O legendă mondială de manual pe care sportivii din toată lumea îl studiază. A câștigat 22 de titluri la 11 ediții ale campionatelor mondiale. El rămâne în memoria colectivă copilul amărât al Deltei care a devenit campion mondial. Tânărul care termină cursa cu un ciot pentru că organizatorii se fac că nu văd incidentul, doar pentru a-l putea descalifica. Sportivul care se sperie când e prea bun, în loc să devină trufaș și pătruns de sine: văzând că nu are competitori nici în stânga, nici în dreapta, nici în față, nici în spate, abandonează cursa. De fapt, era cu mult înaintea tuturor și s-a speriat. A fost singura cursă pierdută. Acesta a fost Ivan Patzaichin, copilul Deltei devenit multiplu campion mondial, antrenor emerit și care apoi s-a întors la spațiul de baștină pentru a întoarce cu asupră de măsură ce-a primit.
A câştigat peste 40 de titluri de campion naţional şi peste 30 de campion balcanic. A devenit campion european în 1969. A cucerit de opt ori medalia de aur, de şapte ori pe cea de argint şi de alte şapte ori pe cea de bronz la Mondiale. Cele mai mari performanţe le-a obţinut la Jocurile Olimpice, la care a fost prezent la cinci ediţii, între 1968 şi 1984, cucerind de patru ori aurul olimpic: Mexic 1968, Munchen 1972, Moscova 1980 şi Los Angeles 1984 şi de trei ori medalia de argint (1972, 1980 şi 1984).
„Ivan a plecat și nu se mai întoarce”, a scris familia pe pagina de Facebook a campionului.
S-a născut pe 26 noiembrie 1949 la Mila 23, comuna Crișan, în județul Tulcea, ca fiu al unor pescari lipoveni, Vicol și Alexandra, urmaș al bunicului Perfil, personaj central al copilăriei sale, la care se gândea și când era pe podium și cu care avea „o realație extraordinară”, bunicul fiind „un fel de mentor al satului, era cumva înţeleptul satului. Toată lumea venea la el să se consulte”, după cum povestea chiar Ivan.
În ziua în care s-a născut, în satul său se sărbătorea Hramul Bisericii din Mila 23, iar părinții săi au decis să-i dea numele de Ivan, sfântul zilei. Până la plecarea sa la București, viața lui s-a petrecut între Mila 23 și Sulina, unde își petrecea vacanțele la bunici, și, uneori, la Tulcea. Începând de la vârsta de 16 ani a fost încadrat ca ajutor de pescar, post din care-l ajuta pe tatăl său la muncă. Așa și-a antrenat braţele trăgând la ramele lotcii cu care pescuia împreună cu tatăl său.
La clubul Dinamo a ajuns în martie 1967 la recomandarea unor consăteni, oameni ai Deltei, medaliați internațional la caiac-canoe, ceea ce l-ar fi ambiționat pe tânărul Ivan să încerce să practice și el acest sport. A făcut parte din Clubul Sportiv Dinamo Bucuresti timp de 43 de ani, 18 ani ca sportiv și 25 ani ca antrenor al lotului olimpic.
Statuie și erou de benzi desenate
Absolvent al Institutului de Educație Fizică și Sport, abia în anul 2008 a avut posibilitatea să-și susțină lucrarea de dizertație la masterul Educație fizică și managementul structurilor și activităților sportive.
Avea statuie încă din timpul vieții, în locul celebrului discobol, în fața stadionului Dinamo. Este unul dintre puținii sportivi din lume care au avut acest drept.
A fost transformat în erou de benzi desenate de Alex Talambă şi George Drăgan, volumul „Mila 23” având un mare succes.
„Am fost surprins când mi s-a propus să fiu transformat într-un personaj de benzi desenate, dar după ce mi-am dat seama că povestea urma să-i motiveze pe copii să-şi urmeze cu încăpăţânare visele, aşa cum am făcut-o eu, am trecut peste toate ezitările, iar acum mă bucur că n-am dat înapoi. A ieşit o carte frumoasă, de care sunt mândru”, a declarat fostul mare campion la vremea respectivă.
„Nu-mi place să vorbesc despre mine”
De altfel, a iubit foarte mult copiii, în special pe cei amărâți, și a fost implicat în proiecte sociale despre care nu-i plăcea să vorbească. S-a întors în Deltă ca să ajute comunităţile să-şi promoveze tradiţiile, în zona de antreprenoriat social. Numele lui stă scris pe un brand de haine făcute din fire şi fibre româneşti. S-a întors în natura din mijlocul căreia a plecat la 16 ani ca să scrie istorie în sportul mondial.
