Potrivit Salvați Copiii, peste 99,3% dintre copiii între 12 și 17 ani spun că au cel puțin un cont pe o rețea de socializare, iar 82% dintre adulți și 70% dintre copii petrec cel puțin 3 ore pe diverse dispozitive în fiecare zi, arată un studiu Kaspersky, companie globală de securitate cibernetică, citat de Libertatea.
Oamenii au nevoie, ca să stea departe de depresie, de acțiune, de lucruri pe care să le facă cu pasiune, de preocupări constante. „Problema este că rețelele de socializare ne schimbă biochimia creierului, felul în care funcționează acel centru al adicției, acel nucleu unde se eliberează dopamina, și ne influențează acțiunile și nivelul de atenție. Nu mai suntem în control, controlul este extern, e de la ceilalți, de la câte like-uri primim”, spune Marius Rusu.
Acesta susține că simpla atenție la cei din jur ne va face să realizăm cât de mult sunt dependenți adulții, în primul rând, de telefon. Să nu ne mai mire că minorii ajung să petreacă ore în șir în social media: „Din 12 persoane care stăteau într-un vagon de metrou în care eram, una dormea și doar una stătea și se gândea la altceva. Restul de 10… toate erau pe telefon. Oare ce este în mintea unui copil, în mintea unui adolescent, care vede efectiv 10 adulți care sunt absorbiți de aceste ecrane?”.
Principalele declarații, pe scurt:
- Despre dependența de rețelele sociale: „Statul pe rețelele sociale creează aceeași dependență ca în cazul adicției de jocuri de noroc sau în cazul adicției de tutun. Foarte mulți adulți stau cu telefonul în mână și toată viața lor este dată de acel telefon: mesaje, poze, Instagram, Facebook, mail-uri, și foarte puțini au momente de relaxare, a sta în prezent, a citi, de exemplu”;
- Despre ce trăiesc copiii în social media: În rețeaua socială este o fantezie. Acolo, lumea postează lucruri plăcute, drăguțe, sunt vieți ideale. Dar, viața noastră nu este așa. Starea de bine înseamnă o viață în echilibru, în care avem și părți negative, tristețe, furie, și avem și părți pozitive, fericire, bucurie. Rețelele de socializare devin o modalitate prin care copiii, nesimțindu-se valorizați de propriii părinți, merg în social media și vor căuta like-urile ‘prietenilor’ de acolo”;
- Despre riscurile rețelelor sociale: „Sunt o persoană care are niște dificultăți emoționale și atunci, eu nu o să mă duc către social, nu o să fac acțiuni, găsesc un refugiu în rețeaua socială. Rețeaua socială îmi accentuează izolarea și conceptul de sine negativ. Mă compar cu ceea ce văd acolo, am această frică de a rămâne pe dinafară, ceea ce îmi accentuează dependența. Rămân prins acolo și sunt mai sărac în interior, dar și mai stresat”;
- Despre responsabilitatea adulților: „Adulții care, stând pe rețelele de socializare și ducând o viață extrem de stresantă, sunt mult mai puțin disponibili emoțional pentru copiii lor. Un adult care este stresat, un adult care este concentrat pe activitățile lui zilnice, care nu petrece timp cu ei, care mai stă și pe rețelele de socializare și oferă acest model, nu va da sentimentul de iubire necondiționată și copilul o să tragă concluzia despre sine că nu este bun, că nu este vrednic de iubit”;
- Despre adulții care-și expun copiii în social media: „Acel copil, acel adolescent, este un mijloc pentru ca adultul să capete like-uri, să capete, nu știu, notorietate, să capete orice altceva. Poate fi o problemă. De ce? Atunci când tratezi copilul ca un mijloc, există și riscul de a-l obiectiviza, adică devine un obiect”;
Europa Liberă: Aproape toți copiii între 12 și 17 ani, dacă nu chiar mai devreme, au cel puțin un cont pe rețelele de socializare. Asta înseamnă că ei stau foarte mult timp online, în lumea virtuală. Cum le e în lumea virtuală, ce pierd din lumea reală?
Marius Rusu: Trebuie să începem prin a spune că lumea virtuală este o lume adictivă, adică creează dependență. Au existat mai multe studii, și sunt studii care sunt efectuate chiar și în prezent, care demonstrează această dependență vizavi de comportamentul pe social media.
Există un centru în creierul nostru, iar, în momentul în care noi stăm și manifestăm acest comportament, se eliberează dopamină și practic este atât de adictiv ca orice altă adicție pe care o putem avea, adicția de jocuri de noroc, adicția de tutun.
