„În fiecare dimineață, când mă despart de copii la școală, îi îmbrățișez, le spun că-i iubesc și mă rog «Doamne, ai grijă de ei, să ne vedem cu bine la sfârșitul zilei!» pentru că tot timpul te aștepți să apară pericolul de undeva.”
Este mărturia Claudiei Furman, o femeie de origine română din Israel, mamă a patru copii.
„Dacă îmi este frică? Da, mereu. Eu chiar și înainte de 7 octombrie, aveam așa... dacă oprește acum unul și...”, continuă ea fără să mai rostească temerile care o bântuiau.
„Dar asta se poate întâmpla deja oriunde”, se liniștește singură femeia, care locuiește în Ierusalim de aproximativ 20 de ani.
Are 46 de ani și este asistentă de laborator la o firmă de medicamente. Vorbim la telefon în timpul unei pauze de la muncă, iar gândul îi stă mereu la copiii săi.
„Dacă mă gândesc că poate fi un atentat în drumul spre școală sau de la școală? Da, mi-e puțin frică. În curând voi avea un soldat”.
„Până pe 7 octombrie, chiar eram convinsă că nu există alt loc mai sigur pe pământ pentru noi. Acum am o umbră în ceea ce privește siguranța, ne-am speriat, undeva a fost o scăpare la care nu se aștepta nimeni”, spune femeia.
Camerele de siguranță
La aproape trei săptămâni de la atacurile Hamas din 7 octombrie, guvernul israelian permite copiilor să meargă din nou la școală sau la grădiniță, doar dacă clădirile au camere de siguranță împotriva rachetelor.
Când a fost războiul cu Irak eu m-am dus cu masca de gaz la școală.Silvian, 43 de ani
Chiar dacă nu toate instituțiile au încă astfel de „safe rooms”, acest lucru a devenit o normalitate, din cauza atacurilor aeriene ale Hamas din ultimele decenii. Legislația prevede ca toate clădirile noi să aibă camere de siguranță.
„Eu trebuie să fug, George, trebuie să o iau pe cea mică de la grădiniță.” Așa se încheie discuția cu Silvian Boiangiu, un român cu dublă cetățenie, care a ajuns în Israel împreună cu părinții, pe când el avea doar trei ani.
Discutăm în limba română și, la un moment dat, își cere scuze dacă mai face câte o greșeală.
„Fata cea mică e la o grădiniță privată și are voie să meargă, fiindcă grădinița are un safe room, cum avem și noi casă. Dar la cei de stat încă nu se poate. De 17 zile (luni, n.red.) fata cea mare este în casă”, spune bărbatul în vârstă de 43 de ani.
„Când a fost războiul cu Irak, eu m-am dus cu masca de gaz la școală. Așa trebuie să fie și acum. Nu avem încotro, trebuie să ne întoarcem la realitate”, își amintește el.
Starea lui de spirit este bună, în ciuda războiului. Estimează că va dura patru-cinci luni și va fi pe două fronturi: în sud, împotriva Hamas, în nord, împotriva Hezbollah.
Glumește deseori, deși nu mai lucrează de când a început războiul, dar spune că așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă la cabinetul de stomatologie.
„Sunt acasă din păcate, aproape nimeni nu lucrează, nu sunt copii pe străzi, nu sunt oameni pe străzi. Eu cred și sper că Guvernul o să ne aducă în curând înapoi la muncă, la grădinițe și la școli”, spune el.
„Trebuie să ne întoarcem la muncă, altfel o să avem mari probleme. Fiecare zi fără muncă costă statul un miliard de dolari și nimeni nu primește bani de la stat. Asta e problema cea mai mare: statul încă nu funcționează sută la sută în timpul războiului”, completează Silvian.
Copilul care așteaptă să meargă în armată
Nici Silvian, nici Claudia nu-și pun problema să plece din Israel, ci, dimpotrivă, să revină cât mai repede la viața normală.
Claudia are frați în România, de care o leagă amintiri frumoase. „O parte de suflet rămâne oricum acolo. În fiecare an încercăm să ajungem și prin România, măcar puțin.”
Ea se numără printre cei peste 86.000 de cetățeni israelieni născuți în România, conform paginii Ambasadei României în Israel.
Vede însă plecarea din Israel ca pe o fugă.
„Lumea e deschisă, aș putea să mă întorc în România, îmi place mult America, mergem și acolo în excursii, dar simt că locul meu e aici. Dacă am fugi toți, ce s-ar întâmpla?”, afirmă ea.
„Băiatul meu vrea în armată. Mă duc în România și copilul îmi rămâne aici? Poate la pensie, doar de dragul de a vedea mai multă verdeață decât aici”, mai spune femeia de 46 de ani, născută în județul Suceava.
„Datorită rădăcinilor evreiești, am venit aici la vârsta de 20 de ani cu părinții și frații. Am trăit 20 în Israel. M-am căsătorit aici cu cineva care are rădăcini românești. Avem patru copii, toți vorbesc română”, mai spune Claudia.
