răspunsul a venit câteva zile mai târziu: „Serviciul de Protecție și Pază emite comunicate de presă ori de câte ori există informații care prezintă interes atât pentru presă cât și pentru publicul larg, informații care rezultă din activitatea instituției și care pot fi făcute publice”.

Compartimentul Informare şi Relaţii Publice menționează printre acestea vizita vicepreședintelui SUA, Kamala Harris, în România, ajutorul de securitate oferit pentru Campionatul Mondial de Fotbal 2022 ori vizita Papei Francisc în România.

O situație asemănătoare apare și la Serviciul de Informații Externe, unde ultimele două comunicate de presă sunt din 2019, respectiv 2017. În schimb, categoria „Noutăți” conține șapte informări publicate în februarie cu privire la scoaterea la concurs a unor posturi la academiile instituției.

„În cele două instituții, SPP și SIE, să spunem că poate nu au foarte multe lucruri pe care să le comunice public, structura lor e gândită să fie mai ferită de ochii publici”, spune Adriana Săftoiu.

„Calibrarea comunicării publice”

O altă problemă a instituțiilor publice este modul în care comunică, atunci când o fac.

Un exemplu recent vine de la Guvern, în contextul în care existau informații că ministrul Apărării, Vasile Dîncu, urma să fie schimbat după declarațiile pe care le-a făcut cu privire la războiul din Ucraina și care erau contrare poziției oficiale a României.

„Prim-ministrul Nicolae-Ionel Ciucă a discutat, la Palatul Victoria, cu ministrul Apărării, Vasile Dîncu. Temele abordate au vizat reuniunea miniștrilor apărării din cadrul NATO de la Bruxelles și calibrarea comunicării publice la nivelul Ministerului Apărării în context guvernamental”, a transmis Dan Cărbunaru, purtătorul de cuvânt al Guvernului.

Mesajul „calibrării comunicării” a fost transmis pe 17 octombrie, ministrul a demisionat o săptămâna mai târziu.

„Prin 'calibrare' au vrut să spună că prim-ministrul i-a zis domnului Dîncu să nu mai iasă din linia de mesaj a Guvernului. Este normal să existe disciplină de mesaj, mai ales în situații de criză, cum e războiul din Ucraina. Dar 'calibrarea comunicării', ca formă de exprimare, arată gândirea militară de la conducerea guvernului. De fapt, într-o instituție civilă, nu calibrăm comunicarea, ci avem o poziție coerentă în comunicare”, spune Oana Marinescu.

Refuzul accesului la informații

Un instrument puternic pe care ziariștii, și nu numai, îl au la îndemână este Legea 544 privind „accesul liber şi neîngrădit al oricărei persoane din România la informaţiile de interes public”. Însă, nu de puține ori aceștia s-au lovit de refuzul instituțiilor în a furniza informațiile cerute sau de faptul că acestea nu sunt transmise la timp.

Elenina Nicuț este unul dintre avocații care îi ajută pe jurnaliști să acționeze în instanță pentru obținerea informațiilor, atunci când autoritățile publice refuză acest lucru.

Dintre cele câteva zeci de procese la care a intervenit, direct - ca avocat sau indirect - cu sfaturi, își amintește că a pierdut „unul sau două și acolo pe niște discuții mai la limita legii”.

„Era o chestiune de interpretare a legii. De exemplu, eu am niște date pe care pot să le culeg din mai multe surse și cumva autoritatea nu este obligată să le sistematizeze și să mi le dea mie pe tavă. Era o chestie de apreciere, dar important este pentru mine că se formulează astfel de cereri și cumva autoritățile nu sunt lăsate să doarmă în pace”, spune Elenina Nicuț, pentru Europa Liberă.

Ea mai spune că, atunci când nu vor să răspundă, autoritățile invocă exceptările de la articolul 12 din Legea 544, în care se face referire la protecția datelor cu caracter personal, la procedurile judiciare, disciplinare, decizionale sau la secretele de stat.

„Ei nu invocă o singură excepție, zic și de GDPR, zic și de procedurile judiciare, aproape că iau tot articolul 12 și-l pun în speranța că scapă. Cel puțin pe GDPR am obosit eu de câte ori l-am combătut. GDPR-ul nu este făcut ca să acopere furtișaguri, el este făcut pentru a apăra persoana fizică. Nu se poate veni cu GDPR în momentul în care, de exemplu, cer o informație despre un funcționar public. Este o interpretare excesivă”, spune avocata.