De aici această atragere, pe de o parte, către aceste comportamente, de a sta pe rețelele de socializare, dar, pe de altă parte, și greutatea de a scoate aceste rețele de socializare din viața copiilor și adolescenților.
Rețelele de socializare trebuie gândite într-un context. Am făcut așa, un ministudiu, când am venit pentru acest interviu. Din 12 persoane care stăteau într-un vagon de metrou, una dormea și doar una stătea și se gândea la altceva. Restul de 10… toate erau pe telefon. Mă gândesc, oare ce este în mintea unui copil, în mintea unui adolescent, care vede efectiv 10 adulți care sunt absorbiți de aceste ecrane?
Ne întoarcem la ceea ce înseamnă puterea exemplului în familiile noastre. Cât de mult stau adulții pe rețelele de socializare? Pentru că, acum, să fim sinceri, vedem foarte mulți adulți care stau cu telefonul în mână și pentru care toată viața este dată de acel telefon, mesaje, poze, instagram, facebook, mail-uri, și foarte puțini au momente de relaxare, de a sta în prezent, de a citi, spre exemplu. Este ceva ce creează adicție prin puterea exemplului.
Europa Liberă: Copiii, practic, își copiază părinții?
Marius Rusu: Da, este puterea exemplului în mod direct, dar există și o influențare mai indirectă. Să ne gândim la niște adulți care, stând pe rețelele de socializare și ducând o viață extrem de stresantă, sunt mult mai puțin disponibili din punct de vedere emoțional pentru copiii lor.
Copiii au nevoie de această dragoste necondiționată, au nevoie să creadă despre ei că sunt în stare, că sunt puternici.
De exemplu, care sunt principalii factori care ne dau nouă depresia? Un concept de sine negativ. De asemenea, avem un plan social sărac, o lipsă de acțiune și, de asemenea, control, foarte mult control extern și motivație externă.
Haideți să vedem cum cuplăm aceste patru elemente ale depresiei cu rețelele de socializare. Păi, am un concept de sine negativ. Acest concept de sine negativ vine din relațiile mele de bază.
Un adult care este stresat, un adult care este concentrat pe activitățile lui zilnice, care nu petrece timp cu mine, care mai stă și pe rețelele de socializare și-mi oferă acest model, nu-mi va da acest sentiment de iubire necondiționată și eu o să trag concluzia despre mine că nu sunt bun, că nu sunt vrednic de iubit.
Și, atunci, rețelele de socializare devin, din punctul acesta de vedere, o modalitate prin care eu îmi construiesc acest concept de sine. Și aici contează foarte mult câte like-uri primesc, contează interacțiunea pe care o am, numărul de prieteni pe care îi am, dar astea sunt destul de periculoase.
Europa Liberă: De ce? Explicați-ne.
Marius Rusu: Pentru că, așa cum spuneam, cel de-al doilea element care dă depresia este controlul. Eu nu mai sunt în control, controlul este de la ceilalți, câte like-uri îmi dau, câte interacțiuni am, nu mai este un control intern, ci este un control extern, care vine de la ceilalți.
Mai mult decât atât, în ceea ce privește rețelele de socializare, eu, ca să stau departe de depresie, departe de dificultățile de sănătate mentală și nu doar de depresie, am nevoie de acțiune, am nevoie de un lucru pe care îl fac cu pasiune, am nevoie de o preocupare constantă pentru ceva, nu contează, că e kendama, șah, matematică, chiar nu are importanță.
Pentru că acolo, dacă o rețea de socializare îmi oferă dopamină și eu devin dependent, și acea activitate îmi poate oferi această dopamină.
Problema este că rețelele de socializare ne schimbă biochimia creierului, felul în care funcționează acel centru al adicției, acel nucleu unde se eliberează această dopamină și atunci îmi influențează acest comportament și nivelul meu de atenție.
O să am o atenție din ce în ce mai redusă, această atenție orientată către un scop, către un obiectiv. De exemplu, la vârsta de 3 ani, un copil poate să aibă cam 9 minute de atenție, la vârsta de 4 ani - cam 12 minute de atenție și tot așa, ea crește.
Este dovedit științific, un copil care stă pe rețele de socializare are o atenție redusă, capacitatea lui de a-și menține atenția concentrată către un obiectiv este mică.
Și atunci, dacă am o atenție, o capacitate de a menține atenția concentrată către un obiectiv, mică, cât de implicat voi fi eu în aceste acțiuni care mie îmi produc stare de bine, în acea kendama, în lectură?
Copilul nu o să manifeste aceste acțiuni. Dacă nu manifestă aceste acțiuni, nu are recompense din punctul de vedere al acțiunilor și iar o să creadă despre el că nu e în stare, iar o să se întoarcă la rețeaua de socializare.