Modest și reținut, Ivan era greu de abordat. Îi plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Jurnalista Paula Herlo, care i-a făcut portretul pentru o ediție specială despre românii care inspiră alți români, povestește despre el.
„În zilele acelea, am râs mult. Se lăsa greu descoperit, iar eu încercam sa-i fac portretul pentru ediția speciala a Știrilor ProTv de 1 decembrie.
Nu avea nimic din discursul marilor campioni.
Stăteam pe o bancă și el muta cu o creangă dintr-o parte în alta frunzele căzute pe jos și, după un moment de tăcere, mi-a spus: 'știi, mie nu-mi place să vorbesc despre mine, îi las pe alții, dacă au ceva de spus.'
După ce a văzut reportajul, m-a sunat și mi-a spus râzând: nu m-a făcut nimeni să vorbesc așa de mult în fața unei camere și a fost așa de frumos, de parcă era despre altcineva.”
„Mi-am dorit să fiu ca el”
Obișnuit de copil cu munca grea, a putut face față durității antrenamentelor, dar performanța a obținut-o dorindu-și să nu le trădeze încrederea celor care au pus o vorbă bună pentru el. A fost motivat de voința de a se autodepăși și de recunoștință, nu de ambiție personală, de respect și admirație, nu de invidie.
În top zece al celor mai medaliați români din istoria jocurilor olimpice, condus de Nadia Comăneci, Patzaichin este singurul bărbat de pe listă.
În 1968, la ediţia mexicană a Jocurilor Olimpice, Patzaichin a cucerit primul titlu. A concurat în canoea de dublu, pe distanţa de 1.000 de metri, alături de Serghei Covaliov, unul dintre idolii săi.
„Mi-am dorit să fiu ca el”, recunoştea apoi Ivan, care avea să obţină apoi alte trei medalii de aur: la München - 1972, Moscova - 1980 şi Los Angeles - 1984.
Așa a ajuns campion: din respect și admirație și din dorința de a se autodepăși.
Cu pagaia ruptă
Un moment din activitatea sa competițională, care l-a făcut celebru, dă notă despre caracterul său puternic, dar și despre natura sa umană, despre modul în care a înțeles să soluționeze provocările și să facă față greutăților.
La Jocurile Olimpice de la München a devenit protagonistul unei întâmplări care i-a atras simpatia publică și respectul competitorilor.
Participa la calificările pentru proba sa preferată, cea de canoe 1 pe 1.000 de metri. La puţin timp după start, i s-a rupt pagaia, iar campionul român a semnalat acest lucru ridicând-o în aer, pentru a arăta că e ruptă.
Regulamentul prevedea întreruperea cursei dacă un astfel de incident se petrece în primii 30 de metri.
Numai că organizatorii n-au observat sau, cum a spus el mai târziu, s-au făcut că nu observă. Aşa că a fost nevoit să vâslească în continuare cu un ciot, dar nu a renunțat.
A terminat cu o întârziere de trei minute față de primul sosit, în aplauzele publicului. „Ăia își făcuseră și dușurile până când am ajuns eu!”, a povestit el cu umor peste ani. A fost descalificat pentru abandon, dar a făcut contestaţie și a intrat în recalificări, pentru ca apoi să cîștige tot: recalificări, semifinală și finala.
„Norocul meu a fost că mi s-a rupt pagaia în serii. Nu existau vâsle de carbon ca acum, toate erau din lemn. Pe vremea aia trebuia să te prezinţi la start şi cu o pagaie de rezervă. Dacă ţi se întâmpla ceva în primii 25 de metri, ridicai vâsla deasupra capului, se oprea cursa şi o reluai cu pagaia de rezervă. La mine s-a rupt în 2-3 metri, la a doua lovitură. Am ridicat-o deasupra capului, dar arbitrii n-au văzut. Sau cred că nici n-au vrut să vadă”, îşi amintea Ivan Patzaichin în 2019, pentru Gazeta Sporturilor.
Singura dată când a pierdut: s-a speriat că era „prea în față” și a abandonat
Singura ediție a jocurilor olimpice la care nu a luat medalie a fost la Montreal unde, a relatat el cu mândrie, „Nadia a fost simbolul”. Iar acolo nu a câștigat doar pentru că s-a speriat de avansul prea mare pe care-l avea în fața competitorilor săi.
„Eram prea în față și m-am pierdut. Nu știam unde îmi sunt adversarii. Aveam avansul prea mare, m-am blocat și am abandonat cursa”, a relatat sportivul pentru aceeași publicație.
După ce și-a încheiat activitatea competițională, în 1976 a devenit antrenor, dar și-a început activitatea abia în 1985. A participat cu elevii săi la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice de Vară: Barcelona 1992, Atlanta 1996, Sydney 2000, Atena 2004 și Beijing 2008.