Ea spune că este o problemă de legiferare în acest caz, mai exact lipsa unei sancțiuni exprese pentru încălcarea acestei legi.

„Reclamația administrativă este o glumă. Pe 544 cred că am vreo șase-șapte ani (de activitate, n.red.), nu am văzut niciodată ca pe calea de reclamație administrativă să se întâmple ceva. Niciodată!”, mai afirmă Elenina Nicuț.

Ea atrage atenția că procesele durează ani de zile și nici atunci instituțiile nu sunt obligate să furnizeze răspunsul: „Pe sancțiunea propriu-zisă, cel care nu dorește să furnizeze informațiile nu pățește nimic”.

Tendință de opacizare

Cu toate acestea, Elenina Nicuț nu ar recomanda ca Legea 544 să fie schimbată pentru moment.

„Bineînțeles, este perfectibilă, pentru că vorbim de o lege din 2001. Pe de altă parte, văzând trendul actual în sensul restrângerii accesului la informații de interes public, iar nu în sensul extinderii relaxării, vă spun sincer, eu nu aș recomanda ca această lege să intre pe o modificare legislativă, că s-ar putea să ne trezim cu monștri. Nu cred că este momentul”, spune Elenina Nicuț.

„Repet, tendința din ce în ce mai mare este de opacizare a autorității publice, în niciun caz de transparentizare”, completează ea.

De aceeași părere este și Adriana Săftoiu, care a fost consilier prezidențial și purtătoare de cuvânt: „La începutul anilor 90, chiar și 2000, purtătorul de cuvânt avea un rol foarte important. (...) Nu spun că toată presa era fericită de faptul cum se comunica, dar cu siguranță exista o intenție și o dorință mult mai mare de a transparentiza activitatea.”

De asemenea, Oana Marinescu amintește că legea transparenței instituționale izvorăște din Constituția României, prin articolul 31.

„Asta o știe și un student în anul întâi de la Drept. Dacă Constituția spune că cetățeanul are dreptul la informație, tu trebuie să construiești sistemul la nivelul instituției astfel încât cetățeanul să aibă acces la informație, că-i răspunzi la solicitări, că vorbești cu presa, că vorbești pe înțelesul oamenilor, așa dai substanță unui drept care este stipulat în Constituție”, spune specialista în comunicare.

Lipsa de transparență

Întrebat de ce continuă o parte a instituților această lipsă de transparență, fiecare specialist a avut un răspuns din sfera lui de activitate.

„Continuă în primul rând pentru că nu există o sancțiune efectivă pe lipsa răspunsului (la Legea 544, n.red.), există o sancțiune virtuală, să spun așa, și anume în situația în care omul vătămat prin lipsa răspunsului cere și niște daune morale și așa mai departe, acolo să zic că ar exista o formă de sancțiune. În rest nu, totul este lăsat la latitudinea autorității, inclusiv partea de punere în executare”, spune Elenina Nicuț.

„Practic, putem să ne 'distrăm' prin instanță vreo trei ani, obținem hotărâre definitivă executorie, dar dacă onor autoritatea chiar nu dorește să se conformeze noi trebuie să parcurgem o altă procedură, tot prin intermediul instanței, deci alți trei-cinci ani, ca să obținem punerea în executare”, adaugă ea.

Pe de altă parte, Adriana Săftoiu crede că „de multe ori o fac nu doar pentru că vor să ascundă nu știu ce informații. Cred că pur și simplu le este la îndemână și pentru că li se pare mai comod. Și de ce să ne complicăm, că dacă eu dau răspuns, cine știe din răspunsul ăla ce altă întrebare îmi pui tu și atunci, foarte simplu, vin și spun că sunt informații clasificate, protejate de GDPR”.

Oana Marinescu dă ca exemplu incompetența și lipsa de cooperare a „eternilor funcționari publici” cu echipa de comunicare, iar „câtă vreme ei nu vor, nu există transparență din partea instituțiilor”.

„Vă spun din experiență, din păcate nu dau informații. Direcțiile de specialitate nu dau informații sau îi dau o informație omului de comunicare, dar îl obligă ca exact așa să o dea la presă”, mai spune ea.