Europa Liberă: Rețelele de socializare au și efecte benefice.
Marius Rusu: Rețelele de socializare nu sunt o problemă în sine, ele au și efecte benefice. Le putem folosi, pot fi niște instrumente de a promova diferite acțiuni sociale, de a menține contactul cu ceilalți. Nu reprezintă doar ceva rău în sine.
De ce spun asta? Pentru că nu rețeaua de socializare provoacă depresie. Nu rețeaua de socializare provoacă anxietate, ci felul în care ele sunt utilizate.
Haideți să vedem care este cercul. Sunt o persoană care are niște dificultăți emoționale, are depresie, anxietate, și atunci, eu nu o să mă duc către social, nu o să fac acțiuni, și, pentru că nu mă duc către social, găsesc un refugiu în rețeaua socială.
Dar, rețeaua socială îmi oferă o mică relaxare emoțională pe termen scurt, dar, pe termen lung, îmi accentuează izolarea, îmi accentuează conceptul de sine negativ, pentru că eu mă uit și văd că ceilalți au fost nu știu pe unde, au făcut nu știu ce, și tot așa, și îmi accentuează, ca atare, depresia și anxietatea, și iar mă întorc la rețeaua de socializare. Deci, este o accentuare mai degrabă a dificultăților pe care copiii și adolescenții le au.
De asemenea, spuneam, este foarte importantă socializarea într-un context real. Există un studiu foarte interesant, în care s-a analizat nivelul de cortizol. Pur și simplu, s-au luat persoane de diferite vârste, au fost rugate să stea într-o cafenea fără să consume nimic și fără să interacționeze. Pur și simplu, să stea acolo o jumătate de oră, în aceeași încăpere cu alți oameni. La ieșire, s-a demonstrat că ei aveau un nivel de cortizol mai scăzut.
Deci, pe lângă faptul că eu mă compar cu ceea ce văd pe facebook, am această frică de a rămâne pe dinafară, vreau să văd ce s-a mai întâmplat, ceea ce îmi accentuează această dependență, eu plec de acolo și mai sărac, dar și mai stresat, dacă pot să zic așa, pentru că vreau și eu să fac aia, vreau și eu să fac aia, dar nu pot, pentru că nu am resurse, pentru că eu am un concept de sine negativ, ‘n-o să-mi iasă, n-o să fiu în stare’ și, mai mult decât atât, rămân și prins acolo.
Europa Liberă: Cumva, rețeaua socială devine o închisoare, pentru că nu mai poți ieși de acolo și, dacă încerci să ieși, viața reală e mult mai tristă și te întorci?
Marius Rusu: Da, așa este, pentru că în rețeaua socială este o fantezie. În rețeaua de socializare toată lumea postează lucruri plăcute, lucruri drăguțe.
Europa Liberă: Vieți ideale.
Marius Rusu: Vieți ideale. Da, dar viața noastră nu este așa. De exemplu, am o foarte mare satisfacție când discut cu adolescenți despre ce înseamnă pentru noi să avem o stare de bine.
Toată lumea se duce și se gândește că trebuie să fiu fericit, trebuie să fiu bucuros. Nu, viața normală, viața firească, este o viață de echilibru, în care avem și părți negative, pentru că toate emoțiile noastre sunt lăsate ca să ne adaptăm, inclusiv tristețea, furia. Și avem și părți pozitive, fericire, bucurie.
Totul este despre un echilibru. Nu am cum să am doar stări de fericire, de beatitudine.
Și atunci se creează această discrepanță, pentru că eu stând în pat, planul meu acțional este redus, și văd ce se întâmplă acolo, este o viață care adâncește această percepție a unui concept de sine negativ: ‘eu nu sunt în stare, eu nu fac, eu nu sunt capabil’.
Europa Liberă: Sunt părinți care își încurajează copiii să stea pe rețelele de socializare, publică imagini cu ei încă de mici sau îi încurajează ca ei înșiși să aibă propriile conturi și să înceapă să monetizeze, să facă bani din asta. Nu judecăm, dar încercăm să înțelegem când anume lucrul acesta poate deveni o problemă?
Marius Rusu: Am să încep prin a spune un citat din Immanuel Kant, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, are o lucrare în care spune așa: ‘Important este ca fiecare ființă umană să fie tratată ca un obiectiv, nu ca un mijloc’.
Acel copil, acel adolescent, este un mijloc pentru ca adultul să capete like-uri, să capete, nu știu, notorietate, să capete orice altceva. Atunci, da, poate fi o problemă. De ce? Atunci când tratezi copilul ca un mijloc, există și riscul de a-l obiectiviza, adică devine un obiect. Eu o să mă folosesc de el.
