România încheie 2025 încurcată în aceleași ițe încâlcite cu care a început anul. 2026 stă să înceapă cu gâlceavă politică – asta e firesc, libertatea de exprimare; frica de ruși – asta nu e firesc, dar e dat istoric; și mari semne de întrebare – prea mari pentru o țară de aproape 22 de ani în NATO și de aproape două decenii în Uniunea Europeană.

Nu e de mirare.

Nici până azi autoritățile de la București nu au explicat decizia fără precedent a Curții Constituționale din 6 decembrie 2024 de a anula alegerile prezidențiale, alegeri câștigate în primul tur de politicianul ceaușist și prorus Călin Georgescu.

Românii au o frică viscerală de ruși, justificată de cele 12 ocupații militare asupra teritoriului românesc în ultimele trei secole; ultima, între 1944 și 1958, e cea care a impus comunismul și perioda în care Nicolae Ceaușescu și-a făcut ucenicia politică, inclusiv ca adjunct la Apărare, la dispoziția ocupantului sovietic.

Prin urmare, afirmațiile oficialilor de azi potrivit cărora „un actor statal”, adică Rusia, ar fi intervenit atât de masiv și grav în favoarea unui dintre candidați încât a distorsionat grav competiția electorală liberă au avut ecou imediat.

Dar ecoul lui „Putin e de vină” a fost propagat din largi încăperi goale.

În noiembrie 2024, instituțiile de forță ale statului român, în frunte cu președintele de atunci Klaus Iohannis, păreau plecați de-acasă.

Și părea că stingând lumina, au deconectat și alarmele de incendiu & antifurt.

De altfel, bilanțul celor 10 ani cu președintele Klaus Iohannis e trist. Cel de-al doilea mandat s-a încheiat pe 10 februarie, prin demisie. Aici aveți sinteza foto a deceniului 2014-2024 + 3 luni.

Că regimul de la Kremlin nu este unul democratic, ci agresiv și dominator, sursă războiului hibrid care lovește azi inclusiv democrații consolidate, în primul rând susținătorii Ucrainei - victimă, e clar ca lumina zilei într-un lagăr de la Cercul Polar.

Mai puțin clar este cum s-a manifestat acest război hibrid contra unei țări în care președintele e absent, iar premierul, perdant în alegerile prezidențiale, și la curent cu faptul că România se îndatorase plătind cheltuieli curente, a semnat pe 12 decembrie 2024, cu țara pe avarii, ordonanța de urgență pentru plata rapidă a deconturilor partidelor politice pentru cheltuieli de campanie electorală.

O boală ciudată, această finanțare de la centru a partidelor politice parlamentare, după cum a explicat Europa Liberă, în date și cifre, în multe rânduri. O lege ce domină politica românească de 18 ani, Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, pornită din ideea răstălmăcită și ofensatoare pentru orice democrație, potrivit căreia oamenii politici fură, iar statul e corect.

Boala a fost agravată de lăcomia care a ridicat plafonul cheltuielilor, prin lege, la o sumă ce trebuie să pornească neapărat de la 0,01% din PIB și poate merge până la 0,04% din Produsul Intern Brut (PIB).

În 2025, guvernul Bolojan a tăiat în două rânduri subvențiile partidelor politice, o dată la rectificarea bugetară cu 17,6%, a doua oară cu 10% în așa numita ordonanță trenuleț de la finele anului.

Dar nu e oare prea târziu?

Social media e intoxicată de mesaje anti-partide, citește anti-pluralism & anti-democrație, vocea lui Ceaușescu prelucrată cu AI mai are puțin și cântă „Deșteaptă-te, române!” (deocamdată doar recită – e un fals grosolan, imnul Revoluției de la 1848 a fost interzis în comunism, este unul din motivele pentru care a devenit imnul de stat după Revoluția din 1989), iar legăturile firești și legitime dintre comunitățile locale și organizațiile de partid, create de interese comune și, mai ales, de muncit împreună, au nevoie să fie construite chibzuit și nu de ochii lumii, ca să reziste în vremuri tulburi.

Nu se poate repara sau împleti în câteva luni țesătura sofisticată a unei țări liniștite – amestec de valori naționale negociate în timp și unanim acceptate, rezolvare de probleme și speranță – așa încât în momente de cumpănă, aceste legături să aibă tăria, dar și flexibilitatea oțelului din care se construiește în apă sau la mare înălțime.

Există însă un punct de pornire care poate schimba totul în bine, indiferent ce vor aduce următoarele 12 luni.

