„Bună ziua, mi-a dispărut copilul!”. Ce poate face Poliția?

Anual, în România sunt semnalate câteva mii de dispariții de minori. Atunci când se adeveresc, de cele mai multe ori (circa 90%) este vorba de plecări voluntare, care nu implică vreo infracțiune comisă asupra copilului. În aceste condiții, când nu există din start indiciile unei infracțiuni care să ducă la deschiderea unui dosar penal, polițiștii se plâng că nu au la dispoziție niciun instrument legal care să le permită localizarea rapidă a celui dispărut, prin folosirea mijloacelor tehnice precum localizarea telefonului. Acest lucru se poate face doar cu mandat obținut de un procuror, ceea ce implică existența unui dosar penal.

„Veniți la mine ca părinte și îmi ziceți: localizează-i telefonul, că nu îmi răspunde, o fi o problemă, o fi leșinat, o fi pățit ceva grav. Eu îi spun că nu am cum, pentru că nu am nicio prevedere legală. Astfel de lucruri cum sunt percheziția, interceptările telefonice, trebuie prevăzute expres în lege, pentru că sunt încălcări mari ale drepturilor personale, care trebuie reglementate strict, cu proceduri. Ce ar însemna ca toți polițiștii să poată intercepta toate telefoanele? Noi capacitatea tehnică o avem, dar ne lipsește legea”, au declarat pentru Europa Liberă surse oficiale din Poliția Română.

Cosmin Andreica, președintele sindicatului polițiștilor Europol, a explicat pentru Europa Liberă cu problematica disparițiilor în România nu este reglementată de lege și că acest lucru le-ar da de furcă polițiștilor:

„Disparițiile sunt considerate niște petiții, niște plângeri ale unor apropiați, cu privire la persoanele din familie sau din cercul lor, care nu se mai întorc sau despre care nu mai știu nimic. Chiar și în situația în care ar fi vorba despre un copil și ar veni părinții la poliție să le spună că a dispărut de mai multe ore, poliția nu are niciun instrument legal pe care să-l folosească, în așa fel încât să obțină autorizația pentru localizarea postului telefonic respectiv. Aceasta este marea frustrare cu care ne confruntăm”.

Cu toate acestea, în Poliție există o procedură clară în cazul semnalării dispariției unui minor, sub forma unui „manual de bune practici”, implementat în 2007 printr-un ordin al șefului Poliției Române. Pas cu pas, polițiștii au scris negru pe alb ce ar trebui să facă în astfel de cazuri, de la preluarea apelului sau sesizării, până la ce întrebări ar trebui să pună și ce mijloace informatice ar trebui să folosească.

Există chiar și indicații despre cum ar trebui să se poarte polițistul cu cel care face sesizarea dispariției: „La semnalarea dispariţiei prin telefon, trebuie avut în vedere faptul că apelantul se află într-o stare de emoţie puternică, generată de dispariţia copilului, ceea ce poate conduce la primirea unei sesizări incomplete. Se recomandă ca poliţistul care primeşte sesizarea primară să-şi păstreze calmul, să poarte un dialog logic cu apelantul, scurt şi la obiect, încercând într-un interval scurt de timp să obţină cât mai multe informaţii”.

„Problema nu este cum vă înregistrez eu plângerea, problema este să vă găsesc copilul. Dacă noi în 2019, având atâtea mijloace – tabletă, telefon, ceas electronic, orice alt dispozitiv de pus în haine - eu nu pot să le localizez, pentru că statul nu s-a gândit, ce să facem?”, explică însă sursa oficială din Poliție, care arată că nu procedura propriu-zisă de lucru în cazul disparițiilor le lipsește polițiștilor, ci instrumentele operative.

„La un moment dat va trebui să fie o lege, pentru verificarea indiciilor de dispariție. Pentru că dacă ne raportăm la ocrotirea dreptului la viață, din CEDO, trebuie privit din dublă perspectivă: o dată că statul nu are voie să îți încalce dreptul la viață, dar statul trebuie să se manifeste activ, ca să îți apere dreptul la viață. Și atunci, din această obligație activă care îi revine statului, este suficient să se scrie câteva vorbe într-o lege. Pentru că disparițiile pot pune în discuție un risc la adresa vieții individului”, a explicat pentru Europa Liberă o sursă din rândul magistraților.