Și atunci ce fac? Îi arăt o față condiționată de iubire. Eu o să te iubesc și o să îți manifest afecțiunea, oricât aș crede eu că pot să mă abțin de la a manifesta această dragoste condiționată, eu nu o să pot, și o să manifest interes, atenție, iubire, doar când face acele comportamente care capătă like-uri.
Putem să folosim rețelele de socializare și expunerea copiilor și pentru niște cauze nobile. Dar, aici contează foarte mult ce este în mintea adultului.
Ca metodă de prevenție, este foarte important să existe o limitare a timpului pe care copilul, adolescentul, îl petrece pe rețelele de socializare. De asemenea, să existe o monitorizare a rețelelor de socializare, pentru că acolo există foarte mult risc de cyberbullying, în care, dacă mai am și eu o dificultate în ceea ce privește felul în care cred că sunt, atunci acea dificultate se adâncește și mai mult.
Trebuie să existe, cum spuneam, și un model din partea adulților și, foarte important, să existe activități pe care acei copii, adolescenți, le fac cu adulții din viața lor.
Europa Liberă: Ce simți când primești foarte multe like-uri în social media și ce simți când primești foarte puține like-uri?
Marius Rusu: Aici sunt două posibilități. Există posibilitatea în care, ok, nu primesc acele like-uri și o să îmi mențin acel concept de sine negativ. Problema stă în acest control extern.
Eu trebuie să am în toate acțiunile, mai ales în acțiunile ce privesc conceptul de sine, stima de sine, încrederea în sine, trebuie să am un control intern. Acțiunile pe care le fac eu, ceea ce gândesc eu, ceea ce vorbesc eu, nu recompensa care vine din exterior.
De exemplu, pe lângă like-uri, putem să facem o paralelă cu nota. Nota este o recompensă externă, un control, o motivație externă. Noi trebuie să recompensăm și să validăm efortul.
Așa și aici. Dacă eu devin dependent de acele like-uri, acele like-uri îmi mută mie puterea, eu nu mai am puterea de a decide dacă eu sunt o persoană bună sau nu sunt o persoană bună.
Aici apare acel fenomen de ‘neputință învățată’, de care vorbea domnul Martin Seligman, vizavi de apariția depresiei. Eu depun efort constant, dar, la un moment dat, o să încetez să mai depun și acest efort, oricum stăteam pe rețelele de socializare, nu făceam nimic altceva, măcar aici mai aveam, ca să zic așa, o plasă de salvare, dar, la un moment dat, dacă nu primesc nimic, se duce și această plasă de salvare.
Și există cea de-a doua posibilitate, în care îmi umflu acest concept de sine, dar îl umflu într-un mod care nu este autentic. Este un concept de sine fals. O să cred despre mine niște lucruri care nici măcar nu sunt reale.
Vedeți, apropo de acești influenceri, cu tot respectul, care nu sunt specialiști pe domeniile lor, ci transmit informații destul de periculoase.
Există un risc ca tu să crezi despre tine și ceea ce nu ești. Există un mare risc, pentru că realitatea o să vină peste mine la un moment dat și iar o să mă ducă în prăpastia lui ‘nu sunt bun, nu sunt capabil, nu sunt competent’.
Europa Liberă: Am vorbit despre depresie versus rețelele sociale și statul excesiv în social media. Avem și cazuri extreme de sinucideri în rândul copiilor. Când se prinde părintele că ceva nu e în regulă? Ce ar trebui să vadă? Cum să își dea seama că ceva nu e ok cu al lui copil?
Marius Rusu: Rețelele de socializare nu împing neaparat copilul către depresie și anxietate, dar pot augmenta. Am acest concept de sine negativ, pentru că am o relație disfuncțională cu părinții mei, și asistăm la retragerea în rețelele de socializare.
Se mai spune că rețeaua de socializare funcționează ca o pătură, adică acoperă dificultățile pe care eu deja le am. Am dificultăți de socializare, am o anxietate socială sau poate am o timiditate, rețeaua socială nu face nimic altceva decât să îmi accentueze această timiditate. Eu trebuie să mă expun astfel încât să îmi înving cumva această timiditate.
Părinții pot fi atenți la anumite aspecte, această retragere, este și o retragere socială, nu mai face activitățile care înainte îi făceau plăcere, și are un consum de rețele de socializare mărit.
Există anumite dificultăți legate de somn, care și ele pot fi legate atât de depresie, dar și de consumul exagerat de rețele de socializare. Melatonina nu se secretă dacă suntem expuși la lumină și, dacă stăm foarte mult pe aceste rețele de socializare, o să fie afectat și somnul.