Fetița de 8 ani și băiețelul de 5 sunt cei mai mici dintre cei patru copii ai cuplului.
Cel mai mare băiat are aproape 21 de ani, însă, din cauza unor probleme de sănătate, nu a fost înrolat în serviciul militar obligatoriu.
„Al doilea băiat va trebui să se încorporeze într-un an și jumătate”, completează ea.
„Are 17 ani, este încă la liceu, în clasa XI-a, și deja a primit de aproape două luni actele pentru încorporare. El așteaptă, mai ales acum de când cu conflictul, să meargă la o unitate specială. Spune că, dacă tot se duce, să nu piardă timpul”, povestește femeia.
Timp de evacuare: două săptămâni
La fel gândește și Silvian. Viața lui e acum în Israel, România a rămas în amintiri, nu toate plăcute.
Bunicul lui Silvian locuia în Iași și a fost anunțat „pe timpul lui Ceaușescu, când a primit statul român 100 de tone de fier din Israel” că are două săptămâni la dispoziție să se evacueze, pentru că îi va fi dărămată casa, altfel „nu va fi liniște”. Acesta a fost startul emigrării.
Era anul 1983, iar Silvian avea în jur de 3 ani. „Aici, e altfel de liniște. De când am venit în Israel am prins cel puțin 20 de mini-războaie”, mărturisește el.
După căderea comunismului avea să se întoarcă în România și să învețe stomatologia la Universitatea de Medicină și Farmacie din București.
Tot atunci, părinții și fratele s-au întors în România, dar el a decis să revină și să profeseze la Tel Aviv.
S-a căsătorit, are la rândul său doi copii și este stabilit în Rishon Letzion, un oraș aflat la câțiva kilometri în sud de Tel Aviv. „Și o pisică, un sfinx canadian!”, adaugă el despre cel de-al cincilea membru al familiei.
„Poporul român ține cu Israel. Ca evreu, întotdeauna m-am simțit 100% sigur în România, mai mult ca în orice altă țară în care am fost. România este unul din locurile cele mai sigure pentru evrei”, spune el.
Cu toate acestea, el nu simte nevoia să se întoarcă în țara în care s-a născut numai ca să fie în siguranță: „Să stau acolo trei-patru-cinci luni, perioadă în care unde muncim, unde învață copiii? Nu este o soluție.”
„Am început să primesc oferte să mă întorc, unii prieteni s-au gândit că sunt chiar în zona de conflict. Chiar mi-au spus că pleacă din casă ca să-mi facă mie loc și la copii”, spune el.
Obișnuit cu cele 20 de „mini-războaie”, așa cum le denumește, impresia lui este că de această dată va fi ceva diferit: „Prima oră când s-au derulat evenimentele, am înțeles că s-a întâmplat un mare dezastru.”
Conflictele Israelului cu Hamas au fost constante în cei 43 de ani ai săi, dar bărbatul se consideră în siguranță la o distanță de „o oră și un sfert cu mașina” de granița cu Fâșia Gaza.
„Și din restul lumii am primite oferte, din Statele Unite, din Germania, Austria. Doar să vin. Le-am spus tuturor, în glumă, că, în ziua în care aud că în Tel Aviv sunt teroriști pe străzi, să se roage toți pentru Israel, că aproape că nu va mai exista țara. Nu cred că suntem acolo”, menționează Silvian.
„Israel este țara mea, și România este, dar noi nu avem alt loc unde să mergem. Cum a spus Golda Meir în 1973. Asta e arma noastră secretă, nu avem alt loc unde să plecăm.”
Teama a devenit realitate
În ciuda realităților crunte din regiune, așa gândește și Claudia Furman. Femeia își amintește că în Israel se vorbește de mult de tunelurile din Fâșia Gaza și de cât de periculoase sunt.
„Mai există o Gaza și pe dedesubt, numai cu tuneluri”, rememorează Claudia Furman o știre auzită în trecut.
„Au găsit vreo două-trei tuneluri foarte aproape de un kibuț și ziceau că aveau de gând să iasă pe acolo câteva zeci, într-o zi de sărbătoare, și să răpească copiii.
Țin minte că mi-am imaginat puțin... m-am îngrozit! Și mi-am zis: ce bine că i-au prins la timp”, rememorează ea.
Fâșia Gaza este împânzită de o rețea subterană de tuneluri, folosită de Hamas inclusiv la atacurile din 7 octombrie, când au ucis peste 1.400 de israelieni, conform guvernului.
Temerea ei a devenit realitate pe „7 a zecea” - o dată pe care a repetat-o de câteva ori - când Hamas a surprins armata israeliană. „Acum au dus planul, nu doar prin tunel, l-au dus la capăt.”
Povestește că groaza pe care și-a imaginat-o atunci a pălit în comparație cu ce s-a întâmplat în realitate și face referire la știrea celor 40 de bebeluși care ar fi fost decapitați.
„Am auzit că existau pe internet tot felul de polemici dacă într-adevăr au fost găsiți 40 de copii decapitați. Și unul singur e prea mult! Sau că de unde așa de mulți bebeluși. Aici media e de patru copii pe familie, cel puțin 20 de localități asediate”, spune Claudia cu mâhnire.