Antrenor de top
Sub mentoratul său, elevii săi au cucerit peste 150 de medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Campionatele Europene, devenind și un antrenor de top pe plan mondial.
În ultimii ani, şi-a dedicat timpul promovării Deltei Dunării, a înființat o fundație cu care a organizat competiţii anuale şi a conceput o ambarcaţiune proprie, „canotcă", combinaţie originală între canoe şi lotcă.
În 1968, la prima medalie de aur câștigată, a dobândit titlul de Maestru Emerit, în 1982 de Maestru Internațional al Sportului iar în 1991 de Antrenor Emerit.
În 1990, Comitetul Internaţional Olimpic i-a acordat Ordinul Olimpic Colanul de Argint, fiind al treilea sportiv român deținător al acestui ordin, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai mari campioni ai secolului XX.
În anul 2000 a primit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer.
În 2008 a primit Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa I.
În 2010 a primit Decoraţia Regală „Nihil Sine Deo”, prin ordinul Majestății Sale Regelui Mihai I, Șeful Casei Regale a României.
În 2019, pe 26 noiembrie, a primit cea mai înaltă distincție a statului român: Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.
Tot în 2019, a primit cea mai înaltă distincţie a Comitetului Olimpic și Sportiv Român: „Colanul de Aur”.
Ministrul Eduard Novak îi consacră medalia de argint câștigată la Jocurile Paralimpice de la Tokyo
Întors de la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, unde a câștigat medalia de argint la proba de urmărire individuală 4.000 de metri, ciclistul Eduard Novak, ministru al Tineretului și Sportului, i-a consacrat reușita sa lui Ivan Patzaikin, despre care a spus că l-a inspirat și susținut.
„Vreau să-i dedic lui această medalie. Nu este aur, dar ştiu că aurul alb nu iese niciodată din modă. Îţi mulţumesc Ivan, îţi mulţumesc că ne-ai arătat calea şi ai arătat că se poate! Sper ca peste 20-30 de ani, în locul meu să fie un campion care să spună că eu am fost cel care l-am inspirat”, a spus Novak la revenirea în țară, pe Aeroportul Internațional Otopeni.
„Totodată, ca să ne fie lumea şi mai grea, Adi Răspopa (n.r. - pilot de raliuri care a murit sâmbătă după ce s-a accidentat la Raliul de la Iași)a plecat dintre noi. Un sportiv, un prieten, aceste tragedii au venit una după cealaltă", a încheiat Novak, cu lacrimi în ochi.
„Povestea sa e povestea bunului simț și a caracterului”
„E legendă... un CampiOM s-a transformat în stea. Ivan Patzaichin a plecat dintre noi. Povestea sa e povestea succesului, a bunului simț și a caracterului. E povestea unui fiu al Deltei care a dat înapoi înzecit și a inspirat oamenii să trăiască frumos. Dincolo de medaliile strălucitoare, 7 olimpice ( 4 de aur), cele 21 mondiale (8 de aur), a fost un OM dăruit și generos. Ivan va rămâne pentru noi un CAMPION între oameni și un OM între campioni! Drum lin, Ivan! Veșnic în inimile noastre! Condoleanțe familiei! Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!”, a scris Comitetul Olimpic Român pe pagina sa de Facebook.
Patzaichin despre el
Așa cum spunea, îi era greu să vorbească despre el. Strânse, însă, de-a lungul timpului, au rămas câteva rostiri în care a împărtășit câte ceva despre modul în care a văzut el lumea și s-a raportat la ea.
- „Vă daţi seama, copilul plecat din copilul uitat de lume. Eu am plecat hotărât, nici o clipă nu m-am gândit că nu voi fi campion. Eu am fost convins că voi fi campion. Și dacă rămâneam în Deltă, probabil eram cel mai bun pescar.”
- „Dintr-un sat, eu până atunci nici n-am mers mai departe de Tulcea. În afară de vapor, n-am mers cu trenul şi ,dintr-o dată, să te vezi într-o țară. Să te trezeşti în mijlocul a 200 de ţări. Fiecare ţară, fiecare om, până atunci nici nu ştiam cum arată un asiatic sau un african. Vă daţi seama ce impact exteraordinar.”
- „Totdeauna am fost mândru că sunt român şi bucuros să reprezint România. Întotdeauna am dorit să câştig, deşi foarte puţină lume ştie că nu uşor se câştigă şi foarte puţină lume ştie că nu am început aproape nimic cu dreptul, de fiecare dată trebuia să mi se întâmple ceva, şi trebuia să reiau lupta, să lupt din nou să realizez ceea ce mi-am propus.”