Ar trebui să fim atenți la tot felul de îngrijorări care, de fapt, ar putea să ascundă o depresie, nu mai vor să facă diverse lucruri, se manifestă acest plan de inacțiune, lipsa chefului.
Dacă acest ‘nu am chef’ se întinde pe două săptămâni, deja pot să zic că este un factor de risc și, mai important decât atât, atenție la copiii mici. Până pe la preadolescență, dificultățile de sănătate mintală se manifestă mai degrabă sub formă de iritabilitate, frustrare, agresivitate, mai puțin sub formă de tristețe, mai puțin sub formă de melancolie, dar este foarte multă iritabilitate și frustrare.
Europa Liberă: Cum pot ieși copiii și adolescenții din această închisoare, despre care vorbeam mai devreme, sau cum pot măcar să conștientizeze ce li se întâmplă?
Marius Rusu: Este important ca orice adult să facă acest reality check, să vedem ce se întâmplă pe rețelele de socializare și ce se întâmplă în lumea reală. Noi nu trebuie să vorbim cu adolescentul, cu copilul, dându-i noi răspunsurile.
Aici este o greșeală destul de mare vizavi de a dezvolta capacitatea de gândire critică a copiilor și a adolescenților. Noi trebuie să îi ajutăm prin întrebări.
Uite ce vedem noi pe rețelele de socializare, hai să vedem ce s-a întâmplat în familia noastră, câte din postările din familia noastră au surprins aspectele pozitive și câte au surprins aspectele negative, câte au fost negative, câte au fost neutre. Este important acest reality check pe care noi trebuie să îl facem tot timpul cu copiii și adolescenții.
Europa Liberă: Acum, sincer, cu tot avansul rețelelor sociale, pare că va fi din ce în ce mai rău. Nu știu dacă vom realiza cu adevărat riscurile din social media și nu știu dacă vom reuși să ieșim atât de repede și să vedem mai degrabă viața reală.
Marius Rusu: Nu pot să fac un prognostic în sensul acesta, dar, cu siguranță, dacă nu se va interveni în sensul de a dezvolta niște servicii de educație parentală, de exemplu, pentru că rețeaua socială poate fi acel cuțit pe care poți să îl folosești să tai pâine sau poți să îl folosești să faci rău cu el.
Europa Liberă: Problema e la baza relației părinte – copil?
Marius Rusu: Da, acolo și în aceste servicii de educație parentală, în care să învățăm să creăm relații, să învățăm să conștientizăm că e important să avem activități de timp liber cu copiii noștri, să ne jucăm liber, să ne atingem.
Sunt părinți care încă merg pe această paradigmă ‘eu nu-l pup decât în somn‘. Dacă reușesc să pun aceste baze ale unei relații funcționale și copilul să elibereze dopamină și oxitocină în cadrul relațiilor sociale, singur o să valorizeze relațiile sociale și își va limita singur rețeaua de socializare.
Cred că este un efort mai larg care trebuie făcut. În programele de educație parentală putem să învățăm ce înseamnă puterea exemplului. Vrem să citească copilul și spuneam că atenția este afectată de consumul de rețele de socializare, pentru că reduce capacitatea de a menține atenția concentrată.
Dar părintele? Eu mereu îl întreb: ‘ok, vă doriți să citească, e firesc, are examene, când ați citit dumneavoastră ultima carte, când ați citit ultima carte cu pasiune?’, să vă vadă că abia așteptați să deschideți cartea, să aveți o discuție aprinsă cu un prieten despre cartea respectivă, să vă vadă că treceți pe lângă librărie și intrați să inspirați mirosul cărților, pentru că vă plac cărțile.
Părinții trebuie să îi învețe pe copii, pe cât posibil, să fie în control. Problema este cât de mult control au copiii. Pentru a se ține departe de rețelele de socializare, copiii trebuie să învețe acest control. Dar lor le-a fost dat acest control?
Am fost în concediu, l-am întrebat unde vrea să mergem? Sau ce facem de mâncare, ce vrea să mănânce? Cât control are copilul în viața lui, pe activitățile specifice vârstei, bineînțeles, și cât control vine din partea adultului?
El vrea să meargă singur până la școală. Nu, îl duc eu cu mașina. El vrea să se îngrijească, să se încalțe singur, să se îmbrace singur. Nu, vreau să o fac eu, că fac mai bine, sunt mai eficient. Copilul nu este în control.
Așa se învață controlul, dacă vreau ulterior să aibă control și în ceea ce privește rețelele de socializare.