Încrederea – cuvântul cheie al lui 2026

Prinși în capcana deficitului și a tot felul de urgențe administrative (premierul Bolojan & alții) și din Apărăre/ Politică Externă (Nicușor Dan & alții), înalții demnitari ai statului par să uite uneori că, dincolo de problemele imposibil de grele pe care le au de rezolvat, lumea așteaptă de la ei să fie luată în seamă.

Să se simtă înțeleasă, auzită, la adăpost.

Mai mult decât orice, românii au nevoie ca de aer să aibă încredere în conducătorii lor.

Europa Liberă a scris despre asta, intervievând politologi, istorici, diplomați, experți, cu o săptămână înainte de turul II al prezidențialelor reluate, cel câștigat de actualul președinte, Nicușor Dan.

Nici una din cele cinci priorități cheie enumerate în analiza „Țară, țară, vrem președinte”, publicată pe 11 mai 2025, nu a expirat.

Rămâne de văzut câte din aceste priorități vor fi vizibile în politicile inspirate de Nicușor Dan în următorii ani.

Toate par grele, dar această republică a II-a a României are avantajul legitimității, spre deosebire de prima, cea instituită de ocupația sovietică, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947.

Iar așa cum remarca un personaj de-al lui Marin Preda, „românii nu sunt un popor greu de guvernat”.

Trecutul traumatizant, stângăciile tranziției, lipsa de viziune și corupția au încurcat însă mult viețile „acestei nații blânde de golani”.

În jumătatea de secol de când există, funcția de președinte, de la Nicolae Ceaușescu la Klaus Iohannis, a lăsat destule amintiri amare.

Iar teama de dictatură a căpătat în 2024 o valență nouă: anularea alegerilor.

Deși sunt importante, nici reducerea deficitului, nici modificarea în bine a legilor justiției, nici achizițiile de miliarde, atât de necesare Armatei Române, nu vor face diferența.

Diferența ține de ceea ce foștii președinți și foștii premieri ai României democrate au făcut prea puțin sau nu au făcut deloc.

1. Profesionalizarea comunicării strategice; de două ori strategică, o dată în sens tehnic, a doua oară din perspectivă națională.

2. Încurajarea, respectiv aplicarea unor politici publice care să-și merite numele. Acestea reclamă și asumare, și susținere sinceră – criterii ce ne trimit fie în poveștile cu zâne și feți-frumoși, fie în zona celui mai dur Realpolitik.

Cum zânele apar doar când vor ele, iar feții-frumoși învață la grădiniță, pragmatismul din Realpolitik ridică imediat întrebarea clasică „Ce e de făcut?”.

Răspunsurile nu ar întârzia dacă în amonte nu ar exista altă întrebare nerezolvată: „Cine să facă?”

Fiindcă la șapte luni de la prezidențiale și jumătate de an de la instalarea guvernului actual nu e încă limpede nici ce vrea președintele Dan în politica internă, nici cu cine se gândește premierul Bolojan să facă reforme.

Cât despre comunicare, jurnaliștii pot fi o resursă utilă, dar în mijlocul pericolelor actuale, comunicarea strategică a țării are nevoie de experți specializați, inclusiv de experți în comunicare în situații de criză și în vreme de război.

Conferințe de presă, interviuri, dezbateri instituționale – toate acestea țin de firesc într-o democrație. Dar e nevoie de consilieri care știu ce, cât, cum, când și în ce context e util să vorbească cei mai înalți demnitari ai statului, unde să fie prezenți cu presă, unde fără presă, unde pot lipsi și de unde e semnificativ să lipsească.

Toate acestea raportate la priorități naționale, și nu la interese mai mărunte, fie ele și legitime.

Altfel, bunele intenții spre transparență s-ar putea dovedi doar pierdere de timp, ba chiar saturație, senzație de haos, dezamăgire.

Cât despre politicile publice coerente, acestea trebuie mai întâi să existe, abia apoi pot fi administrate.

PNRR-ul oferă oarecare direcții, dar statul român e dator să explice mai direct și mai clar cetățenilor lui, nu printr-o aplicație pentru miliardele europene, care e direcția de mers, unde sunt folosite resursele și de ce.

Apropo, în primăvară, președintele Dan va avea un an de mandat. Ce va spune în discursul despre starea națiunii? După Sărbători, cu întârziere, va fi votată Legea Bugetului pe 2026. Va avea premierul ceva de spus în Parlament pentru susținerea propunerilor lui?

În ciuda a ceea ce se crede, cele mai complicate probleme au cele mai simple soluții. Când Alexandru Macedon a tăiat cu sabia nodul gordian, nu i-a reproșat nimeni că e idiot.