Specialista în comunicare adaugă inclusiv faptul că „omul de la comunicare se poate gândi: ce treabă am eu, mai stau să traduc, asta mi-a dat direcția, e responsabilitatea ei, nu vreau să mă acuze cineva de ceva. Și fuga aceasta de răspundere face ca omul care ar trebui să facă comunicarea, să traducă pentru publicul larg, preia un document care este scris în termen tehnici și exact așa îl dă mai departe”.

Limbajul de lemn și țâfna comunicării

Oana Marinescu spune astfel că lipsa de transparență derivă și din netraducerea termenilor tehnici, care cade în sarcina biroului de presă sau a purtătorului de cuvânt, fie în comunicarea cu ziaristul, fie într-o conferință de presă televizată sau într-o postare pe Facebook.

„În primul rând, comunicarea publică, chiar atunci când este făcută de o instituție publică, trebuie să fie construită din cuvinte simple, pe înțelesul tuturor cetățenilor și într-un mod logic”, spune ea.

Adriana Săftoiu completează, la rândul ei, că limbajul de lemn face ca mesajul transmis să-și piardă din eficiență: „Un lucru pe care îl constat e că, de la an la an, comunicarea e foarte țâfnoasă, foarte enervată, foarte iritată”.

Un exemplu în acest sens vine din Noua Zeelandă, unde Parlamentul a adoptat recent o lege privind eliminarea jargonului și limbajului birocratic complex, pentru ca funcționarii să comunice cât mai clar cu publicul.

„Probabil pentru că văd în presă un fel inamic neîmblânzit, au această atitudine țâfnoasă, care se transformă în limbaj de lemn, în sensul că ei bifează comunicarea”, mai spune Săftoiu.

„Și asta pentru că instituțiile nu înțeleg că presa este doar un intermediar între tine și public și că tu ai obligația, efectiv ai obligația, probabil printre primele trei obligații ale unei instituții de stat, să comunici constant și consistent și să spui ce faci cu banul public, cum ajungi la decizii care pe mine mă afectează”, adaugă ea.

Imaginea șefului, mai importantă

Specialista în comunicare strategică Oana Marinescu observă și tendința de protejare a șefului instituției, care se poate întâmpla cu precădere acolo unde acesta este o persoană politică cunoscută: „Ei așa cred, că dacă blochează orice fel de formă de comunicare își protejează imaginea și pot să controleze mesajul”.

„Toate aceste instituții ar trebui să zbârnâie la comunicare publică. (...) E o zonă care, în mod normal, ar trebuie să fie vie, la noi este o zonă profund amorțită, spre aproape de comă, pentru că, la nivel politic, cei care dețin funcțiile nu vor transparență, nu vor comunicare instituțională. Ei vor numai niște ode personale și atunci controlează totul. Nu există comunicare instituțională câtă vreme politicianul care e în funcție nu este de acord”, menționează ea.

Oana Marinescu subliniază că politicienii „nu înțeleg acest lucru și se comportă în continuare de parcă sunt puiuți ai totalitarismului comunist. Se vede din supunerea pe care o cer, inclusiv ziariștilor, prin refuzul de a trimite informație publică”.

„Eu nu am sesizat că există respect față de oameni, ei mai degrabă vor să impună un respect, dar prin ordin, față de ei înșiși și față de instituțiile lor. Or, asta nu se poate într-un stat democratic”, mai spune Marinescu.

Ea spune că o altă idee greșită este ca șeful instituției să fie singurul comunicator, pentru capitalizarea imaginii.

„Tu ai nevoie să separi apele, să lași instituția să se dezvolte și să fie puternică la nivel de imagine publică, iar tu să punctezi și să ieși politic atunci când este oportun. Pentru că, dacă instituția comunică bine, transparent, are credibilitate, această credibilitate ți se transferă și ție. Nu poți să ieși tu și să vorbești despre tot și despre toate, mai trebuie să faci treabă, să coordonezi echipe, mai sunt și probleme și atunci trebuie să descentralizezi, să lași la nivelul echipei de comunicare, pe purtător de cuvânt”, afirmă experta.

Câtă libertate au purtătorii de cuvânt?

Aflată în această funcție în timpul carierei sale publice, Adriana Săftoiu spune că libertatea de manevră este „exact cât îți dă instituția, șeful direct pe care îl reprezinți”.