Avocata Claudia Postelnicescu spune, pentru Europa Liberă, că România este semnatară a Convenției de la Haga privind cazurile de răpiri internaționale, dar „nu avem proceduri clare interne, cu protocoale între instituții, care să detalieze în mod lipsit de echivoc cine coordonează și cine își asumă deciziile în cazurile de răpiri și dispariții interne, înainte ca persoanele dispărute să fie traficate extern”.

Poate că tocmai din lipsa unei legi dedicate unor astfel de cazuri, combinată cu faptul că polițiștii acționează în baza unui regulament intern și cu acela că majoritatea cazurilor sunt practic alarme false, aceste fapte nici nu sunt tratate din start cu seriozitate de polițiști.

„Dincolo de protocoale și proceduri, avem nevoie, în primul rând, de respectul fundamental acordat ființei umane și demnității persoanei, astfel încât locul ironiei, bășcăliei și neîncrederii să fie luat de temere, precauție și pregătire în a asista și recupera victimele, în a găsi cu celeritate persoanele dispărute, mai ales când sunt copii”, spune Claudia Postlenicescu, pentru Europa Liberă.

Pentru acest lucru, ar fi nevoie ca „victima să devină prioritatea, nu infractorul”: „Procurorii și polițiștii sunt antrenați să gândescă strict în scopul prinderii infractorilor și să prezume implicit victimele ca daune colaterale: dacă scapă, bine, dacă nu, asta e. S-a văzut acest aspect în modul în care au intervenit în cazul Alexandrei. De asemenea, toate autoritățile statului trebuie să prioritizeze cooperarea instituțională, pentru beneficiul nostru, nu să se certe pe competența teritorială în fața porții criminalului. Operatorii STS trebuie și ei divizați pe secții speciale și antrenați în cazuri de dispariție și răpiri de persoane”, mai arată avocata.

AlertăRăpireCopil, sistem irelevant. Sistemul din SUA

În scandalul creat de cazurile de la Caracal, s-a pomenit, inclusiv de către președintele Klaus Iohannis, de existența nefuncțională a sistemului AlertăRăpireCopil. În realitate, aceasta a fost o campanie desfășurată între 2010 și 2011, nu un sistem ca atare în cazul răpirilor de minori. Acesta a fost o încercare de a imita sistemul „Amber Alert” din SUA, în sensul că era gândit ca „un mecanism național de alertă publică”, declanșat în cazul răpirii unui copil, deci nu la orice simplă dispariție. El presupunea, dacă ar fi funcționat, alertarea mass media, populației, autorităților, într-un mod unitar, în cazul unei răpiri.

În SUA, există însă puse la punct sisteme și protocoale clare, atât în cazul disparițiilor, cât și a răpirilor. „Amber Alert” este un sistem folosit de autorități pentru ca, odată ce au determinat că au de-a face cu o răpire a unui copil, să lanseze mesaje de alertă prin orice mijloace publice – tv, radio, ziare, dar și tichete de loterie sau semnale rutiere electronice.

Există însă și un protocol pentru simple dispariții de minori sub 18 ani, denumit CART (Child Abduction Response Team), care este folosit când un caz de dispariție nu întrunește criteriile pentru Amber Alert, adică nu există indiciile clare ale unei răpiri. Acest protocol permite formarea rapidă a unor echipe de investigație, care să ajute forțele locale de poliție. Aceste echipe CART sunt formate din investigatori, experți criminaliști, profesioniști în salvare și căutare, analiști de intelligence și din alte resurse ale agențiilor naționale.

Îți mai recomandăm

Fost ministru de Interne, despre poliția post-Caracal: „Trebuie început de la resursa umană. Sunt mii de cazuri de incompetență în sistem”