Dimpotrivă.

E lăudat de două milenii și aproape 400 de ani că nu și-a pierdut timpul să dezlege o încâlceală imposibilă.

Totul e să întrebi în stânga și în dreapta, să afli esența problemei, apoi să îți amintești că vorba „Dacă ai nevoie de ajutor, clipește de două ori!” nu e banc și nu se referă numai la protestele din Piața Victoriei.

Țară în Service – cea mai urmărită rubrică a Europei Libere

Că e vorba despre industria de apărare sau de siderurgie, că e vorba despre Institutul Cantacuzino, cândva faimos în Europa, care nici nu își mai propune să fabrice vaccinuri în masă, sau că vorbim despre cele „1,2 milioane de case goale în sate” ori „De ce întârzie trenurile?” românii trebuie să fie informați și de rele, și de bune de la titularii funcțiilor.

Altfel, lumea va începe să creadă – din cauza minciunilor în vrac difuzate pe social media – că Nicolae Ceaușescu însuși a ridicat trei sferturi de Românie, la restul a contribuit doar cu indicații.

Într-un proiect finanțat de Fundația Konrad Adenauer, Europa Liberă a pornit pe urmele celor mai flagrante narative anti-occidentale cu gândul să ofere o imagine reală a ceea ce a fost comunismul, epoca Ceaușescu și consecințele ei.

În cazul barajului și lacului de acumulare de la Vidraru, colegul Mihnea Lazăr a aflat nu numai că hidrocentrala a fost ridicată de ingineri instruiți în Occident înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și ocupația sovietică.

A aflat și că ordinele aiuritoare ale dictatorului au dus în anii '80 la o proastă calibrare între industria grea și sistemul energetic, la un consum pantagruelic al uzinelor și la decizia cinică de a tăia electricitatea și căldura în casele oamenilor, provocând suferințe în masă.

Vezi: „Stenogramele Frigului: „Până la 11:00, nu dau gaze nimănui!”. Cum a scos Ceaușescu țara din priză și mitul electrificării României comuniste”, reportaj de istorie recentă urmărit deja de cca. 100.000 de cititori.

În plus, echipa Europei Libere a avut ocazia observând cu ochiul liber, dar și discutând cu ingineri hidrotehniști să afle că apa „limpede ca cristalul” a românilor nu a fost livrată nici gratis, nici cu bani președintelui Franței Emmanuel Macron, cum pretind narativele pro-Kremlin în limba română.

Apa românească își vede de treaba ei de apă, inclusiv producând fără poluare energie electrică prin Hidroelectrica, nevândută și netrădată.

Pentru noi este evident că în jurul oricărui lider european care sprijină substanțial Ucraina bâzâie tot felul de narative menite să stârnească ură, frică, nedumerire, confuzie, dar în primul rând, neîncredere în propriile autorități și în bunele intenții ale liderilor europeni.

Asocierea din ce în ce mai frecventă pe rețelele de socializare a tradițiilor și valorilor naționale cu epoca comunistă pe rețelele de socializare ne-a făcut să revizităm tema traumatizantă a demolărilor din comunism.

Cartiere istorice întregi din București au fost rase de pe fața pământului, la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Făcea astfel loc „Casei Poporului” și bulevardului de tip nord-coreean „Victoria Socialismului”, azi bulevardul Unirii.

Articolul lui Norbert Nemeș – „Dumnezeu, Ceaușescu, România | S-a auzit un zgomot cum nu mai auzisem până atunci. Turla s-a prăbușit, iar întunericul s-a umplut de praf” cuprinde mărturii tulburătoare ale celor care au asistat neputincioși la demolarea unor biserici simbol ale Bucureștiului, la ordinul Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu, la jumătatea a anilor '80.

Între ele, Biserica Enei, Biserica Sf. Vineri și Biserica Spirea Veche de pe Dealul Arsenalului.

În aceeiași manieră brutală, Nicolae Ceaușescu a ordonat demolarea Spitalului Brâncovenesc. Nici nu se afla în calea „Victoriei Socialismului”, nici nu exista vreun argument ideologic ca în cazul bisericilor – și clasa muncitoare trebuia să-și îngrijească sănătatea.

Nu știm dacă vicepremierul Oana Gheorghiu se va încumeta „să ridice blestemul domniței Safta Brâncoveanu?”, cea care a clădit și finanțat Spitalul Brâncovenesc din veniturile a opt moșii, în preajma Revoluției de la 1848.