După incursiunea Hamas, care a luat prin surprindere Israelul, Claudia Furman s-a hotărât ca, împreună cu familia, să trăiască „cât de frumos putem, să trăim din plin”.
„Ne bucurăm când suntem împreună, când suntem bine. Voi pune și mai tare accent pe chestia asta, pentru că nu se știe... s-au culcat oamenii seara, au avut sărbătoare cu familii, cu bucurie, și dimineață s-au trezit într-un măcel”, completează ea.
Propaganda lui Putin
Faptele comise de Hamas în asaltul din aer, pe apă și pe uscat împotriva Israelului îl fac pe Silvian să spună că Hamas a devenit egal cu ISIS.
Este o comparație pe care au făcut-o și liderii politici ai țării, în frunte cu prim-ministrul Beniamin Netanyahu, pe care el îl contestă: „Guvernul este un guvern de rușine, care trebuie să-și dea demisia la o zi după ce câștigăm.”
De altfel, încrederea cetăţenilor israelieni în executivul condus de Netanyahu este la cel mai scăzut nivel dintre toate guvernele din ultimii 20 de ani, potrivit unui sondaj publicat luni. Doar unul din cinci israelieni spune că are încredere în Cabinetul actual.
„Și o să câștigăm, nici nu este un semn de întrebare”, afirmă Silvian încrezător. „Noi aici suntem într-un război de tip «bunul și răul» - cine stă în partea bunului și cine stă în partea răului. Oamenii să înțeleagă groaza care s-a întâmplat aici.”
Bărbatul acuză că sunt români care cad în propaganda pro-rusă cu privire la războiul dintre Israel și Hamas.
„Eu mă mai joc jocuri pe mobil, ca să practic limba română, și am văzut mesaje că inventăm poze, că inventăm atacatori. Aceștia sunt români care aud propaganda lui Putin, sunt de partea lui! «Chiar este război sau inventați voi bombe acolo?» În fiecare zi iese câte o poveste de groază!”, exclamă Silvian extrem de iritat.
El spune că fiecare israelian care nu poate să lupte cu arma în mână are o muncă de făcut: „Să povestim cât mai mult afară, să știe oamenii groaza care s-a întâmplat aici. Luptăm împotriva unei organizații teroriste, care are aceleași metode ca ISIS.”
Dezamăgire și unitate
Atât Claudia, cât și Silvian și-au exprimat dezamăgirea că armata a fost luată prin surprindere în dimineața în care Hamas a atacat Israelul.
„Probabil în timp va ieși la iveală ce a fost. Eu încă aștept ziua în care va ieși la iveală unde a fost scăparea cea mare”, spune Claudia Furman.
Ea pune atacul și pe seama tensiunilor dintre politicienii de stânga și de dreapta din ultimul an, legate de schimbările codului penal: „Probabil au fost prea mult ocupați cu politica în ultimul an și Hamas a profitat și de chestia asta.”
În ciuda faptului că Forțele Armate Israeliene (IDF) au fost surprinse de atac, Claudia își exprimă încrederea în armată: „Știu că valorează ceva, dar atunci când se luptă cu teroriștii, nu ai cum să le faci față, din cauză că ei întotdeauna vor încerca lucruri neconvenționale.”
Silvian completează că „șocul a fost total” în acea sâmbătă dimineață, iar „armata și guvernul nu funcționau”.
Însă, greșeala cea mai mare îi aparține grupării Hamas, consideră el, deoarece a atacat când tensiunile politice și religioase erau la cote maxime, iar furia s-a îndreptat în totalitate împotriva Fâșiei Gaza.
„În urmă cu trei săptămâni se certau pe străzi în demonstrații, se băteau unul cu altul. Acum, dreapta și stânga politică s-au unit ca un pumn”, spune Silvian.
„A fost ca în caricatura aceea în care o maimuță dă cu bățul într-un leu. Acum este faza a doua, când se trezește leul. Noi suntem foarte puternici, foarte uniți, nu poți să crezi ce unitate e în țara asta, îți dau lacrimile, fiindcă nu era așa înainte.”
„Ce a fost aici pe 7 a zecea a schimbat lumea, aici nimic nu va mai fi ca înainte”, adaugă Claudia Furman.
„Și e rău pentru mulți arabi, oamenii nu-i vor mai privi la fel din păcate, nu mai poți avea încredere”, spune ea.
Cât despre civilii din Fâșia Gaza, Claudia afirmă că încă nu poate să treacă peste șocul atacului: „Nu am nimic cu civilii lor.”
„Cineva din România s-a interesat de noi și i-am zis: da, îmi pare și mie rău de civilii lor, de copiii lor, dar la ceea ce s-a întâmplat aici, momentan nu mai am cum să arăt empatie. Și mi-a răspuns: copiii aceia, săracii, sunt o cauză pierdută din start, pentru că în câțiva ani ei sunt cei care vor veni și vor lua locul”, povestește ea.