„Dacă ai o libertate mai mare decât ceea ce ți se dă ai toate șansele să ieși din grup. Poți să spui că purtătorul de cuvânt e o reflecție a instituției, a liderului, dar să știi că atunci când purtătorul de cuvânt iese în scenă are discuții cu șeful acelei instituții și nu ar trebui văzut ca un robot căruia îi dai o hârtie și el se duce și o citește”, spune ea.

„Purtătorul de cuvânt nu e doar un transmițător de mesaj, el e și un corector de mesaj, dacă e cazul, de atitudine, că de asta l-ai luat, presupui că are niște abilități de comunicare”, mai spune fostul politician.

Oana Marinescu spune că, din experiența sa, poate să plaseze purtătorii de cuvânt în trei categorii:

• executantul ideal - „Îi dă ordin șeful să zică aia, aia face; nu-i ordin, nu face. Este cel care nu iese în față, nu face propuneri. Dacă ziariștii vin și ridică diverse probleme, el, de fapt, mai degrabă îi blochează pe ziariști, deci mai degrabă blochează accesul informației decât să se ducă și să spună că e nevoie de asta, de cealaltă. Nu, el execută ordinele”.
• vedeta - „Un alt model este un purtător de cuvânt să zicem vedetă, care se dă rotund în diverse evenimente sau pe social media sau chiar în relațiile personale cu ziariștii și se laudă că el face, dar de fapt nu-i ajută. El se promovează pe el însuși, profită de acea poziție ca să se promoveze și eventual în discuțiile informale cu ziariștii le spune: nu e de la mine, eu am încercat, dar cutărică n-a vrut”.
• activul - „Este un purtător de cuvânt care are și putere, joacă rolul de consilier activ și punctul lui de vedere este luat în considerare, nu vorbește în gol. Acesta trebuie să fie el însuși foarte bun din punct de vedere profesional și să aibă capacitatea înțelegerii instituțiilor care sunt un pic mai dificile. Dacă vii din afară, ai nevoie de un mix de competențe. Dacă ai făcut o simplă facultate de comunicare, te poți trezi acolo că faci greșeli, pentru că nu înțelegi relațiile instituționale, nu înțelegi limitele de putere politică care există între instituții, nu înțelegi raporturile pe care trebuie prin comunicare să le respecți între diverse instituții. [...] Acest purtător de cuvânt puternic este cel care poate să facă și o traducere corectă, chiar dacă șeful nu vrea neapărat”.

O altă metodă de a sabota instituția purtătorului de cuvânt este comunicarea pe rețelele sociale.

Un exemplu poate fi cel al demisiei lui Vasile Dîncu, anunțată pe Facebook.

Comunicarea prin umor

O altă componentă pentru a-și face mesajul cunoscut, adoptată mai nou de tot mai multe instituții publice, este cea a umorului.

Un exemplu recent vine de la Registrul Auto Român, care a răspuns glumind unui comentariu ironic, cu trimitere la achiziția a sute de mașini BMW de către Poliția Română.

Răspunsul cu umor al Registrului Auto Român cu privire la o informare despre anvelopele de iarnă.

Oana Marinescu spune că în proiectele sale privind comunicarea instituțională atrage atenția asupra faptului că rolul instituției, dintr-o perspectivă de comunicare, este în primul rând să informeze, să educe și să contribuie la a face societatea să participe.

„Umorul se viralizează și umanizează un pic instituția. Or, felul în care îmi aleg forma de a transmite un mesaj depinde de ce obiectiv am. Dacă într-un anumit moment consider că mă ajută, da, e OK să îl folosesc. Dar pentru că sunt o instituție publică, am o problemă de bun simț, am o nevoie majoră ca, oricât glumeață aș fi eu ca instituție, să rămân într-o limită a bunului simț”, spune ea.

Experta adaugă că a văzut câteva „glumițe” ale Serviciului Român de Informații care i s-au părut „deplasate”, în timp ce într-un top al glumelor proaste, „Ministerul de Interne ar conduce”.

„Dacă mă limitez doar la umor, eu nu mai fac partea de informare și educare. O să spună cetățeanul că SRI-ul este simpatic. Așa, și? Care e rolul meu, care e obiectivul meu de comunicare? Din punctul meu de vedere, o instituție trebuie să învețe să-și construiască o comunicare instituțională în egală măsură transparentă și strategică. Glumița este doar un instrument. Dacă rămân la stadiul de glumă, eu, ca instituție, o să fiu percepută ca o glumă de către cetățean”, adaugă experta.