Dar mulți văd un semn bun că cineva atât de implicat în alinarea suferințelor, a ajuns în Guvern. Europa Liberă a continuat, de altfel, demersurile jurnalistice legate de Sănătate.

Poate vreți, de pildă, să aflați „De ce medicii nu mai vor să facă gărzi?” Sau de ce „în România lui 2025, opt copii au murit cu zile de pojar?” și unde pot duce minciunile răspândite pe scară largă...

În orice caz, în ciuda deficitului bugetar asupra căruia tot insistă premierul, nu lipsa de bani e problema.

Autorități centrale și locale stau cu banii la ușă, dar nu îndrăznesc să scrie proiecte. Alții, precum primăria Voluntari, cheltuiesc taxele și impozitele obținute prin învecinarea cu Bucureștiul și corporatiștii lui, în tot ce se poate imagina.

Colega mea, Simona Cârlugea a aflat, de exemplu, „cum risipesc unii bugetele locale și cum supraviețuiesc alții acolo unde primăriile nu adună nici bani de salarii”.

România lui 2025/2026 are multe probleme.

De la cei „peste 500.000 de tineri din România nici nu muncesc, nici nu studiază” la faptul că orașul capitală nu are o sală de concerte demnă de secolul 21 și la probleme noi precum actele de violență împotriva unor bieți imigranți, sosiți de aiurea, în căutarea unei vieți mai bune.

Colegul Cezar Amariei a aflat că există un paradox al unei „noi industrii de miliarde” căci „românii o evită, străinii se implică, extremiștii se agită” vorbind în locuințele lor, mai mult decât modeste, cu câțiva imigranți din Asia, curieri pe biciclete.

La ora la care publicăm această sinteză, Curtea Constituțională se va fi pronunțat probabil asupra reformei privind pensiile speciale ale magistraților.

Problema nu e bugetară, ci mult mai importantă. Ține de sentimentul de dreptate pe care magistrații sunt datori să îl transmită.

Despre „Chiriașii speciali ai Justiției. Zeci de magistrați, unii pensionari, plătesc chirie între 60 și 197 de lei în centrul Capitalei” a scris în iulie, colega mea, Oana Despa.

Dezvăluirile Recorder și conferința de presă a Curții de Apel București care a urmat vor rămâne memorabile.

„M-a sunat Lia, mă duc să vorbesc!”. Ce spun magistrații și miniștrii despre independența și eficiența Justiției din România” – e un articol pe care merită să îl recitiți din când în când.

Nu numai deoarece cuprinde răspunsurile a șapte miniștri, ci pentru a verifica, pornind de la acest moment T0, dacă lucrurile se îmbunătățesc ori nu.

E important să „da” fiindcă frustrarea și dezamăgirea se extind în țară, ajutate de senzorii social media programați după ora Moscovei.

Doze șoc de postări cu batjocorirea și decredibilizarea demnitarilor români, răstălmăcirea luptei pentru libertate a Ucrainei sub acuzația că refuză pacea, plus laudele aduse totalitarismului lui Nicolae Ceaușescu, alcătuiesc un cocktail care slăbește România și forța ei de a se apăra.

Ne-am întrebat de 1 Decembrie „Cine și de ce și-ar apăra țara pe front?” în cazul în care agresiunea Kremlinului se va extinde în Europa. Căci deocamdată „viața ucrainenilor oprește năvala care poate ajunge și în România”, ne-a explicat un român din Cernăuți, luptător contra rușilor în regiunea Donețk.

Nu știm ce va aduce 2026. Nici anii următori.

Dar este sigur că adevărul – că e despre Revoluția Română din 1989 sau numai despre noaptea de 21-22 Decembrie, petrecută în închisoarea Jilava, că e despre regimul Ceaușescu, despre privilegiile magistraților, violența domestică, lipsurile din spitale și corupția din achiziițiile publice sau private ori despre anularea alegerilor prezidențiale din 2024 – va ieși la iveală.

Totul e să nu stea ascuns și blocat prea multă vreme.

Fiindcă în cazul în care acest colindător imponderabil nu e bine primit, el își găsește singur drumul printre dărâmături, pe străduțe, prin guri de canal ori scrijelit pe ziduri, respiră prin ridurile de pe fețele oamenilor, prin gesturile lor abrupte sau, dimpotrivă, mult prea controlate, în tăceri care distrug conștiințe și relații sau, din contră, în logoree pedantă și nimic pe fond.

De asta România arată pe dinăuntru ca o pădure de brazi cu prea multe trunchiuri strâmbe, când urgența este fabricarea de catarge.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.